Dezbracă-te, Ileano, că am să-ţi spun un vis!


      Gigi dăduse de mâncare la porci, tăiase cocoşul ăla mare, cum îi zisese maică-sa şi acum stătea în pragul uşii jucându-se cu umbra lăsată de o creangă de liliac pe vârful pantofului scâlciat. Se uita fix la mingea spartă înghesuită lângă gardul căzut spre uliţă şi se gândea la visul de noaptea trecută. Nu-i plăceau visele, îl speriau, de unde veneau visele acelea? de ce îl căutau tocmai pe el? le lua de la altcineva? şi, dacă le lua, omul acela ce făcea fără ele? De fiecare dată când trecea pe lângă biserică păşea mai moale. Părintele Teodosie era un om bun, ar fi putut să îl întrebe pe el de ce visa, dar teama că ar putea să afle familia lui de ele îl făcea să-şi întărească pasul şi să lase biserica în urmă.
          Pe Ileana o găsise într-o zi cu vacile pe tăpăşan. Toţi băieţi ziceau că e frumoasă, însă lui nu-i plăcea, era albicioasă şi ochii aceia albaştri prea erau spălăciţi şi mari, şi cine mai purta cozi aşa lungi în ziua de azi?
          După ce aruncase de câteva ori cu bulgări de pământ după vaca mare a Ilenei, o întrebă ca în treacăt pe fată dacă ea visează. Ileana nici nu se uită la el, intră cu cizmele de cauciuc în apa mică a râului şi începu să le cureţe de noroi cu un băţ. “Toată lumea visează, Gigi! N-ai învăţat la şcoală?”
           Gigi ştia şcoala mai mult pe dinafară, dar îi plăcea să citească. Însă nici despre asta nu vorbise cu nimeni, citea pe ascuns, avea el câteva locuri bine dosite. Din pragul uşii Gigi se gândea la ce îi spusese Ileana atunci, pe tăpşan. Nu credea că toată lumea visează. Sau nu visa ca el... Poate ei ar fi trebuit să îi povestească totuşi despre visele lui... Îi părea rău că nici cu ea nu avusese mai mult curaj, şi nu fiindcă era fiica popii...
          În ziua aceea, după răspunsul fetei, Gigi porni spre casă peste deal, spre fosta livada cu meri a cooperativei. La rădăcina unui măr de pe rândul al treilea avea ascunsă o carte, pe care o băgase în două pungi, să nu o ude ploaia. Rezemat de pom, în fund, citise până se lăsase întunericul. Se oprise doar de două ori din citit, să asculte ciripitul păsărelelor. Uneori îi venea să le răspundă, să cânte cu ele, poate ele l-ar fi înţeles, nici măcar nu ar fi trebuit să îl ierte, ce ştiau ele?... Aşa de nemişcat stătuse cu cartea în braţe, încât câteva păsărelele cu ciocul roşu se urcaseră pe ghetele lui murdare şi ciuguliseră talpa plină de noroi şi de sânge.
           Pe drum spre casă, în capătul dinspre sat al livezii, se întâlni cu un om, îl ştia de la târg, băuse chiar cu el la un parastas în urmă cu un an. După ce îi dădu bineţe acelui om, îl lovi cu pumnul direct în faţă, îi plesni buza şi îl jucă în picioare până când bărbatul abia mai respiră. “Vezi cuţitul ăsta, mă? De zece ori putea să stea în tine, mă, de zece ori! Pişa-m-aş pe visele voastre, mă!” După ce îi fluturase cuţitul pe sub nas, Gigi băgă cuţitul în buzunarul de la piept al hainei şi sună, de pe număr ascuns, la spitalul din sat. “Pişa-m-aş pe visele voastre!”, îi strigă şi doctoriţei, care nu înţelesese la început despre ce livadă îi zicea vocea din receptor
         Cât îşi aminti el de ziua aceea, umbra liliacului se mutase de pe vârful pantofului, soarele ardea mai tare şi liniştea era întreruptă din când în când de grohăitul porcilor şi de cocoşul cel mare decapitat care se mai zbătea încă în mijlocul curţii.
        “Faci ciorbă de cocoş cu nămol, băi Gigi?” strigă, ironică, Ileana din mijlocul uliţei. Fata mergea cu vaca la păscut, târşâindu-şi leneşă prin noroi cizmele cam mari de ea.
           Ileana nu citise nici o carte, dar avea numai zece la şcoală.
         Gigi se ridică în picioare, îşi şterse pe pantalonii soioşi mâinile murdare de lăturile uscate şi de sânge, se uită în susul şi în josul uliţei. I se păru că nemişcarea satului semăna cu cea din ultimul lui vis. “Fă, Ileano, ia fă-te-ncoa, fă!”, îi zise el mai mult şoptit de pe treptele casei. Fata se opri, legă lanţul vacii de un pom din marginea drumului şi se apropie de gard. “Nu îmi place, bă Gigi, ciorba cu nămol. Să mor io dacă îmi place.”, îi lua iar fata peste picior şi în ochii spălăciţi i se aprinse o luminiţă care se stinse imediat.
           “Hai să îţi arăt ce cal vreau să îmi iau eu după ce mă întorc de la oraş!”, zise Gigi, îndreptându-se hotărât către poartă. Pe drum, genunchii i se înmuiară însă, în buzunarul de la piept al hainei simţea cum cuţitul i se legăna nepăsător. Tânărul nu apucă să facă prea mulţi paşi, că Ileana ajunse în mijlocul curţii. Albicioasă, cu cozile lungi lăsate pe spate, îl privea cu ochii mari, spălăciţi. “Îţi iei tu cal, băi Gigi? Da' tu nici nu ştii să călăreşti...” Ileana îşi încrucişă mâinile pe piept, după ce şi le trecu peste geaca de fâş albă furată de la “ajutoare” de tatăl ei în urmă cu mulţi ani.
           Gigi o apucă strâns de o mână, trăgând-o spre magazia din fundul curţii. Trecură pe sub liliac şi o floare îi rămase Ilenei agăţată în creştetul capului. Fata îl urma tăcută. Se auzea doar zgomotul încălţărilor lor fleşcăind noroiul adânc din curte. În hambar, Gigi îi eliberă mâna şi se uită pentru prima dată fix în ochii ei spălăciţi. “Tu de mică ai avut ochii ăştia de căcat, fă?”, o întrebă el răstit, căutând în buzunarul de la spate după zaruri. “Dar tu de mic ai fost aşa de fricos, bă?” Fata privea în jur, încercând să se obişnuiască cu lumina difuză din magazie.
           “Dezbracă-te, Ileano, că am să-ţi spun un vis!”
           “Să nu fie lung, Gigi, că e cam frig aici şi mă aşteaptă şi vaca aia afară”
          Băiatul îşi dezbrăcă haina, pipăi după cuţit pe deasupra buzunarului şi o puse cu grijă, aproape de el, peste butoiul cu varză murată. Fata îşi scoase geaca, pe care o aruncă într-un colţ lângă nişte lame de topor ruginite, apoi rochia galbenă roasă de molii, mirosind a iasomie, ciorapii flauşaţi tociţi la călcâi şi restul. “Am visat o fată albă ca tine, cu părul lung, prins în cozi, o fată cu ochi albaştri ca ai tăi, dar nu erai tu.” Ileana stătea goală în faţa lui, privindu-l răbdătoare, atinsă pe corp în câteva locuri de razele soarelui care scăpau printre scândurile desprinse ale magaziei. “Nu erai tu, nu... Şi fata aia se întindea pe un pat, deci aşază-te şi tu pe lăzilea alea de acolo, sunt cam jegoase, dar merge...” Ileana se întinse, cuminte, cu mâinile pe lângă corp. Gigi se apropie de ea, băgă mâna în buzunarul de la spate, continunând să vorbească încet. “Şi trupul ăla era drept şi frumos, ca al tău, dar nu erai tu, că eu nu te ştiam pe tine...” Se aplecă peste ea, mirosi iasomia, dar nu se opri asupra ochilor spălăciţi, mângâie zarurile în pumnul drept şi trase haina pe la spate cu mâna stângă, care mirosea încă puternic a porc şi lături. “Şi trebuia să dau cu zaru'... Şi, dacă zaru' se oprea “unu-unu” între ţâţe, înseamna că n-a umblat pe la bărbaţi... Tu ai umblat, Ileano? Eu nu înţeleg ce e cu visele astea... Şi dacă nu se oprea, înseamna că trebuie să despart toate focurile şi apele cu voie din cer şi de la pământ, peste scârba oamenilor pentru că aşa ceva nu...”
            Zarurile căzură prin mirosul subţire de iasomie, dar nu atinse trupul drept şi frumos, tânăra se ridică brusc, îl înşfăcă de ceafă şi îl muşcă tare de buze. Sângele ţâşni peste pielea albă, peste lamele de topor ruginite şi peste butoiul cu varză. “Aşa se visează, bă Gigi!”, zise, ironic, Ileana. Din mâna dreaptă a tânărului, cuţitul căzu cu un clinchet şters peste o grămadă de cuie noi, împrăştiate pe jos.
             Când, plin de noroi, cocoşul decapitat intră în magazie să-i aducă Ilenei telefonul mobil, cu care ea avea să sune mai târziu la spital, Gigi abia mai respira printre verzele murate şi doagele făcute praf.
          Ileana se aplecă, îi spuse din vârful buzelor ceva la ureche lui Gigi, zâmbi cald, şi zarurile aruncate de ea peste umăr căzură între muşchii lui pectorali. “Unu-unu”.
        “Într-o zi toată lumea va visa la fel, pişa-m-aş pe cuţitele voastre să mă piş!”, strigă Ileana, călare pe cocoşul fără cap, care porni în zbor spre Marele Oraş. 

(first draft)