Despre visele mele, cu luciditate.




Nu am avut niciodată niciun fel de realaţie cu ideea de transcendent, deşi m-am născut într-o familie de creştini şi sunt încojurat de credincioşi, mai mult sau mai puţin practicanţi. Fiica mea ar fi excepţia, dar se află deocamdată la vremea marilor întrebări omeneşti, pornind însă de la absenţa transcendetului. Până la 24-25 de ani mă manifestam critic şi teribilist la adresa religiei de fiecare dată când aveam ocazia - şi, cu ruşine mărturisesc, căutam cu lumânarea acele ocazii. După 25, m-am transformat într-un tolerant fără de seamă, înţelegând că scopul omului nu este nici pomeneală traiul în adevăr, ci într-o perspectivă cât mai confortabilă, explicit-integratoare, asupra vieţii. De atunci am înţeles că prezenţa divinităţii în viaţa omului, cu tot răul ei, este benefică. Beneficiul este strict individual şi "egoist", pentru că la nivel de societate s-a demonstrat, şi procesul continuă, că mulţimea zeilor determină mulţime de conflicte, care mai teoretice, care mai sângeroase. Rezumând, nu cred în nicio idee celestă, dar accept orice religie atâta vreme cât ea se consumă interior şi neintruziv.


Deci, neavând eu parte de iluminările specifice relaţiilor pe "verticală", a trebuit totuşi să îmi explic experienţe neobişnuite prin care am trecut. Cele mai frecvente sunt visele. Din somn şi din starea de veghe. 

În urmă cu aproape două săptămâni am avut un vis foarte lung, pe care l-am descris aici. Abia la câteva ore după ce l-am postat, retrâind chiar în timpul scrisului bucăţi lungi din zborul acela, mi-am dat seama de un lucru foarte simplu, dar şi surprinzător. O bună parte din el era de fapt format din imagini ale unui alt zbor, cel imaginat de mine în cartea "Jurnalul unui căpcăun român" (încă în pregătire, din păcate). Visasem toamna ceea ce îmi imaginasem primăvara, de-a lungul a 2-3 zile, cu ochii deschişi, fixaţi în monitor, răsucindu-mă pe canapea cu laptopul ba în braţe, ba pe genunchi, când pe dreapta, când pe stânga. Îmi dau seama că poate suna penibil din gura unui care nu a publicat decât o carte, dar când scriu - şi sigur aşa păţesc toţi creatorii - este obligatoriu să nu mai fiu aici, pe lumea asta. Iar de cele mai multe ori reuşesc. Cei care au citit "Ceasornicarul dansator" sau fragmente din "Jurnalul unui căpcăun român" postate pe Facebook şi pe acest blog (acum şterse), sau în revista "Familia", sau în "Accente" mă înţeleg mai bine... Sper! :) 

Scriind, şi nu de ieri de azi, am învăţat să îmi induc o stare de evadare-visare, prin care pot crea lumi. Foarte puţin din ceea ce am scris până acum (aproape 3 cărţi) are corespondenţe în viaţa reală. Am inventat totul de la zero, bucăţică cu bucăţică, sunet cu sunet, perspectivă cu perspectivă. Cel mai greu a fost cu culorile, nu ştiu de ce. A trebuit astfel să revin, să stau "închis" în acele spaţii virtuale şi când nu eram în faţa computerului. Explorez pe măsură ce imaginez aberantastic. "Banalităţi!", veţi spune cu siguranţă, dar pentru mine procesul este de cele mai multe ori epuizant, cu atât mai mult cu cât mă atrage ca un drog (aşa am citit) pe care l-ai experimentat şi vrei repetată starea generată de el sau ca o amintire plăcută pe care o retrăieşti mereu mental cu plăcere. Peste aceste "greutăţi" de ordin imaginar vin cele de natură literală - transpunerea lor cât mai fidelă în cuvinte potrivite.

Acesta fiind fundalul, rămâne de explicat cum a intrat în visul meu de somn visarea mea de veghe a unui zbor deasupra unui spaţiu peste care nu am zburat niciodată. Nu este niciun dar dumnezeiesc. Creierul meu a înmagazinat inconştient sutele de imagini filmate din avion sau generate pe computer pe care le-am văzut de-a lungul anilor, le-a procesat şi le-a ordonat cumva. Mai târziu, prin fenomene neînţelese deocamdată, creierul le-a construit, solicitat de mine în timp real, într-o senzaţie coerentă şi fluentă, când am avut nevoie în "Jurnalul unui căpcăun român" ca eroul meu să zboare peste o vale închisă de păduri călare pe un câine caucazian, spre a găsi o breşă către un cocoş. 

Nu ştiu de ce am trăit în somn ceea ce am imaginat în faţa laptopului în urmă cu 6 luni. Nu ştiu nici de ce nu mi-am dat seama imediat că de fapt visasem peisaje din carte. Mai am multe de discutat cu creierul meu, aşa cum alţii discută cu dumnezeul lor... Dar ştiu de ce visul se termină cu bătrânica şi copilul care au nevoie de ajutorul meu. Pentru că este o temă recurentă în "Jurnalul unui căpcăun român", aceea a bătrânilor şi copiilor. 

Sunt convins că în urma unui antrenament cât de cât constant al creierului şi prin acumulare de informaţii din diverse domenii (obligatoriu o minte minim educată!), fiecare om poate crea (sau re-descoperi?!) universuri inedite, "stranii", deci atragătoare pentru ceilalţi mai puţini liberi la cap. Iar acest lucru se poate fără a fi şaman, derviş dansator, călugăr sau drogat.

Voi reveni curând aici cu descrierea unei întâmplări de extracorporalitate pe care am trăit-o la 20 de ani. Am crezut că experienţa mea de atunci e una rară şi ciudată. După ce am citit "Tunelul Eului - Știința minții și mitul sinelui" (Thomas Metzinger, Humanitas, 2015) am aflat că nu e nici aşa, nici aşa


Ilustraţie: "Vis provocat de zborul unei albine in jurul unei rodii, cu o secundă înainte de trezire"- Dali.



2 Responses to "Despre visele mele, cu luciditate."

Liviu Bimbea says
8 noiembrie 2015, 19:37

Vecine, ce cau'i se găseşte foarte greu.

Liviu Drugă says
10 noiembrie 2015, 15:53

Dacă nu se găsea aşa greu, nici căutarea nu mai avea vreun farmec :)