Alerg. Începutul.


Din ianuarie şi până pe la începutul lui mai, am avut multe zile de stat la computer ore în şir: 5-8, lucrând la "Jurnalul unui căpcăun român" (voi reveni cu o postare despre asta curând). Scrisul de proză... lungă îl plăteşti cu lipsa activităţii fizice, se ştie. Dacă mai şi citeşti, organismul achită o "rată" dublă cu această "monedă". Una (!!) din consecinţele acestei plăţi a fost o durere permanentă apărută la genunchiului drept. Un prieten orotoped mi-a spus că asta e, de la o vârstă, pe fondul sedentarismului, apar probleme. Deci mişcarea părea să fie soluţia cea mai la îndemână şi trebuia acţionat urgent. Cât putea să fie de greu pentru un tip care pe vremuri alerga de mânca pământul şi tot mai voia? Nu foarte greu, dacă vremurile în discuţie nu ar fi fost în urmă cu aproape 30 de ani.

Am mai avut o tentivă acum 2 ani de a alerga regulat (n-a ţinut decât 4 ture mici în 2 săptămâni), atunci am descoperit că, înainte de toate, trebuie nişte încălţări speciale. Pe "vremea mea", când jucam la fel de bine o miuţă pe zăpadă în tenişi de Drăgăşani sau în bocanci, nu m-aş fi gândit niciodată că există aşa ceva.

Echipat corespunzător, am pornit la drum cu mare entuziasm. După 20-30 de paşi, probleme la respiraţie, parcă inhalam aburi de foc: hai că se reglează cu timpul. După 100 de metri, probleme cu muşchii, cu genunchii: cred că trebuie viteza mai mică. După 200 de metri: mai bine încep cu un mers mai susţinut. Ceea ce am şi făcut, dezamăgit şi mirat de neputinţa organismului în ciuda determinării mele. Mă mai şi lăudasem prietenilor că mă apuc de treabă serioasă cu mişcarea... După 100 de metri de plimbare "recuperatorie", am mai făcut o încercare. La fel de greu - foc în piept, ligamente ţepene, muşchi re-descoperiţi, dar am reuşit vreo 400 de metri fără oprire. Iar 100 de metri parcuşi la pas. Alţi 400-500 de metri în fugă, dacă "fugă" se poate numi mersul mai grăbit puţin şi cu mâinile ridicate la piept, mai mult din instinct decât din nevoie. Începusem să prind curaj şi să mă uit în jur, pe străzile pustii oricum, ca un alergător începător dar hotărât. După 2 kilometri eram distrus şi mă gândeam să iau un autobuz sau tramvai ca să mă întorc acasă. Mă resimţeam în toate cele, mai puţin inima, care îşi amintise prima, bag seamă, de vechile vremuri şi acţiona în consecinţă.

Mai vioi, mai (mult) târâş am parcurs 5,5 kilometri în 1h 45 min. Atunci nu ştiam că am consumat aşa mare distanţă, poate mă opream după primii 2 km, când chiar m-am gândit să mă întorc cu un tramvai.

Asta se întâmpla pe la început de mai, de la sfârşitul lui iunie am reuşit să acopăr cei 5,5 km (măsuraţi cu GPS-ul) în 50 de min, cu o pauză, de obicei, de 50-100 de metri la pas. Dacă sunt în formă, reuşesc să alerg şi 8 kilometri în aprox 1h 15 min. Am încercat să scurtez timpul, dar mă resimt prea mult în condiţiile şi la frecvenţa la care o fac.

Despre condiţii, frecvenţă şi ritualuri o să povestesc altădată. Nu vreau să fiu privit ca un Murakami în "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", pe care am şi citit-o cu această ocazie, dar inevitabil ceva asemănări, infime, cu el am. :)

0 Responses to "Alerg. Începutul."