Gigi dăduse de mâncare la porci,
tăiase cocoşul ăla mare, cum îi zisese maică-sa şi acum stătea
în pragul uşii jucându-se cu umbra lăsată de o creangă de
liliac pe vârful pantofului scâlciat. Se uita fix la mingea spartă
înghesuită lângă gardul căzut spre uliţă şi se gândea la
visul de noaptea trecută. Nu-i plăceau visele, îl speriau, de unde
veneau visele acelea? de ce îl căutau tocmai pe el? le lua de la
altcineva? şi, dacă le lua, omul acela ce făcea fără ele? De
fiecare dată când trecea pe lângă biserică păşea mai moale.
Părintele Teodosie era un om bun, ar fi putut să îl întrebe pe el
de ce visa, dar teama că ar putea să afle familia lui de ele îl
făcea să-şi întărească pasul şi să lase biserica în urmă.
Pe Ileana o găsise într-o zi cu
vacile pe tăpăşan. Toţi băieţi ziceau că e frumoasă, însă
lui nu-i plăcea, era albicioasă şi ochii aceia albaştri prea erau
spălăciţi şi mari, şi cine mai purta cozi aşa lungi în ziua de
azi?
După ce aruncase de câteva ori cu
bulgări de pământ după vaca mare a Ilenei, o întrebă ca în
treacăt pe fată dacă ea visează. Ileana nici nu se uită la el,
intră cu cizmele de cauciuc în apa mică a râului şi începu să
le cureţe de noroi cu un băţ. “Toată lumea visează, Gigi! N-ai
învăţat la şcoală?”
Gigi ştia şcoala mai mult pe
dinafară, dar îi plăcea să citească. Însă nici despre asta nu
vorbise cu nimeni, citea pe ascuns, avea el câteva locuri bine
dosite. Din pragul uşii Gigi se gândea la ce îi spusese Ileana
atunci, pe tăpşan. Nu credea că toată lumea visează. Sau nu visa
ca el... Poate ei ar fi trebuit să îi povestească totuşi despre
visele lui... Îi părea rău că nici cu ea nu avusese mai mult
curaj, şi nu fiindcă era fiica popii...
În ziua aceea, după răspunsul
fetei, Gigi porni spre casă peste deal, spre fosta livada cu meri a
cooperativei. La rădăcina unui măr de pe rândul al treilea avea
ascunsă o carte, pe care o băgase în două pungi, să nu o ude
ploaia. Rezemat de pom, în fund, citise până se lăsase
întunericul. Se oprise doar de două ori din citit, să asculte
ciripitul păsărelelor. Uneori îi venea să le răspundă, să
cânte cu ele, poate ele l-ar fi înţeles, nici măcar nu ar fi
trebuit să îl ierte, ce ştiau ele?... Aşa de nemişcat stătuse
cu cartea în braţe, încât câteva păsărelele cu ciocul roşu se
urcaseră pe ghetele lui murdare şi ciuguliseră talpa plină de
noroi şi de sânge.
Pe drum spre casă, în capătul
dinspre sat al livezii, se întâlni cu un om, îl ştia de la târg,
băuse chiar cu el la un parastas în urmă cu un an. După ce îi
dădu bineţe acelui om, îl lovi cu pumnul direct în faţă, îi
plesni buza şi îl jucă în picioare până când bărbatul abia
mai respiră. “Vezi cuţitul ăsta, mă? De zece ori putea să stea
în tine, mă, de zece ori! Pişa-m-aş pe visele voastre, mă!”
După ce îi fluturase cuţitul pe sub nas, Gigi băgă cuţitul în
buzunarul de la piept al hainei şi sună, de pe număr ascuns, la
spitalul din sat. “Pişa-m-aş pe visele voastre!”, îi strigă
şi doctoriţei, care nu înţelesese la început despre ce livadă
îi zicea vocea din receptor
Cât îşi aminti el de ziua aceea,
umbra liliacului se mutase de pe vârful pantofului, soarele ardea
mai tare şi liniştea era întreruptă din când în când de
grohăitul porcilor şi de cocoşul cel mare decapitat care se mai
zbătea încă în mijlocul curţii.
“Faci ciorbă de cocoş cu nămol,
băi Gigi?” strigă, ironică, Ileana din mijlocul uliţei. Fata
mergea cu vaca la păscut, târşâindu-şi leneşă prin noroi
cizmele cam mari de ea.
Ileana nu citise nici o carte, dar avea
numai zece la şcoală.
Gigi se ridică în picioare, îşi
şterse pe pantalonii soioşi mâinile murdare de lăturile uscate şi
de sânge, se uită în susul şi în josul uliţei. I se păru că
nemişcarea satului semăna cu cea din ultimul lui vis. “Fă,
Ileano, ia fă-te-ncoa, fă!”, îi zise el mai mult şoptit de pe
treptele casei. Fata se opri, legă lanţul vacii de un pom din
marginea drumului şi se apropie de gard. “Nu îmi place, bă Gigi,
ciorba cu nămol. Să mor io dacă îmi place.”, îi lua iar fata
peste picior şi în ochii spălăciţi i se aprinse o luminiţă
care se stinse imediat.
“Hai să îţi arăt ce cal vreau să
îmi iau eu după ce mă întorc de la oraş!”, zise Gigi,
îndreptându-se hotărât către poartă. Pe drum, genunchii i se
înmuiară însă, în buzunarul de la piept al hainei simţea cum
cuţitul i se legăna nepăsător. Tânărul nu apucă să facă prea
mulţi paşi, că Ileana ajunse în mijlocul curţii. Albicioasă, cu
cozile lungi lăsate pe spate, îl privea cu ochii mari, spălăciţi.
“Îţi iei tu cal, băi Gigi? Da' tu nici nu ştii să
călăreşti...” Ileana îşi încrucişă mâinile pe piept, după
ce şi le trecu peste geaca de fâş albă furată de la “ajutoare”
de tatăl ei în urmă cu mulţi ani.
Gigi o apucă strâns de o mână,
trăgând-o spre magazia din fundul curţii. Trecură pe sub liliac
şi o floare îi rămase Ilenei agăţată în creştetul capului.
Fata îl urma tăcută. Se auzea doar zgomotul încălţărilor lor
fleşcăind noroiul adânc din curte. În hambar, Gigi îi eliberă
mâna şi se uită pentru prima dată fix în ochii ei spălăciţi.
“Tu de mică ai avut ochii ăştia de căcat, fă?”, o întrebă
el răstit, căutând în buzunarul de la spate după zaruri. “Dar
tu de mic ai fost aşa de fricos, bă?” Fata privea în jur,
încercând să se obişnuiască cu lumina difuză din magazie.
“Dezbracă-te, Ileano, că am să-ţi spun un vis!”
“Să nu fie lung, Gigi, că e cam
frig aici şi mă aşteaptă şi vaca aia afară”
Băiatul îşi dezbrăcă haina, pipăi
după cuţit pe deasupra buzunarului şi o puse cu grijă, aproape de
el, peste butoiul cu varză murată. Fata îşi scoase geaca, pe care
o aruncă într-un colţ lângă nişte lame de topor ruginite, apoi
rochia galbenă roasă de molii, mirosind a iasomie, ciorapii
flauşaţi tociţi la călcâi şi restul. “Am visat o fată albă
ca tine, cu părul lung, prins în cozi, o fată cu ochi albaştri ca
ai tăi, dar nu erai tu.” Ileana stătea goală în faţa lui,
privindu-l răbdătoare, atinsă pe corp în câteva locuri de razele
soarelui care scăpau printre scândurile desprinse ale magaziei. “Nu
erai tu, nu... Şi fata aia se întindea pe un pat, deci aşază-te
şi tu pe lăzilea alea de acolo, sunt cam jegoase, dar merge...”
Ileana se întinse, cuminte, cu mâinile pe lângă corp. Gigi se
apropie de ea, băgă mâna în buzunarul de la spate, continunând
să vorbească încet. “Şi trupul ăla era drept şi frumos, ca al
tău, dar nu erai tu, că eu nu te ştiam pe tine...” Se aplecă
peste ea, mirosi iasomia, dar nu se opri asupra ochilor spălăciţi,
mângâie zarurile în pumnul drept şi trase haina pe la spate cu
mâna stângă, care mirosea încă puternic a porc şi lături. “Şi
trebuia să dau cu zaru'... Şi, dacă zaru' se oprea “unu-unu”
între ţâţe, înseamna că n-a umblat pe la bărbaţi... Tu ai
umblat, Ileano? Eu nu înţeleg ce e cu visele astea... Şi dacă nu
se oprea, înseamna că trebuie să despart toate focurile şi apele
cu voie din cer şi de la pământ, peste scârba oamenilor pentru că
aşa ceva nu...”
Zarurile căzură prin mirosul subţire
de iasomie, dar nu atinse trupul drept şi frumos, tânăra se ridică
brusc, îl înşfăcă de ceafă şi îl muşcă tare de buze.
Sângele ţâşni peste pielea albă, peste lamele de topor ruginite
şi peste butoiul cu varză. “Aşa se visează, bă Gigi!”, zise,
ironic, Ileana. Din mâna dreaptă a tânărului, cuţitul căzu cu
un clinchet şters peste o grămadă de cuie noi, împrăştiate pe
jos.
Când, plin de noroi, cocoşul
decapitat intră în magazie să-i aducă Ilenei telefonul mobil, cu
care ea avea să sune mai târziu la spital, Gigi abia mai respira
printre verzele murate şi doagele făcute praf.
Ileana se aplecă, îi spuse din
vârful buzelor ceva la ureche lui Gigi, zâmbi cald, şi zarurile
aruncate de ea peste umăr căzură între muşchii lui pectorali.
“Unu-unu”.
“Într-o zi toată lumea va visa la
fel, pişa-m-aş pe cuţitele voastre să mă piş!”, strigă
Ileana, călare pe cocoşul fără cap, care porni în zbor spre
Marele Oraş.
(first draft)