Acele incredibile picioare din balcon (Din jurnalul unui căpcăun)

      19 aprilie

      Azi a plouat a scârbă toată ziua. De ieri plouă... Am ieşit să mă plimb aiurea mai mult a răzbunare, să arat ploii asteia belite care e mai tare... Până am ajuns la capătul străzii, era evident cine câştigase. Adusese în ajutorul ei şi vântul, şi frigul, şi, paştele mă-sii, un fel de şuşoteală care mă scotea din sărite... M-am încăpăţânat să merg mai departe pe bulevardul aproape gol, apoi am cotit-o pe nişte străduţe de lângă Facultatea de Litere, ca să nu mai văd spaţiile ale largi, sub care clădirile se chinuiau parcă să rămână întregi, să nu fie strivite de cerul tulbure şi greu. Chiar şi pe vremea asta belită, străduţele te fac să te simţi mai în siguranţă. Când rătăcesc pe străzi, îmi place să mă gândesc la ce fac oamenii în casele pe lângă care trec. Sunt trişti? Nepăsători la vremea de afară? Fac de mâncare şi se uită la talk showuri idioate, fac sex cu talk showurile idioate în fundal, ascultă, trişti, Bach sau, binedispuşi, Led Zeppelin? Mă uitam pe la ferestre să văd mişcare la vreuna, poate o pisică stătea lipită curioasă de geam. Mergeam de vreo juma de oră şi mă obişnuisem cu picăturile de ploaie plesnindu-mă peste faţă. Nu mai auzeam şuşoteala care îmi umpluse urechile imediat după ce am ieşit din scara blocului. Mă simţeam ca şi când aş fi fost pe o potecă de munte, aşteptând, indiferent, să înceapă o iminentă furtună.
    - Aveţi un foc?
    M-am uitat pe lângă mine, m-am întors înapoi, în dreptul unui gang întunecat, poate de acolo se auzise întrebarea.
    - Nu, nu, aici, sus!
    De la un balcon, rezemate de marginea lui de lemn, ieşite în plesneala picăturilor reci de ploaie, se zăreau gambele bronzate ale unei femei. Papuci de plajă albi. M-am tras mai spre bordură, să o pot vedea mai bine - era la etajul 1. Prin grilajul subţire de fier forjat au apărut picioarele lungi, musculoase, tinere, fine şi insolente. Acel tip de insolenţă tipic artiştilor răsfăţaţi de toată lumea. Aşa cum stăteau întinse de pe şezlong mic şi sprijinite pe balustrada balconului,
vibrau mai tare decât ploaia din jur. Femeia era în pantaloni scurţi, albi, mulaţi, purta o gecuţă albă, de bumbac, strânsă în talie, cu gulerul ridicat. Ochelari de soare mari, negri. Părul prins în coadă la spate, negru. Fiind un balcon mic şi vântul târând ploaia în toate direcţiile, femeia aia cu trup incredibil sunt sigur că era udă până la piele. Pe balcon, câteva ghivece improvizate din cutii de conserve. Florile, majoritatea roşii.
    - Aveţi un foc?
    M-am dus mai spre mijlocul străzii, să pot vedea mai bine picioarele alea incredibil de lungi şi de relaxate, care tăiau ploaia în două, o împungeau insolente, cum ziceam, că mi-a plăcut comparaţia asta cu artistul răsfăţat. Îmi părea rău că nu pot să îi văd toată faţa.
    În mâna dreaptă, moale din încheietură, femeia cu craci foarte lungi şi foarte frumoşi ţinea o ţigară stinsă. În jurul ţigării, un halo gălbui, prin care stropii păreau să nu treacă. M-am şters la ochi, crezând că, din pricina stropilor, nu mai vedeam bine.
    - Un foc? repetă femeia, şi mi-am dat seama că vocea ei aducea un pic cu şuşoteala ploii care mă enervase când am ieşit din bloc.
    Mă căutam de brichetă prin buzunare, cu capul dat pe spate, admirând picioarele alea lungi şi bronzate, chiar mă gândeam ce mişto ar fi fost să se ridice să pot vedea animalul în adevărata lui splendoare. Îmi fugeau ochii de la linia lor suplă la haloul gălbui din jurul mâinii în care era ţigara. A încropit un zâmbet, cu ideea, probabil, să răsplătească şi să încurjeze căutărea mea prin buzunare. Nu mai eram pe străduţa niciunui oraş, pe creasta unui munte mă simţeam, întâlnisem o fiinţă ciudată şi tăcută, pe care furtuna o trimisese înainte să anunţe călătorii de năvălirea ei.
    Pale mici de vânt mi se izbeau de faţă, stropii îmi şiroiau scurgându-se pe sub tricou. În sfârşit, am găsit bricheta, am aruncat-o spre balcon. Atât de bine am ţintit, încât femeia a trebuit doar să deschidă palma stângă, pe care o ţinea rezemată pe braţul şezlongului. A aprins bricheta chiar când la geamul de lângă balconul ei a apărut o pisică albă care mă privi curioasă. Animalul şi-a lins încet o lăbuţă, apoi şi-a lipit capul mare de geam. 

      Femeia a dus bricheta aprinsă între picioare, fără să le depărteze nici un milimetru, chiar în locul unde se terminau pantalonii albi şi mulaţi. Şi foarte scurţi. Instantaneu, picioarele lungi, zvelte şi insolente au luat foc până la papucii albi de plajă. Flăcări mici dansau peste muşchii încordaţi, oglindindu-se în lentilele mari ale ochelarilor ei negri. Mi-am înăbuşit un strigăt. Aruncată înapoi, bricheta a căzut fix în palma mea stângă, pe care nu am fost nevoit decât să o deschid, nici o mişcare în plus.
       De la o flăcăruie roşiatică, care, mai înaltă, zburda pe coapsa dreaptă, femeia şi-a aprins ţigara. A dat capul pe spate şi a tras puternic un fum. Haloul ţigării a dispărut ca înghiţit.
    - Mulţumesc mult! a zis apoi, fără să se uite în jos.
    Am dat din cap şi am mormăit un “cu plăcere”... N-am reuşit să mă urnesc imediat din mijlocul străzii. Am mai admirat câteva secunde picioarele alea perfect aranjate de natură, rezemate de balustrada balconului, insolentele picioare, peste care flăcări mici, roşiatice la vârf, lunecau tandru şi zglobiu.
    Femeia a mai tras adânc un fum. Atunci am plecat. La geam, pisica albă se întinsese de-a lungul pervazului şi mă privea doar cu un ochi, pe celălalt îl închisese foarte încet. Papucii de plajă nu ardeau
    Am ajuns acasă ud fleaşcă. La televizor erau numai talkshowuri idioate. Sunt curios ce-o să zică Vuţ de întâmplarea asta cu cracii în flăcări.  


(fragment din "Din jurnalul unui căpcăun", carte de proză aberantastică la care lucrez) 
 
 

0 Responses to "Acele incredibile picioare din balcon (Din jurnalul unui căpcăun)"