Max, pe jumătate Socrate


           Îl întânisem pe Max în ultima zi a târgului de umbre. Fusese acuzat de mai multe lucruri, printre care cele mai grave erau “conspiraţie la adresa comunităţii locale” şi “greva lătratului”. Stătea nepăsător legat de un copac subţire şi pe jumătate uscat. Nu îl păzea nimeni, dar nici el nu părea să se gândească la vreun plan de evadare. Moţăia tolănit, jumătate la umbră. M-am aşezat lângă el, atent să rămân totuşi în soare. Am intrat târziu în vorbă, după ce m-a întrebat dacă am nişte apă la mine. I-am dat, nu mi-a mulţumit, apoi şi-a văzut de toropeala lui.
          După câteva minute, timp în care nimeni nu se interesase de umbra pe care o aveam eu de vânzare, dulăul mi s-a adresat pe un ton răguşit, tot cu ochii închişi:
         - Te uiţi la mine ca la un fraier, nu? Crezi că aş putea să fug oricând, dacă aş vrea, că pot să smulg copăcelul ăsta imediat... Da, şi?... Crezi că asta rezolvă problema?
         Eram eu prea supărat ca să-i răspund. Oricât aş fi scăzut preţul umbrei mele, lumea se uita la ea cu atenţie şi trecea mai departe.
         - Ai auzit de Socrate?, a mai mormăit el după câteva minute. Mai dă nişte apă...
         De data asta s-a ridicat el şi aşa a început aventura. Cum a intrat în umbra mea, dulăul a sărit ca ars înapoi, rupând copăcelul de la rădăcină.
         - Băiete, n-am văzut în viaţa mea umbră mai plină cu apă. Să ştii că zeii te-au adus lângă Max... Hai, avem treabă.
         Dintr-o muşcătură a tăiat lanţul şi a pornit prin piaţa a aglomerată spre ieşirea din oraş. L-am urmat în tăcere. Nu ştiam de ce, poate că simţeam că numai o minune mă putea salva.
         De atunci au trecut aproape două săptămâni şi eu stau să îl păzesc pe Max cum doarme. De două săptămâni doarme neîntors, zi şi noapte. Din când în când recită versuri stranii şi munţii din jur le repetă în şoaptă.
         - Treaba ta este să mă păzeşti cât dorm, mi-a zis înainte să se întindă printre stânci. Tu să nu te culci şi ţii munţii departe de mine. Dacă vreunul îndrăzneşte să se apropie prea mult, să pui fără frică umbra ta pe el.

(text inspirat de indiferenţa tolănită a lui Max, caucazianul de la Pensiunea Soarelui, din Şirnea)



Ultimul teritoriu sexual, ultimul război



(Aşa începe o nuvelă. Sau roman. Am ideea, care mi-a venit în timp ce spălam vasele azi de dimineaţă. Am titlul, la care am muncit niţel. Nu e aberantastică 100%. Deci e o schimbare de stil. Îmi mai trebuie timp să o duc mai departe.) 

Ca de obicei, îmi beau cafeaua la barul din colţ. E încă devreme, soarele se chinuie să treacă peste blocul turn în care se oglindeşte, strâmb, intersecţia. În staţia de autobuz nu e nimeni, dar atenţia îmi e atrasă, ca în fiecare dimineaţă, de semnul făcut cu vopsea galbenă pe banca de metal. Pe trotuarul celălalt, trece paşnic un grup mic de lesbiene. Două se ţin de gât, una cară o cutie plină cu apă minerală... sau plată? După mişcarea pletelor celei mai scunde dintre ele, deduc că a început să bată vântul. Dacă nu le-ai fi văzut armele legănându-se la cingătoare, nici n-ai fi crezut că războiul începuse de atâta amar de vreme. În spatele tejghelei, domn' Nica, un fost profesor de teologie, tatuat pe ambele braţe, îngână melancolic melodia stinsă de la radio. Şterge lama lată a cuţitului cu o cârpă murdară şi îşi lasă câteodată capul într-o parte, cu pleoapele aproape închise. De 3 luni nu a mai avut bani de gloanţe, dar încrederea pe care o are în cuţitul lui uriaş îl face foarte periculos - toată lumea îl ştie de frică. Şeful unei bande de gay-i, cam palavragiu de felul lui, l-a atacat acum câteva nopţi în gangul din spate, iar de atunci şeful tace, rece, aruncat pe maidanul din vestul oraşului de doi dintre ciracii săi. La asta mă gândesc acum, la maidanul împuţit şi la palavragiul ăla, care nu mi-a plăcut niciodată, fie vorba între noi. Mai sunt câteva minute până când încep luptele şi trebuie să mă hotărăsc: îi plătesc cafeaua lui domn' Nica sau încerc să-i iau cuţitul. Deocamdată mă concentrez pe gustul cafelei... E poşircă, dar poate să fie ultima.   


Satul numit “Pagina 111”

          
Aventura proiectului "Două poteci" continuă. Mai jos aveţi începutul celei mai proaspete povestiri, postată ieri pe site, acolo unde găsiţi şi mai multe poze. Mâine mergem la Şirnea, la primul nostru workshop. Sunt convins că va fi o experienţă memorabilă atât pentru  cei 9 participanţi, cât şi pentru mine şi Mihai. Despre cum a fost acolo voi scrie săptămâna viitoare.

***

Satul numit “Pagina 111”

          Într-o noapte, mai mulţi săteni au auzit zgomote înfundate în pădure, dinspre locul în care copacii se înghesuiau puţin, făcând loc drumului să treacă spre baltă. Străinul a fost zărit două zile mai târziu plimbându-se visător prin împrejurimi. Câţiva copii, care s-au apropiat mai mult de el şi l-au putut iscodi din spatele unor tufe, au povestit că omul avea o batistă neagră înnodată la gât şi cămaşa era albă cum nu mai văzuseră ei niciodată până atunci. Când au mai zis copiii că străinul citea tot timpul dintr-o carte, nimeni nu s-a mai îndoit că aveau de-a face cu un nebun. Din bătrăni se spunea că “minţile rătăcite” nu trebuiau alungate din sat, că nu degeaba se opresc ele lângă aşezările oamenilor, că poate acolo aveau să se întâmple lucruri stranii, iar sătenii nu se puteau împotrivi firii. Au închis mai bine uşile noaptea şi au lăsat câinii dezlegaţi, apoi şi-au văzut de traiul lor zilnic.
         
         Abia ieşit din iarnă, pământul căuta să întinerească la loc, iar oamenii parcă aşteptau un semn de la el să li se lumineze şi lor feţele.
     După şapte zile de la sosirea străinului, chiar la intrare în pădure, pe marginea drumului de căruţe care unea satul de şosea, trecătorii au descoperit o mogâldeaţă din chirpici. Acolo îşi improvizase noul venit o cămăruţă. Când nu stătea în uşă, pe un cauciuc în loc de scaun, cu cartea deschisă, bărbatul cutreiera pădurea şi dealurile. Toată ziua citea din cartea lui roşie fără titlu. Nimeni nu îl văzuse vreodată făcând altceva. Purta întotdeauna papion – “batista” din spusele copiilor – şi era îmbrăcat cu pantaloni la dungă, cămaşă albă, sacou cu revere lucioase şi pantofi de care nu se lipea niciodată noroiul. Răspundea zâmbind tuturor cărora îi dădeau bineţe, dar nu le adresa nici un cuvânt în plus şi nici ei nu îndrăzneau să spună mai mult.
       - Ce să caute un bărbat aşa elegant în sat la noi?, a întrebat tare într-o zi, după slujba de la bisercă, Ion, holtei voinic şi pus mereu pe harţă, dar cu frică de Dumnezeu. Să ştiţi că ăsta a venit după femeile noastre, să le necinstească…
      Câteva fecioare ale satului, auzindu-l pe Ion au chicotit, plecându-şi, îmbujorate, ochii. Le cam plăcea străinul. Dar nebunia lui, de care vorbea tot satul, le înspăimânta de moarte, multe visau cum bărbatul le răpea noaptea şi le închidea între coperţile cărţii lui.





Soarele dresat



     - Plec la Paris, a zis tare din mijlocul patului. 

     A pus grăbit câteva cămăşi în rucsacul portocaliu, a smuls harta lumii de pe perete şi a ieşit în stradă cu pulpanele hainei fluturând. Taximetriştii care se întindeau coadă prin faţa gării de nord îl ştiau. S-au aruncat imediat în maşini şi au pornit motoarele. Când pulpanele hainei, şi ea portocalie, au început să fluture mai tare, taximetriştii au băgat în viteza întâi. Trecătorii - era pe la apus - i-au făcut loc pe trotuar. Tânărul s-a înălţat printre blocurile noi de lângă gară. Taxiurile l-au urmat imediat, cu motoarele torcând uşor, franţuzeşte. 
    Şirul de taxiuri portocalii format în urma lui ieşise din oraş, pierzându-se şerpuit peste câmpul uscat. Se îndreptau visători spre soarele mare şi portocaliu din orizont. 
    În stradă o fereastră a scârţâit scurt.Trecătorii au ridicat ochii spre apartamentul lui şi au putut auzi foarte clar vocea aceea blândă:
    - Păi, măi mamă, Parisu' ca Parisu', dar iar ai luat harta cu lumea cealaltă...
    Aproape imediat, Soarele s-a oprit din cădere şi a început să se ridice, torcând uşor, franţuzeşte.

Trişoarea

Dormise destul. 
Şi-a aruncat chiloţii peste ceaşca de cafea goală pe jumătate şi s-a dus în baie. Într-un pachet de ţigări pe jumătate plin a pus cu grijă două jointuri rămase de joi. S-a aruncat peste primul stol de păsări călătoare ieşit în cale şi a plecat spre partida de poker pe dezbrăcate. Trişa încă înainte de a începe jocul: păsările ştiau totul despre dame.