Cel mai lung zbor al meu din vis şi tocul de pantof

Azi-noapte am visat că zburam. Nu e prima dată când visez că zbor, dar niciodată nu a fost zborul aşa de lung. Treceam peste câmpuri încă verzi, sparte de pâlcuri de copaci sau de  păduri întinse. Cel mai bine am reţinut dealurile a căror culoare dominantă era verde-maroniu: probabil de la iarba uscată şi de la pământul reavăn. Dealuri cu panta domoală închideau văi mai mari sau mai mici. Aerul, culmea, era umed, o atmosferă de toamnă... Doar de câteva ori a reuşit soarele să treacă prin nori şi să proiecteze pete de lumină pe câmpurile de sub mine. Am zis "culmea", pentru că mie nu îmi place toamna, dar de acolo, de sus, totul mi se părea fantastic, în culori reţinute, cuprins fiind de o puternică stare de extaz pe care mi-o controlam din când în când, reducând viteza şi planând în cercuri largi. E poate momentul să precizez aici că de fiecare dată când zbor în vis, există un plafon, o altitudine, unde, pentru câteva secunde, mă cuprinde o stare de rău, un vertij adevărat, o teamă. Atunci simt o durere acută în genunchi. Recunosc senzaţia imediat: atunci trebuie să accelerez şi să mă ridic mai mult.

(paranteză)
 
Prima dată când mi s-a făcut rău depăşind înălţimea respectivă, să zic că ar fi pe la 300-400 de metri, m-am oprit speriat şi am încercat să cobor. Senzaţia de rău s-a accentuat şi am căzut în gol până aproape de pământ, fără să mă izbesc, trezindu-mă în pat cu respiraţia întretăiată. Asta a fost doar o iluzie, eram tot în vis, în acelaşi vis, dar, prin mecanisme necunoscute, zborul îşi cerea dreptul la existenţă. Atunci din pat, (eram la Pucioasa) continuând visul, am ajuns în acelaşi loc în care căzusem şi m-am înălţat iar, reuşind să trec de plafonul celor 400 de metri. 

Important, pentru cei care nu mă cunosc: nu am zburat decât o singură dată cu avionul.

(paranteză închisă)

Asta a fost partea cu zborul... Nu mai insist. Cred că vă puteţi imagina uşor restul pornind de la scurta mea descriere.

Şi cum zburam eu aşa peste diferitele forme de relief din ţara noastră, când mai iute, când mai încet - sute, poate mii de kilometri - am văzut un satuc în mijlocul unui platou cuprin între dealuri. Case mici, de chirpici, înghesuite. Tonurile dominate ale imaginii văzute de mine de sus: maro, sepia şi verde palid. Chiar când am "aterizat" pe o uliţă din marginea satului, înainte să ating cu picioarele pământul, dintr-o curte a ieşit o băbuţă, adusă de umeri. Mă văzuse sau nu că am venit zburând? Nu voiam să sperii pe nimeni sau să afle cineva că pot zbura. S-a îndreptat direct spre mine şi mi-a zis pe nume, dar eu nu o cunoşteam. Ba mai mult, a menţionat şi numele unui prieten, că urma să treacă pe acolo sau trecuse, n-am înţeles. Băbuţa m-a rugat să intru şi să o ajut la ceva, nici acum nu am înţeles ce a zis. Părea că mă ştie bine, dar se purta foarte respectuos. 

Curte mică, cu un măr într-un colţ. Casa joasă, cu pereţi strâmbi, o cameră şi o bucătarioară, geamuri mici, fără podele de lemn. Voia să îi repar pantofii nepotului ei. Mai exact un toc. În toc, se aflau nişte pietricele mari cât unghia de la degetul mare de la mână. Se dezlipise bentiţa laterală de cauciuc care ţinea pietricelele să nu cadă din toc. Lipseau câteva din ele. Am întrebat-o dacă are vreo soluţie de lipit. Nu avea. "Haideţi să facem o pastă din făină şi din apă", i-am zis. (Ştiu, amestecul nu ţine în realitate, dar în vis pare să funcţioneze.) "Vai ce idee bună, domnu' Liviu!", a răspuns ea şi a ieşit. M-am dus în curte să caut nişte pietricele potrivite. Nicio pietricică, nici o piatră. Am ieşit pe uliţă, nici acolo. M-am întors în casă cu gândul să o întreb de ce nu au pietre în sat. Băbuţa mă aştepta cu amestecul pregătit într-o farfurioară. Lângă ea, nepotul, în vârstă de vreo 7 ani, m-a salutat cu ochii în pământ. Şi el părea să mă ştie: "Bună ziua, nenea Liviu." "Pietre pe-aici pe undeva?" "Noi nu avem pietre în sat, nu mai avem de mult." "Păi şi pietricelele din pantof?" "Sunt pantofi de la oraş." M-a blocat răspunsul ei. I-am propus să completăm pietricele cu nişte jumări de porc tari şi uscate, dacă avea. Avea. Mi-a adus în pumn câteva. "Ce idee bună, domnu' Liviu!". M-am chinuit să lipesc pantoful sub privirile curioase ale  celor doi, în lumina slabă din holul casei. Se înserase între timp. Se lăsase aşa o linişte de mare în micul hol al casei, că se auzea cum învârteam degetul în pasta de faină din farfurioară. După câteva minute, m-am hotârât să ies în curte, să văd mai bine de ce nu se prindea bentiţa aia de piele în jurul tocului. Acolo am reuşit imediat. I-am dat pantoful copilului. "Săru' mâna!", a zis el şi a dispărut în căsuţă. 

După ce mi-a mulţumit şi ea, bătrânica a scos capul pe poartă, uitându-se în lungul uliţei. "Uite că vine şi... (numele prietenului meu). Am profitat de momentul când ea a mai făcut un pas afară pe poartă, spre uliţă, m-am dat după colţul casei şi m-am ridicat repede în zbor, spre dealurile din depărtare. 

Mai sunt multe detalii pe care mi le amintesc din întâmplarea cu bătrânica şi nepotul, dar cred nu e cazul să le adaug, şi-aşa m-am întins foarte mult. Vă asigur totuşi că am stat puţin în compania celor doi faţă de timpul cât am stat în aer zburând singur peste munţi, dealuri şi câmpii.