Ploaie pentru toţi hipopotamii mei

Printre stropi cu umbre daţi

Trec hipopotami înaripaţi

Şi mă glumesc cu vorbă grea

De nori sexoşi pe duşumea

Când ei se culcă vis uscat

Şi se întreabă de-i păcat

Să plouă lins cu veche iarbă

Din ce pun eu poveşti în barbă

În barbă udă, barbă umbră

În care creşte doar leurdă

Căci d-aia - şi rămâne între noi -

Miroase ploaia-a usturoi)

(fragment)

Primul interviu "Două Poteci"

Mihai: După ce stabilim locaţia şi personajul – acesta e cel mai dificil de fixat, pornim la drum. Nu avem scenariul în minte… doar Personajul şi Locaţia. În timpul sesiunii foto, lucrurile încep să se lege. Ne consultăm mereu asupra locurilor şi cadrelor… Care ar fi mai spectaculoase, mai de impact. Dacă voiam să fac doar poze, mă duceam singur…

Liviu: Pe de altă parte, în timp ce ideea povestirii pe care vreau să o scriu începe să se concretizeze la mine în cap i-o spun lui Mihai, pentru ca el să “scormonească” singur prin intermediul aparatului foto ce îi oferă natura. El vede prin lentilă ceea ce eu nu pot vedea. Asta e partea lui. Chiar şi la finalul unei zile de fotografiat de dimineaţa până seara nu avem clar întregul fir narativ. Ne întoarcem acasă şi începem să mergem fiecare pe “poteca” lui, explorând şi folosind la maxim experienţele de la locul în care am fotografiat. Cum ziceam, poate părea complicat, dar noi ne-am obişnuit cu aceste etape, ele vin natural…

Mihai: Chiar şi acolo, când lucrăm la faţa locului, nu vorbim prea mult. OK, este evident că vedem lucrurile destul de asemănător, dar ne şi lăsăm fiecare în voia creaţiei.

Liviu: Mai exact, doar el lucrează la faţa locului, fotografiind, eu mă uit şi caut ideea, detaliile, care să nască povestirea şi i le spun lui. 
(fragment)

Interviul a fost acordat siteului www.bookuria.info şi îl găsiţi integral aici.

Răsturnata ploaie a căpcăunului

"Băi, eu filmez ploaia. Ai chef să scrii ceva despre ploaie?" Ăsta a fost mesajul primit de la Mihai pe Facebook. I-am zis că da, mai ales că ploua de câteva ore bune şi mă bătea un gând să mai scriu la Jurnalul căpcăunului. Mi-a trimis peste ceva timp filmuleţul într-o primă editare. După ce l-am văzut, am dat o sugestie, care mi-a lămurit şi mie direcţia povestirii... oarecum. :) M-am apucat să scriu. Mihai a mai lucrat la film. Peste o oră ne-am întâlnit iar pe Facebook. Iată ce a ieşit.

   

       Azi, am adus pădurea din spatele casei bunicilor mei în spatele blocului. Vecinii au ieşit toţi la balcone, unii au aplaudat emoţionaţi, alţii au bombănit întorcându-se la meciul de fotbal de la televizor. M-am pus în mijlocul ei şi mi-am dat jos rucsacul, acolo aveam nişte ploaie păstrată de pe vremea când bunicul mă învăţase să îmblânzesc pădurile pe oriunde le găseam şi să le înţelenesc lângă aşezările oamenilor. Bunicii aveau o pădure mare, blândă, cu copaci mici, care se iubeau unii pe alţii, se îngrijeau pe sub pământ de toate cele trebuincioase lor. Când puneam mâna pe ea, se înfiora toată. Am scos din rucsac pachetul cu ploaie şi am aruncat din el câţiva pumni spre cerul senin. În câteva secunde, stropii au început să mângâie frunzele, să le apese, să le împingă nedesluşit, precum pe înserat băieţandrii care nu ştiau ce să spună fetişcanelor de care erau îndrăgostiţi. Şi eu mă uitam din mijlocul pădurii la toată joaca asta a lor, amintindu-mi cum mă uitam şi eu curios şi bleg la fetele, bine înmugurite, adunate seara la marginea satului ca să strângă rouă proaspătă din care să îşi facă ii, cam “necuviinciose” după vorba mătuşi-mii, pentru hora de duminică. 

      Din balcoane, vecinii mei nu ştiau la ce mă gândeam eu. Dar cred că şi ei erau plecaţi tot prin vremurile alea cu mintea, prea îi vedeam înlăcrimaţi şi tăcuţi, cu zâmbete pierdute pe chip, întinzând mâinile în ploaie, între stropi şi frunzele care se dădeau mironosiţe, dar care dansau mărunt din şolduri ca duminica, la horă. 

      “Un strop ici, un strop colea
        Nu m-atinge cine vrea
        Ploaie mică, ploaie deasă
        Mă duc iar singura-acasă”
 

       Aşa chiuiau fetele la horă şi îşi storceau iile asudate după vreun copăcel, să nu le vadă părinţii focul lacom din trup. Iar copăcelul ăla care le ţinea loc de ascunzătoare se făcea mare a doua zi, îmbătrânea peste noapte şi nu mai rămânea decât cu bucuria ploii, fructe nu mai făcea toată viaţa lui.
      Am lăsat amintirile cu mândre să treacă şi am pus şi eu mâna sub câteva picături, le-am rostogolit cu vârful degetelor peste frunze şi peste crengile care începuseră să murmure “Un strop ici, un strop colea...” Am zâmbit cu gândul la cât eram de mototol în copilărie. Ştiu, era un apropo... Din balcoane vecinii, câţiva, au coborât să împingă şi ei stropii de-a lungul crenguţelor, de pe o frunză pe alta, dintr-un copac în altul. Miroseau verdele proaspăt beţi de fericire, îmi mulţumeau din cap, când fugeau desculţi pe lângă mine, şi dădeau veseli bobârnace la rădăcina frunzelor, făcând ca boabiţele de apă să se rostogolească în sus şi-n jos.
       În câteva secunde toţi vecinii mei ieşiţi la joacă în pădurea pe care am adus-o în spatele blocului au devenit transparenţi şi au continuat să se joace de-a flăcăiandrii timizi şi fetişcanele nurlii. 

        Când, peste o oră, meciul de fotbal s-a terminat, ploaia din pachet mi se terminase de mult, dar stropii cădeau încă peste pădure împinşi de bătrânii şi transparenţii mei vecini de bloc. Microbiştii ieşiră în balcon strigându-mi să mă car cu pădurea aia de acolo şi cu ploaia, gata cu distracţia. Unul singur, care băuse tot meciul, a văzut că de fapt stropii erau împinşi de jos în sus. N-a zis la nimeni, i s-o fi părut, dar pe drumul spre chioşc, pe aleea însorită din faţa blocului, începu să cânte din senin, peste sticlele de bere care îi zdrăngăneau în plasă: “Un strop ici, un strop colea / Nu m-atinge cine vrea”.  

(first draft)

(Textul va face parte din cartea "Din jurnalul unui căpcăun".)

Bilet din Groapa Marianelor (Din jurnalul unui căpcăun)

Vuţ mi-a trimis un mesaj printr-un pui de balenă zburătoare.

“Sunt în Groapa Marianelor. Când am ajuns aici, cu totul întâmplător, îţi povestesc eu, tocmai începea festivalul Dialoguri în unghi drept. Am auzit că recolta de alge halucinogene a fost beton anul ăsta, am rămas să văd dacă e pe bune. Belea! Nimeni nu consumă decât alge din astea. Atât. Tarabele de pe canalele principale cred că n-au vândut nimic, oricum mulţi dintre vânzătorii de acolo ţin doar un ochi deschis. Adică sunt “pa” şi ei... Dar pe canalele înguste e o colcăială de nu te vezi. Îţi mai trimit din dialogurile de la festival când mă mai dezmeticesc. Uite unul auzit ieri:

- Ia, şşt, acolo!
- Ce-i?
- Mi s-a părut că tace cineva.

Te pup.

Vuţ

P.S. Ai grijă cu poştaşul, dacă a adormit, ai pus-o. Îi ia două zile să se trezească.”

De aseară puiul de balenă zburătoare doarme în mijlocul sufrageriei. Sforăie cu şuierături, şi din gură îi atârnă două împletituri de alge liliachii. De la ele toată sufrageria miroase a liliac. 

(fragment din "Din jurnalul unui căpcăun", carte de proză aberantastică la care lucrez)

Acele incredibile picioare din balcon (Din jurnalul unui căpcăun)

      19 aprilie

      Azi a plouat a scârbă toată ziua. De ieri plouă... Am ieşit să mă plimb aiurea mai mult a răzbunare, să arat ploii asteia belite care e mai tare... Până am ajuns la capătul străzii, era evident cine câştigase. Adusese în ajutorul ei şi vântul, şi frigul, şi, paştele mă-sii, un fel de şuşoteală care mă scotea din sărite... M-am încăpăţânat să merg mai departe pe bulevardul aproape gol, apoi am cotit-o pe nişte străduţe de lângă Facultatea de Litere, ca să nu mai văd spaţiile ale largi, sub care clădirile se chinuiau parcă să rămână întregi, să nu fie strivite de cerul tulbure şi greu. Chiar şi pe vremea asta belită, străduţele te fac să te simţi mai în siguranţă. Când rătăcesc pe străzi, îmi place să mă gândesc la ce fac oamenii în casele pe lângă care trec. Sunt trişti? Nepăsători la vremea de afară? Fac de mâncare şi se uită la talk showuri idioate, fac sex cu talk showurile idioate în fundal, ascultă, trişti, Bach sau, binedispuşi, Led Zeppelin? Mă uitam pe la ferestre să văd mişcare la vreuna, poate o pisică stătea lipită curioasă de geam. Mergeam de vreo juma de oră şi mă obişnuisem cu picăturile de ploaie plesnindu-mă peste faţă. Nu mai auzeam şuşoteala care îmi umpluse urechile imediat după ce am ieşit din scara blocului. Mă simţeam ca şi când aş fi fost pe o potecă de munte, aşteptând, indiferent, să înceapă o iminentă furtună.
    - Aveţi un foc?
    M-am uitat pe lângă mine, m-am întors înapoi, în dreptul unui gang întunecat, poate de acolo se auzise întrebarea.
    - Nu, nu, aici, sus!
    De la un balcon, rezemate de marginea lui de lemn, ieşite în plesneala picăturilor reci de ploaie, se zăreau gambele bronzate ale unei femei. Papuci de plajă albi. M-am tras mai spre bordură, să o pot vedea mai bine - era la etajul 1. Prin grilajul subţire de fier forjat au apărut picioarele lungi, musculoase, tinere, fine şi insolente. Acel tip de insolenţă tipic artiştilor răsfăţaţi de toată lumea. Aşa cum stăteau întinse de pe şezlong mic şi sprijinite pe balustrada balconului, vibrau mai tare decât ploaia din jur. Femeia era în pantaloni scurţi, albi, mulaţi, purta o gecuţă albă, de bumbac, strânsă în talie, cu gulerul ridicat. Ochelari de soare mari, negri. Părul prins în coadă la spate, negru. Fiind un balcon mic şi vântul târând ploaia în toate direcţiile, femeia aia cu trup incredibil sunt sigur că era udă până la piele. Pe balcon, câteva ghivece improvizate din cutii de conserve. Florile, majoritatea roşii.
    - Aveţi un foc?
    M-am dus mai spre mijlocul străzii, să pot vedea mai bine picioarele alea incredibil de lungi şi de relaxate, care tăiau ploaia în două, o împungeau insolente, cum ziceam, că mi-a plăcut comparaţia asta cu artistul răsfăţat. Îmi părea rău că nu pot să îi văd toată faţa.
    În mâna dreaptă, moale din încheietură, femeia cu craci foarte lungi şi foarte frumoşi ţinea o ţigară stinsă. În jurul ţigării, un halo gălbui, prin care stropii păreau să nu treacă. M-am şters la ochi, crezând că, din pricina stropilor, nu mai vedeam bine.
    - Un foc? repetă femeia, şi mi-am dat seama că vocea ei aducea un pic cu şuşoteala ploii care mă enervase când am ieşit din bloc.
    Mă căutam de brichetă prin buzunare, cu capul dat pe spate, admirând picioarele alea lungi şi bronzate, chiar mă gândeam ce mişto ar fi fost să se ridice să pot vedea animalul în adevărata lui splendoare. Îmi fugeau ochii de la linia lor suplă la haloul gălbui din jurul mâinii în care era ţigara. A încropit un zâmbet, cu ideea, probabil, să răsplătească şi să încurjeze căutărea mea prin buzunare. Nu mai eram pe străduţa niciunui oraş, pe creasta unui munte mă simţeam, întâlnisem o fiinţă ciudată şi tăcută, pe care furtuna o trimisese înainte să anunţe călătorii de năvălirea ei.
    Pale mici de vânt mi se izbeau de faţă, stropii îmi şiroiau scurgându-se pe sub tricou. În sfârşit, am găsit bricheta, am aruncat-o spre balcon. Atât de bine am ţintit, încât femeia a trebuit doar să deschidă palma stângă, pe care o ţinea rezemată pe braţul şezlongului. A aprins bricheta chiar când la geamul de lângă balconul ei a apărut o pisică albă care mă privi curioasă. Animalul şi-a lins încet o lăbuţă, apoi şi-a lipit capul mare de geam. 
      Femeia a dus bricheta aprinsă între picioare, fără să le depărteze nici un milimetru, chiar în locul unde se terminau pantalonii albi şi mulaţi. Şi foarte scurţi. Instantaneu, picioarele lungi, zvelte şi insolente au luat foc până la papucii albi de plajă. Flăcări mici dansau peste muşchii încordaţi, oglindindu-se în lentilele mari ale ochelarilor ei negri. Mi-am înăbuşit un strigăt. Aruncată înapoi, bricheta a căzut fix în palma mea stângă, pe care nu am fost nevoit decât să o deschid, nici o mişcare în plus.
       De la o flăcăruie roşiatică, care, mai înaltă, zburda pe coapsa dreaptă, femeia şi-a aprins ţigara. A dat capul pe spate şi a tras puternic un fum. Haloul ţigării a dispărut ca înghiţit.
    - Mulţumesc mult! a zis apoi, fără să se uite în jos.
    Am dat din cap şi am mormăit un “cu plăcere”... N-am reuşit să mă urnesc imediat din mijlocul străzii. Am mai admirat câteva secunde picioarele alea perfect aranjate de natură, rezemate de balustrada balconului, insolentele picioare, peste care flăcări mici, roşiatice la vârf, lunecau tandru şi zglobiu.
    Femeia a mai tras adânc un fum. Atunci am plecat. La geam, pisica albă se întinsese de-a lungul pervazului şi mă privea doar cu un ochi, pe celălalt îl închisese foarte încet. Papucii de plajă nu ardeau
    Am ajuns acasă ud fleaşcă. La televizor erau numai talkshowuri idioate. Sunt curios ce-o să zică Vuţ de întâmplarea asta cu cracii în flăcări.  

(fragment din "Din jurnalul unui căpcăun", carte de proză aberantastică la care lucrez) 

 

 

Storytelling workshop, la Viscri.

Workshop | Viscri | 16-18 Mai 2014

Unde: Viscri, jud. Braşov, Viscri125
Când: 16 – 18 Mai 2014
Cui: Workshopul se adresează pasionaților de literatură și fotografie, care vor să combine, prin intermediul Storytelling-ului, aceste două tipuri de expresie artistică într-o creație inedită.
Număr Locuri: 15
Invitat special: actorul Victor Vurtejanu, care va interpreta în sesiunile foto un personaj surpriză.

PROGRAM

Ziua 1 – 16.05.2014
13:00 – 18:00 | Sosire. Cazare.
18:00 – 19:00 | Prezentarea echipei, a conceptului “Două Poteci” și a Participanților. Trecerea în revistă a echipamentelor Participanților.
19:00 – 20:30 | Storytelling: combinarea imaginii cu textul. Principalele aspecte de umărit în construirea povestirii de a doua zi. Introducere în fotografie și scriere creativă.
20:30 – 21:30 | Cina
21:30 – 22:00 | Prezentarea programului de sâmbătă.
22:00 | Free time.

Ziua 2 – 17.05.2014
05:30 – 08:30 | Răsăritul din Sat – facultativ
08:30 – 09:00 | Mic dejun
09:15 – 10:15 | Prezentarea personajului interpretat de actorul Victor Vurtejanu. Este anunţată tema povestirii. Deplasare în locația A, pentru prima ședintă foto cu actorul. Fiecare Participant va putea lucra direct cu actorul.
10:15 – 12:00 | Deplasare în locația B, pentru a doua ședintă foto cu actorul.
12:00 – 13:00 | Întoarcerea la pensiune: descărcarea fotografiilor realizate în locațiile A şi B. Selectarea celor mai bune 10 imagini după anumite criterii, explicate la faţa locului. Pregătirea cadrului general pentru construirea povestirii. Identificarea principalelor aspecte de urmărit în text.
13:15 – 14:30 | Prânz
14:30 – 15:30 | Free time.
15:30 – 16:30 | Storytelling: suprapuneri şi diferenţe între fotografie şi textul literar. Timp destinat scrierii povestirilor.
16:30 – 19:30 | Personaje SURPRIZĂ. Deplasare în locația C, unde vom putea fotografia acele personaje.
20:00 – 21:30 | Cina
21:30 | Free time.

Ziua 3 – 18.05.2014
05:30 – 08:30 | Răsăritul dintre sate – facultativ
08:30 – 09:00 | Mic dejun
09:15 – 10:30 | Despre editare foto. Lightroom.Tehnici.
10:30 – 12:30 | Citirea povestirilor şi prezentarea fotografiilor asociate lor.
12:30 – 13:30 | Recapitularea principalelor idei ale conceptului de Storytelling (fotografie şi text).
13:30 – 15:00 | Prânz
15:00 | Finish

Restul, aici. 

Dezbracă-te, Ileano, că am să-ţi spun un vis!

      Gigi dăduse de mâncare la porci, tăiase cocoşul ăla mare, cum îi zisese maică-sa şi acum stătea în pragul uşii jucându-se cu umbra lăsată de o creangă de liliac pe vârful pantofului scâlciat. Se uita fix la mingea spartă înghesuită lângă gardul căzut spre uliţă şi se gândea la visul de noaptea trecută. Nu-i plăceau visele, îl speriau, de unde veneau visele acelea? de ce îl căutau tocmai pe el? le lua de la altcineva? şi, dacă le lua, omul acela ce făcea fără ele? De fiecare dată când trecea pe lângă biserică păşea mai moale. Părintele Teodosie era un om bun, ar fi putut să îl întrebe pe el de ce visa, dar teama că ar putea să afle familia lui de ele îl făcea să-şi întărească pasul şi să lase biserica în urmă.

          Pe Ileana o găsise într-o zi cu vacile pe tăpăşan. Toţi băieţi ziceau că e frumoasă, însă lui nu-i plăcea, era albicioasă şi ochii aceia albaştri prea erau spălăciţi şi mari, şi cine mai purta cozi aşa lungi în ziua de azi?

          După ce aruncase de câteva ori cu bulgări de pământ după vaca mare a Ilenei, o întrebă ca în treacăt pe fată dacă ea visează. Ileana nici nu se uită la el, intră cu cizmele de cauciuc în apa mică a râului şi începu să le cureţe de noroi cu un băţ. “Toată lumea visează, Gigi! N-ai învăţat la şcoală?”

           Gigi ştia şcoala mai mult pe dinafară, dar îi plăcea să citească. Însă nici despre asta nu vorbise cu nimeni, citea pe ascuns, avea el câteva locuri bine dosite. Din pragul uşii Gigi se gândea la ce îi spusese Ileana atunci, pe tăpşan. Nu credea că toată lumea visează. Sau nu visa ca el... Poate ei ar fi trebuit să îi povestească totuşi despre visele lui... Îi părea rău că nici cu ea nu avusese mai mult curaj, şi nu fiindcă era fiica popii...

          În ziua aceea, după răspunsul fetei, Gigi porni spre casă peste deal, spre fosta livada cu meri a cooperativei. La rădăcina unui măr de pe rândul al treilea avea ascunsă o carte, pe care o băgase în două pungi, să nu o ude ploaia. Rezemat de pom, în fund, citise până se lăsase întunericul. Se oprise doar de două ori din citit, să asculte ciripitul păsărelelor. Uneori îi venea să le răspundă, să cânte cu ele, poate ele l-ar fi înţeles, nici măcar nu ar fi trebuit să îl ierte, ce ştiau ele?... Aşa de nemişcat stătuse cu cartea în braţe, încât câteva păsărelele cu ciocul roşu se urcaseră pe ghetele lui murdare şi ciuguliseră talpa plină de noroi şi de sânge.

           Pe drum spre casă, în capătul dinspre sat al livezii, se întâlni cu un om, îl ştia de la târg, băuse chiar cu el la un parastas în urmă cu un an. După ce îi dădu bineţe acelui om, îl lovi cu pumnul direct în faţă, îi plesni buza şi îl jucă în picioare până când bărbatul abia mai respiră. “Vezi cuţitul ăsta, mă? De zece ori putea să stea în tine, mă, de zece ori! Pişa-m-aş pe visele voastre, mă!” După ce îi fluturase cuţitul pe sub nas, Gigi băgă cuţitul în buzunarul de la piept al hainei şi sună, de pe număr ascuns, la spitalul din sat. “Pişa-m-aş pe visele voastre!”, îi strigă şi doctoriţei, care nu înţelesese la început despre ce livadă îi zicea vocea din receptor

         Cât îşi aminti el de ziua aceea, umbra liliacului se mutase de pe vârful pantofului, soarele ardea mai tare şi liniştea era întreruptă din când în când de grohăitul porcilor şi de cocoşul cel mare decapitat care se mai zbătea încă în mijlocul curţii.

        “Faci ciorbă de cocoş cu nămol, băi Gigi?” strigă, ironică, Ileana din mijlocul uliţei. Fata mergea cu vaca la păscut, târşâindu-şi leneşă prin noroi cizmele cam mari de ea.

           Ileana nu citise nici o carte, dar avea numai zece la şcoală.

         Gigi se ridică în picioare, îşi şterse pe pantalonii soioşi mâinile murdare de lăturile uscate şi de sânge, se uită în susul şi în josul uliţei. I se păru că nemişcarea satului semăna cu cea din ultimul lui vis. “Fă, Ileano, ia fă-te-ncoa, fă!”, îi zise el mai mult şoptit de pe treptele casei. Fata se opri, legă lanţul vacii de un pom din marginea drumului şi se apropie de gard. “Nu îmi place, bă Gigi, ciorba cu nămol. Să mor io dacă îmi place.”, îi lua iar fata peste picior şi în ochii spălăciţi i se aprinse o luminiţă care se stinse imediat.

           “Hai să îţi arăt ce cal vreau să îmi iau eu după ce mă întorc de la oraş!”, zise Gigi, îndreptându-se hotărât către poartă. Pe drum, genunchii i se înmuiară însă, în buzunarul de la piept al hainei simţea cum cuţitul i se legăna nepăsător. Tânărul nu apucă să facă prea mulţi paşi, că Ileana ajunse în mijlocul curţii. Albicioasă, cu cozile lungi lăsate pe spate, îl privea cu ochii mari, spălăciţi. “Îţi iei tu cal, băi Gigi? Da' tu nici nu ştii să călăreşti...” Ileana îşi încrucişă mâinile pe piept, după ce şi le trecu peste geaca de fâş albă furată de la “ajutoare” de tatăl ei în urmă cu mulţi ani.

           Gigi o apucă strâns de o mână, trăgând-o spre magazia din fundul curţii. Trecură pe sub liliac şi o floare îi rămase Ilenei agăţată în creştetul capului. Fata îl urma tăcută. Se auzea doar zgomotul încălţărilor lor fleşcăind noroiul adânc din curte. În hambar, Gigi îi eliberă mâna şi se uită pentru prima dată fix în ochii ei spălăciţi. “Tu de mică ai avut ochii ăştia de căcat, fă?”, o întrebă el răstit, căutând în buzunarul de la spate după zaruri. “Dar tu de mic ai fost aşa de fricos, bă?” Fata privea în jur, încercând să se obişnuiască cu lumina difuză din magazie.

           “Dezbracă-te, Ileano, că am să-ţi spun un vis!”

           “Să nu fie lung, Gigi, că e cam frig aici şi mă aşteaptă şi vaca aia afară”

          Băiatul îşi dezbrăcă haina, pipăi după cuţit pe deasupra buzunarului şi o puse cu grijă, aproape de el, peste butoiul cu varză murată. Fata îşi scoase geaca, pe care o aruncă într-un colţ lângă nişte lame de topor ruginite, apoi rochia galbenă roasă de molii, mirosind a iasomie, ciorapii flauşaţi tociţi la călcâi şi restul. “Am visat o fată albă ca tine, cu părul lung, prins în cozi, o fată cu ochi albaştri ca ai tăi, dar nu erai tu.” Ileana stătea goală în faţa lui, privindu-l răbdătoare, atinsă pe corp în câteva locuri de razele soarelui care scăpau printre scândurile desprinse ale magaziei. “Nu erai tu, nu... Şi fata aia se întindea pe un pat, deci aşază-te şi tu pe lăzilea alea de acolo, sunt cam jegoase, dar merge...” Ileana se întinse, cuminte, cu mâinile pe lângă corp. Gigi se apropie de ea, băgă mâna în buzunarul de la spate, continunând să vorbească încet. “Şi trupul ăla era drept şi frumos, ca al tău, dar nu erai tu, că eu nu te ştiam pe tine...” Se aplecă peste ea, mirosi iasomia, dar nu se opri asupra ochilor spălăciţi, mângâie zarurile în pumnul drept şi trase haina pe la spate cu mâna stângă, care mirosea încă puternic a porc şi lături. “Şi trebuia să dau cu zaru'... Şi, dacă zaru' se oprea “unu-unu” între ţâţe, înseamna că n-a umblat pe la bărbaţi... Tu ai umblat, Ileano? Eu nu înţeleg ce e cu visele astea... Şi dacă nu se oprea, înseamna că trebuie să despart toate focurile şi apele cu voie din cer şi de la pământ, peste scârba oamenilor pentru că aşa ceva nu...”

            Zarurile căzură prin mirosul subţire de iasomie, dar nu atinse trupul drept şi frumos, tânăra se ridică brusc, îl înşfăcă de ceafă şi îl muşcă tare de buze. Sângele ţâşni peste pielea albă, peste lamele de topor ruginite şi peste butoiul cu varză. “Aşa se visează, bă Gigi!”, zise, ironic, Ileana. Din mâna dreaptă a tânărului, cuţitul căzu cu un clinchet şters peste o grămadă de cuie noi, împrăştiate pe jos.

             Când, plin de noroi, cocoşul decapitat intră în magazie să-i aducă Ilenei telefonul mobil, cu care ea avea să sune mai târziu la spital, Gigi abia mai respira printre verzele murate şi doagele făcute praf.

          Ileana se aplecă, îi spuse din vârful buzelor ceva la ureche lui Gigi, zâmbi cald, şi zarurile aruncate de ea peste umăr căzură între muşchii lui pectorali. “Unu-unu”.

        “Într-o zi toată lumea va visa la fel, pişa-m-aş pe cuţitele voastre să mă piş!”, strigă Ileana, călare pe cocoşul fără cap, care porni în zbor spre Marele Oraş. 

(first draft)