Despre visele mele, cu luciditate.




Nu am avut niciodată niciun fel de realaţie cu ideea de transcendent, deşi m-am născut într-o familie de creştini şi sunt încojurat de credincioşi, mai mult sau mai puţin practicanţi. Fiica mea ar fi excepţia, dar se află deocamdată la vremea marilor întrebări omeneşti, pornind însă de la absenţa transcendetului. Până la 24-25 de ani mă manifestam critic şi teribilist la adresa religiei de fiecare dată când aveam ocazia - şi, cu ruşine mărturisesc, căutam cu lumânarea acele ocazii. După 25, m-am transformat într-un tolerant fără de seamă, înţelegând că scopul omului nu este nici pomeneală traiul în adevăr, ci într-o perspectivă cât mai confortabilă, explicit-integratoare, asupra vieţii. De atunci am înţeles că prezenţa divinităţii în viaţa omului, cu tot răul ei, este benefică. Beneficiul este strict individual şi "egoist", pentru că la nivel de societate s-a demonstrat, şi procesul continuă, că mulţimea zeilor determină mulţime de conflicte, care mai teoretice, care mai sângeroase. Rezumând, nu cred în nicio idee celestă, dar accept orice religie atâta vreme cât ea se consumă interior şi neintruziv.


Deci, neavând eu parte de iluminările specifice relaţiilor pe "verticală", a trebuit totuşi să îmi explic experienţe neobişnuite prin care am trecut. Cele mai frecvente sunt visele. Din somn şi din starea de veghe. 

În urmă cu aproape două săptămâni am avut un vis foarte lung, pe care l-am descris aici. Abia la câteva ore după ce l-am postat, retrâind chiar în timpul scrisului bucăţi lungi din zborul acela, mi-am dat seama de un lucru foarte simplu, dar şi surprinzător. O bună parte din el era de fapt format din imagini ale unui alt zbor, cel imaginat de mine în cartea "Jurnalul unui căpcăun român" (încă în pregătire, din păcate). Visasem toamna ceea ce îmi imaginasem primăvara, de-a lungul a 2-3 zile, cu ochii deschişi, fixaţi în monitor, răsucindu-mă pe canapea cu laptopul ba în braţe, ba pe genunchi, când pe dreapta, când pe stânga. Îmi dau seama că poate suna penibil din gura unui care nu a publicat decât o carte, dar când scriu - şi sigur aşa păţesc toţi creatorii - este obligatoriu să nu mai fiu aici, pe lumea asta. Iar de cele mai multe ori reuşesc. Cei care au citit "Ceasornicarul dansator" sau fragmente din "Jurnalul unui căpcăun român" postate pe Facebook şi pe acest blog (acum şterse), sau în revista "Familia", sau în "Accente" mă înţeleg mai bine... Sper! :) 

Scriind, şi nu de ieri de azi, am învăţat să îmi induc o stare de evadare-visare, prin care pot crea lumi. Foarte puţin din ceea ce am scris până acum (aproape 3 cărţi) are corespondenţe în viaţa reală. Am inventat totul de la zero, bucăţică cu bucăţică, sunet cu sunet, perspectivă cu perspectivă. Cel mai greu a fost cu culorile, nu ştiu de ce. A trebuit astfel să revin, să stau "închis" în acele spaţii virtuale şi când nu eram în faţa computerului. Explorez pe măsură ce imaginez aberantastic. "Banalităţi!", veţi spune cu siguranţă, dar pentru mine procesul este de cele mai multe ori epuizant, cu atât mai mult cu cât mă atrage ca un drog (aşa am citit) pe care l-ai experimentat şi vrei repetată starea generată de el sau ca o amintire plăcută pe care o retrăieşti mereu mental cu plăcere. Peste aceste "greutăţi" de ordin imaginar vin cele de natură literală - transpunerea lor cât mai fidelă în cuvinte potrivite.

Acesta fiind fundalul, rămâne de explicat cum a intrat în visul meu de somn visarea mea de veghe a unui zbor deasupra unui spaţiu peste care nu am zburat niciodată. Nu este niciun dar dumnezeiesc. Creierul meu a înmagazinat inconştient sutele de imagini filmate din avion sau generate pe computer pe care le-am văzut de-a lungul anilor, le-a procesat şi le-a ordonat cumva. Mai târziu, prin fenomene neînţelese deocamdată, creierul le-a construit, solicitat de mine în timp real, într-o senzaţie coerentă şi fluentă, când am avut nevoie în "Jurnalul unui căpcăun român" ca eroul meu să zboare peste o vale închisă de păduri călare pe un câine caucazian, spre a găsi o breşă către un cocoş. 

Nu ştiu de ce am trăit în somn ceea ce am imaginat în faţa laptopului în urmă cu 6 luni. Nu ştiu nici de ce nu mi-am dat seama imediat că de fapt visasem peisaje din carte. Mai am multe de discutat cu creierul meu, aşa cum alţii discută cu dumnezeul lor... Dar ştiu de ce visul se termină cu bătrânica şi copilul care au nevoie de ajutorul meu. Pentru că este o temă recurentă în "Jurnalul unui căpcăun român", aceea a bătrânilor şi copiilor. 

Sunt convins că în urma unui antrenament cât de cât constant al creierului şi prin acumulare de informaţii din diverse domenii (obligatoriu o minte minim educată!), fiecare om poate crea (sau re-descoperi?!) universuri inedite, "stranii", deci atragătoare pentru ceilalţi mai puţini liberi la cap. Iar acest lucru se poate fără a fi şaman, derviş dansator, călugăr sau drogat.

Voi reveni curând aici cu descrierea unei întâmplări de extracorporalitate pe care am trăit-o la 20 de ani. Am crezut că experienţa mea de atunci e una rară şi ciudată. După ce am citit "Tunelul Eului - Știința minții și mitul sinelui" (Thomas Metzinger, Humanitas, 2015) am aflat că nu e nici aşa, nici aşa


Ilustraţie: "Vis provocat de zborul unei albine in jurul unei rodii, cu o secundă înainte de trezire"- Dali.



Cel mai lung zbor al meu din vis şi tocul de pantof

Azi-noapte am visat că zburam. Nu e prima dată când visez că zbor, dar niciodată nu a fost zborul aşa de lung. Treceam peste câmpuri încă verzi, sparte de pâlcuri de copaci sau de  păduri întinse. Cel mai bine am reţinut dealurile a căror culoare dominantă era verde-maroniu: probabil de la iarba uscată şi de la pământul reavăn. Dealuri cu panta domoală închideau văi mai mari sau mai mici. Aerul, culmea, era umed, o atmosferă de toamnă... Doar de câteva ori a reuşit soarele să treacă prin nori şi să proiecteze pete de lumină pe câmpurile de sub mine. Am zis "culmea", pentru că mie nu îmi place toamna, dar de acolo, de sus, totul mi se părea fantastic, în culori reţinute, cuprins fiind de o puternică stare de extaz pe care mi-o controlam din când în când, reducând viteza şi planând în cercuri largi. E poate momentul să precizez aici că de fiecare dată când zbor în vis, există un plafon, o altitudine, unde, pentru câteva secunde, mă cuprinde o stare de rău, un vertij adevărat, o teamă. Atunci simt o durere acută în genunchi. Recunosc senzaţia imediat: atunci trebuie să accelerez şi să mă ridic mai mult.

(paranteză)
 
Prima dată când mi s-a făcut rău depăşind înălţimea respectivă, să zic că ar fi pe la 300-400 de metri, m-am oprit speriat şi am încercat să cobor. Senzaţia de rău s-a accentuat şi am căzut în gol până aproape de pământ, fără să mă izbesc, trezindu-mă în pat cu respiraţia întretăiată. Asta a fost doar o iluzie, eram tot în vis, în acelaşi vis, dar, prin mecanisme necunoscute, zborul îşi cerea dreptul la existenţă. Atunci din pat, (eram la Pucioasa) continuând visul, am ajuns în acelaşi loc în care căzusem şi m-am înălţat iar, reuşind să trec de plafonul celor 400 de metri. 

Important, pentru cei care nu mă cunosc: nu am zburat decât o singură dată cu avionul.

(paranteză închisă)

Asta a fost partea cu zborul... Nu mai insist. Cred că vă puteţi imagina uşor restul pornind de la scurta mea descriere.

Şi cum zburam eu aşa peste diferitele forme de relief din ţara noastră, când mai iute, când mai încet - sute, poate mii de kilometri - am văzut un satuc în mijlocul unui platou cuprin între dealuri. Case mici, de chirpici, înghesuite. Tonurile dominate ale imaginii văzute de mine de sus: maro, sepia şi verde palid. Chiar când am "aterizat" pe o uliţă din marginea satului, înainte să ating cu picioarele pământul, dintr-o curte a ieşit o băbuţă, adusă de umeri. Mă văzuse sau nu că am venit zburând? Nu voiam să sperii pe nimeni sau să afle cineva că pot zbura. S-a îndreptat direct spre mine şi mi-a zis pe nume, dar eu nu o cunoşteam. Ba mai mult, a menţionat şi numele unui prieten, că urma să treacă pe acolo sau trecuse, n-am înţeles. Băbuţa m-a rugat să intru şi să o ajut la ceva, nici acum nu am înţeles ce a zis. Părea că mă ştie bine, dar se purta foarte respectuos. 

Curte mică, cu un măr într-un colţ. Casa joasă, cu pereţi strâmbi, o cameră şi o bucătarioară, geamuri mici, fără podele de lemn. Voia să îi repar pantofii nepotului ei. Mai exact un toc. În toc, se aflau nişte pietricele mari cât unghia de la degetul mare de la mână. Se dezlipise bentiţa laterală de cauciuc care ţinea pietricelele să nu cadă din toc. Lipseau câteva din ele. Am întrebat-o dacă are vreo soluţie de lipit. Nu avea. "Haideţi să facem o pastă din făină şi din apă", i-am zis. (Ştiu, amestecul nu ţine în realitate, dar în vis pare să funcţioneze.) "Vai ce idee bună, domnu' Liviu!", a răspuns ea şi a ieşit. M-am dus în curte să caut nişte pietricele potrivite. Nicio pietricică, nici o piatră. Am ieşit pe uliţă, nici acolo. M-am întors în casă cu gândul să o întreb de ce nu au pietre în sat. Băbuţa mă aştepta cu amestecul pregătit într-o farfurioară. Lângă ea, nepotul, în vârstă de vreo 7 ani, m-a salutat cu ochii în pământ. Şi el părea să mă ştie: "Bună ziua, nenea Liviu." "Pietre pe-aici pe undeva?" "Noi nu avem pietre în sat, nu mai avem de mult." "Păi şi pietricelele din pantof?" "Sunt pantofi de la oraş." M-a blocat răspunsul ei. I-am propus să completăm pietricele cu nişte jumări de porc tari şi uscate, dacă avea. Avea. Mi-a adus în pumn câteva. "Ce idee bună, domnu' Liviu!". M-am chinuit să lipesc pantoful sub privirile curioase ale  celor doi, în lumina slabă din holul casei. Se înserase între timp. Se lăsase aşa o linişte de mare în micul hol al casei, că se auzea cum învârteam degetul în pasta de faină din farfurioară. După câteva minute, m-am hotârât să ies în curte, să văd mai bine de ce nu se prindea bentiţa aia de piele în jurul tocului. Acolo am reuşit imediat. I-am dat pantoful copilului. "Săru' mâna!", a zis el şi a dispărut în căsuţă. 

După ce mi-a mulţumit şi ea, bătrânica a scos capul pe poartă, uitându-se în lungul uliţei. "Uite că vine şi... (numele prietenului meu). Am profitat de momentul când ea a mai făcut un pas afară pe poartă, spre uliţă, m-am dat după colţul casei şi m-am ridicat repede în zbor, spre dealurile din depărtare. 

Mai sunt multe detalii pe care mi le amintesc din întâmplarea cu bătrânica şi nepotul, dar cred nu e cazul să le adaug, şi-aşa m-am întins foarte mult. Vă asigur totuşi că am stat puţin în compania celor doi faţă de timpul cât am stat în aer zburând singur peste munţi, dealuri şi câmpii.

Lysistrata lui Aristofan




Ilustraţie realizată de Picasso pentru o ediţie Aristofan din 1962, apărută în New York (luată de aici).

Lysistrata, femeie ateniană, convoacă reprezentantele femeilor din diferite cetăţi greceşti pentru a pune capăt războiului Peloponesiac, care are loc în perioada 431-404 î.e.n. între taberele conduse de Sparta şi Atena (iar Aristofan, 456-386, scrie comedia utopică chiar în timpul conflictelor). Soluţia propusă de Lysistrata femeilor este ca acestea să respingă avansurile sexuale ale soţilor, iar când sunt cu forţa supuse totuşi, să nu îşi arate satisfacţia. Evident, femeile iniţial o iau razna când aud de asemenea propunere, explicând foarte clar şi în colorat limbaj că le este drag sexul şi că nu pot vedea viaţa fără el. La fel cum nu o pot vedea şi fără vin, faţă de care se arată foarte ataşate şi pe care îl cinstesc cum se cuvinte (în buna tradiţie a Greciei antice!). În cele din urmă, propunerea antenienei e aprobată: vor face grevă în cadrul sexului "casnic", pentru că războiul trebuie să se oprească. Ele devin conştiente că sacrificiul sugerat de Lysistrata este mic în comparaţie cu victimele coflictelor care durează de ani buni. Şantajul are efect asupra bărbaţilor şi cele două tabere, Sparta şi Atena, renunţă la război. Aceasta este schema de bază a piesei.

Dar ce vrea a spune Aristofan cu Lysistrata lui:
1) Că într-o societate a bărbaţilor cum era Grecia antică, femeile pot avea câştig de cauză dacă pun sexul la bătaie?
2) Că bărbaţii vajnici luptători, odată privaţi de plăcerile intime, se descotorosesc de sabie şi scut şi acceptă orice propunere din partea femeilor doar pentru a ajunge în culcuşul lor din nou? (de luat aici în calcul şi micile "înţelegeri" homosexuale ale epocii, care sunt menţionate şi în piesă o dată sau de două ori)
3) Că, dacă găseşti un pretext bun, de impact imediat, poţi deveni lider peste noapte, oricât ar fi de mare preţul plătit pentru reforma cerută de tine? Modelul Lysistratei este preluat de ideologiile feministe actuale şi transformat în simbol. Dar jocul ei are semnificaţii politice mult mai mari, care depăşesc ţaca-paca feminismului contemporan.
4) Că, în spatele unei comedii utopice, deci ascuns după un personaj caracterizat de porniri himerice, poţi ataca nestingherit contemporanii tăi?
5) Că lumea nu este decât un circ ale cărui valori, aparent de nezdruncinat, pot fi răsturnate oricând de un bobârnac, sexual în aces caz?
6) Că războiale carnal-sexuale, deşi de mai mică... întindere, au deseori consecinţe mai importante decât războiale de pe câmpul de luptă?
Sau ce?... Orice ar fi vrut să spună Aristofan, e loc destul loc de interpretări şi... de întors. 

Aristofan - Trei comedii utopice. Editura Vitruviu, 2010


_________
Am început să recitesc de ceva vreme teatrul antic, constatând că am uitat multe lucruri, după ce am trecut prea repede prin ele, se pare, acum 25-30 de ani. În măsura în care mă mai "agită" vreun impuls după citirea pieselor, pe care le văd binînţeles cu alţi ochi acum, revin aici cu postări.