PASTEL-TRIP

PASTEL-TRIP

Prin mijlocul pădurii
un bărbat gol
împinge din greu
un zid de cărămidă roşie
brazii se dau la o parte
vântul tresare peste umerii lui drepţi
umbrele îi oferă sărutul lor
sărut de hetaire lesbiene

După ce creşte noaptea
animalele pădurii se adună
în cercuri zburând
în transă admiră
tabloul crescut ca un muşchi verde
pe zidul de cărămidă roşie

În tablou acelaşi bărbat gol
dansând cu o haită de lupi albi
la marginea Marelui Oraş
în vârful unui cornet uriaş de îngheţată
pe care o adulmecă mai multe case bătrâne

(first draft)

Am o viaţă la cuptor

Am o viaţă la cuptor

Stăteam deseori pe marginea unui lac
Un lac mare crescut din joaca şi din visele mele
care uitau repede că lumea leşina la coadă la carne

Când mă întreba pe mine ceva lacul ăsta
repede mă ridicam pe vârful valurilor până la privirea mea ultimă

Iar de acolo îi răspundeam rar şi fără grabă:
Despre forma sânilor în iarnă
Şi cum se construişte o casă prin lucarnă
Despre dresatul cafelei în pasaj la Universitate
Şi de ce toate orele sunt mereu înaintate
Despre singurătatea bordurilor din Pucioasa
Şi pentru ce firul de iarbă a violat coasa
Despre înotul de marmură al puiulor de delfin 
Şi ce greutate ţipă-ntr-un parfum fin
Despre sufletul atomilor din mingea spartă
cu care driblam prunii uscaţi de pe hartă
Şi de ce marcam noi în lumina dintre pomi vioi
până cădea ruptă noaptea peste noi

La câteva întrebări nu ştiam să răspund
La unele nu voiam.
Eram copilandru şi ziceam:
- Ştii că am o viaţă la cuptor, io-te ce frumos miroase!
Cu ea în desagă voi împărţi toate răspunsurile astea
din goana unui val eretic şi trufaş
ca un cal voi tropăi în lume cu răspunsurile mele
Când mă fac eu mai măricel decât praful de pe făraş
Dau foc şeii mele în piaţa centrală a Marelui Oraş
din scânteile ei oamenii îşi vor face case şi suflete mari
din fumul ei oamenii vor construi oglinzi
cerul să-l aducă sub tălpile lor
Ai să vezi, lacule! 

Lacul râdea ca o ascuţită rindea
smălţuită cu soare proaspăt şi cu multă nea
apoi îmi punea în acul undiţei un peştişor
încetişor
Să mă întorc acasă de la pescuit
în pantaloni mei scurţi şi cârpiţi în trei locuri
vesel că am prins şi eu ceva precum prietenii mei fericiţi.

Trebuia să mă uit mai bine atunci la el
Şi trebuia să mă întrebe cineva
De ce
Dinspre ultima privire a mea
Lacul se vedea uneori cât un cercel urlând
Acoperit de întrebări crescute alandala
Prietenii mei se vedeau gârboviţi, erau la fel de mici
De acolo de sus se zăreau pe spatele lor umbre de bici
Dar eu credeam că sunt zgârieturi
de când ne împiedicam de râs cu rolele de borduri
sau de când furam pe întuneric prune
pentru fetişcanele alea cuminţi şi nebune

Chiar dacă m-ar fi întrebat atunci lacul
de lucrurile alea stricate care licăriră spre mine sus
înainte ca şaua să-mi vină şi eu să m-apuc de spus
Din înaltul ultimei mele priviri
Între o poezie goală şi-un buletin de ştiri
Sigur i-aş fi răspuns obraznic cu vorbe prea mieroase:
- Ştii că am o viaţă la cuptor, io-te ce frumos miroase!



(first draft)

Ploaie pentru toţi hipopotamii mei




Printre stropi cu umbre daţi

Trec hipopotami înaripaţi

Şi mă glumesc cu vorbă grea

De nori sexoşi pe duşumea

Când ei se culcă vis uscat

Şi se întreabă de-i păcat

Să plouă lins cu veche iarbă

Din ce pun eu poveşti în barbă

În barbă udă, barbă umbră

În care creşte doar leurdă

Căci d-aia - şi rămâne între noi -

Miroase ploaia-a usturoi)

(fragment)


Primul interviu "Două Poteci"


Mihai: După ce stabilim locaţia şi personajul – acesta e cel mai dificil de fixat, pornim la drum. Nu avem scenariul în minte… doar Personajul şi Locaţia. În timpul sesiunii foto, lucrurile încep să se lege. Ne consultăm mereu asupra locurilor şi cadrelor… Care ar fi mai spectaculoase, mai de impact. Dacă voiam să fac doar poze, mă duceam singur…
Liviu: Pe de altă parte, în timp ce ideea povestirii pe care vreau să o scriu începe să se concretizeze la mine în cap i-o spun lui Mihai, pentru ca el să “scormonească” singur prin intermediul aparatului foto ce îi oferă natura. El vede prin lentilă ceea ce eu nu pot vedea. Asta e partea lui. Chiar şi la finalul unei zile de fotografiat de dimineaţa până seara nu avem clar întregul fir narativ. Ne întoarcem acasă şi începem să mergem fiecare pe “poteca” lui, explorând şi folosind la maxim experienţele de la locul în care am fotografiat. Cum ziceam, poate părea complicat, dar noi ne-am obişnuit cu aceste etape, ele vin natural…
Mihai: Chiar şi acolo, când lucrăm la faţa locului, nu vorbim prea mult. OK, este evident că vedem lucrurile destul de asemănător, dar ne şi lăsăm fiecare în voia creaţiei.
Liviu: Mai exact, doar el lucrează la faţa locului, fotografiind, eu mă uit şi caut ideea, detaliile, care să nască povestirea şi i le spun lui. 
(fragment)

Interviul a fost acordat siteului www.bookuria.info şi îl găsiţi integral aici.

Răsturnata ploaie a căpcăunului

"Băi, eu filmez ploaia. Ai chef să scrii ceva despre ploaie?" Ăsta a fost mesajul primit de la Mihai pe Facebook. I-am zis că da, mai ales că ploua de câteva ore bune şi mă bătea un gând să mai scriu la Jurnalul căpcăunului. Mi-a trimis peste ceva timp filmuleţul într-o primă editare. După ce l-am văzut, am dat o sugestie, care mi-a lămurit şi mie direcţia povestirii... oarecum. :) M-am apucat să scriu. Mihai a mai lucrat la film. Peste o oră ne-am întâlnit iar pe Facebook. Iată ce a ieşit.

   
       Azi, am adus pădurea din spatele casei bunicilor mei în spatele blocului. Vecinii au ieşit toţi la balcone, unii au aplaudat emoţionaţi, alţii au bombănit întorcându-se la meciul de fotbal de la televizor. M-am pus în mijlocul ei şi mi-am dat jos rucsacul, acolo aveam nişte ploaie păstrată de pe vremea când bunicul mă învăţase să îmblânzesc pădurile pe oriunde le găseam şi să le înţelenesc lângă aşezările oamenilor. Bunicii aveau o pădure mare, blândă, cu copaci mici, care se iubeau unii pe alţii, se îngrijeau pe sub pământ de toate cele trebuincioase lor. Când puneam mâna pe ea, se înfiora toată. Am scos din rucsac pachetul cu ploaie şi am aruncat din el câţiva pumni spre cerul senin. În câteva secunde, stropii au început să mângâie frunzele, să le apese, să le împingă nedesluşit, precum pe înserat băieţandrii care nu ştiau ce să spună fetişcanelor de care erau îndrăgostiţi. Şi eu mă uitam din mijlocul pădurii la toată joaca asta a lor, amintindu-mi cum mă uitam şi eu curios şi bleg la fetele, bine înmugurite, adunate seara la marginea satului ca să strângă rouă proaspătă din care să îşi facă ii, cam “necuviinciose” după vorba mătuşi-mii, pentru hora de duminică. 
      Din balcoane, vecinii mei nu ştiau la ce mă gândeam eu. Dar cred că şi ei erau plecaţi tot prin vremurile alea cu mintea, prea îi vedeam înlăcrimaţi şi tăcuţi, cu zâmbete pierdute pe chip, întinzând mâinile în ploaie, între stropi şi frunzele care se dădeau mironosiţe, dar care dansau mărunt din şolduri ca duminica, la horă. 

      “Un strop ici, un strop colea
        Nu m-atinge cine vrea
        Ploaie mică, ploaie deasă
        Mă duc iar singura-acasă”
 
       Aşa chiuiau fetele la horă şi îşi storceau iile asudate după vreun copăcel, să nu le vadă părinţii focul lacom din trup. Iar copăcelul ăla care le ţinea loc de ascunzătoare se făcea mare a doua zi, îmbătrânea peste noapte şi nu mai rămânea decât cu bucuria ploii, fructe nu mai făcea toată viaţa lui.
      Am lăsat amintirile cu mândre să treacă şi am pus şi eu mâna sub câteva picături, le-am rostogolit cu vârful degetelor peste frunze şi peste crengile care începuseră să murmure “Un strop ici, un strop colea...” Am zâmbit cu gândul la cât eram de mototol în copilărie. Ştiu, era un apropo... Din balcoane vecinii, câţiva, au coborât să împingă şi ei stropii de-a lungul crenguţelor, de pe o frunză pe alta, dintr-un copac în altul. Miroseau verdele proaspăt beţi de fericire, îmi mulţumeau din cap, când fugeau desculţi pe lângă mine, şi dădeau veseli bobârnace la rădăcina frunzelor, făcând ca boabiţele de apă să se rostogolească în sus şi-n jos.
       În câteva secunde toţi vecinii mei ieşiţi la joacă în pădurea pe care am adus-o în spatele blocului au devenit transparenţi şi au continuat să se joace de-a flăcăiandrii timizi şi fetişcanele nurlii. 

        Când, peste o oră, meciul de fotbal s-a terminat, ploaia din pachet mi se terminase de mult, dar stropii cădeau încă peste pădure împinşi de bătrânii şi transparenţii mei vecini de bloc. Microbiştii ieşiră în balcon strigându-mi să mă car cu pădurea aia de acolo şi cu ploaia, gata cu distracţia. Unul singur, care băuse tot meciul, a văzut că de fapt stropii erau împinşi de jos în sus. N-a zis la nimeni, i s-o fi părut, dar pe drumul spre chioşc, pe aleea însorită din faţa blocului, începu să cânte din senin, peste sticlele de bere care îi zdrăngăneau în plasă: “Un strop ici, un strop colea / Nu m-atinge cine vrea”.  

(first draft)

(Textul va face parte din cartea "Din jurnalul unui căpcăun".)

Bilet din Groapa Marianelor (Din jurnalul unui căpcăun)


Vuţ mi-a trimis un mesaj printr-un pui de balenă zburătoare.

“Sunt în Groapa Marianelor. Când am ajuns aici, cu totul întâmplător, îţi povestesc eu, tocmai începea festivalul Dialoguri în unghi drept. Am auzit că recolta de alge halucinogene a fost beton anul ăsta, am rămas să văd dacă e pe bune. Belea! Nimeni nu consumă decât alge din astea. Atât. Tarabele de pe canalele principale cred că n-au vândut nimic, oricum mulţi dintre vânzătorii de acolo ţin doar un ochi deschis. Adică sunt “pa” şi ei... Dar pe canalele înguste e o colcăială de nu te vezi. Îţi mai trimit din dialogurile de la festival când mă mai dezmeticesc. Uite unul auzit ieri:

- Ia, şşt, acolo!
- Ce-i?
- Mi s-a părut că tace cineva.

Te pup.

Vuţ

P.S. Ai grijă cu poştaşul, dacă a adormit, ai pus-o. Îi ia două zile să se trezească.”

De aseară puiul de balenă zburătoare doarme în mijlocul sufrageriei. Sforăie cu şuierături, şi din gură îi atârnă două împletituri de alge liliachii. De la ele toată sufrageria miroase a liliac. 

(fragment din "Din jurnalul unui căpcăun", carte de proză aberantastică la care lucrez)


Acele incredibile picioare din balcon (Din jurnalul unui căpcăun)

      19 aprilie

      Azi a plouat a scârbă toată ziua. De ieri plouă... Am ieşit să mă plimb aiurea mai mult a răzbunare, să arat ploii asteia belite care e mai tare... Până am ajuns la capătul străzii, era evident cine câştigase. Adusese în ajutorul ei şi vântul, şi frigul, şi, paştele mă-sii, un fel de şuşoteală care mă scotea din sărite... M-am încăpăţânat să merg mai departe pe bulevardul aproape gol, apoi am cotit-o pe nişte străduţe de lângă Facultatea de Litere, ca să nu mai văd spaţiile ale largi, sub care clădirile se chinuiau parcă să rămână întregi, să nu fie strivite de cerul tulbure şi greu. Chiar şi pe vremea asta belită, străduţele te fac să te simţi mai în siguranţă. Când rătăcesc pe străzi, îmi place să mă gândesc la ce fac oamenii în casele pe lângă care trec. Sunt trişti? Nepăsători la vremea de afară? Fac de mâncare şi se uită la talk showuri idioate, fac sex cu talk showurile idioate în fundal, ascultă, trişti, Bach sau, binedispuşi, Led Zeppelin? Mă uitam pe la ferestre să văd mişcare la vreuna, poate o pisică stătea lipită curioasă de geam. Mergeam de vreo juma de oră şi mă obişnuisem cu picăturile de ploaie plesnindu-mă peste faţă. Nu mai auzeam şuşoteala care îmi umpluse urechile imediat după ce am ieşit din scara blocului. Mă simţeam ca şi când aş fi fost pe o potecă de munte, aşteptând, indiferent, să înceapă o iminentă furtună.
    - Aveţi un foc?
    M-am uitat pe lângă mine, m-am întors înapoi, în dreptul unui gang întunecat, poate de acolo se auzise întrebarea.
    - Nu, nu, aici, sus!
    De la un balcon, rezemate de marginea lui de lemn, ieşite în plesneala picăturilor reci de ploaie, se zăreau gambele bronzate ale unei femei. Papuci de plajă albi. M-am tras mai spre bordură, să o pot vedea mai bine - era la etajul 1. Prin grilajul subţire de fier forjat au apărut picioarele lungi, musculoase, tinere, fine şi insolente. Acel tip de insolenţă tipic artiştilor răsfăţaţi de toată lumea. Aşa cum stăteau întinse de pe şezlong mic şi sprijinite pe balustrada balconului,
vibrau mai tare decât ploaia din jur. Femeia era în pantaloni scurţi, albi, mulaţi, purta o gecuţă albă, de bumbac, strânsă în talie, cu gulerul ridicat. Ochelari de soare mari, negri. Părul prins în coadă la spate, negru. Fiind un balcon mic şi vântul târând ploaia în toate direcţiile, femeia aia cu trup incredibil sunt sigur că era udă până la piele. Pe balcon, câteva ghivece improvizate din cutii de conserve. Florile, majoritatea roşii.
    - Aveţi un foc?
    M-am dus mai spre mijlocul străzii, să pot vedea mai bine picioarele alea incredibil de lungi şi de relaxate, care tăiau ploaia în două, o împungeau insolente, cum ziceam, că mi-a plăcut comparaţia asta cu artistul răsfăţat. Îmi părea rău că nu pot să îi văd toată faţa.
    În mâna dreaptă, moale din încheietură, femeia cu craci foarte lungi şi foarte frumoşi ţinea o ţigară stinsă. În jurul ţigării, un halo gălbui, prin care stropii păreau să nu treacă. M-am şters la ochi, crezând că, din pricina stropilor, nu mai vedeam bine.
    - Un foc? repetă femeia, şi mi-am dat seama că vocea ei aducea un pic cu şuşoteala ploii care mă enervase când am ieşit din bloc.
    Mă căutam de brichetă prin buzunare, cu capul dat pe spate, admirând picioarele alea lungi şi bronzate, chiar mă gândeam ce mişto ar fi fost să se ridice să pot vedea animalul în adevărata lui splendoare. Îmi fugeau ochii de la linia lor suplă la haloul gălbui din jurul mâinii în care era ţigara. A încropit un zâmbet, cu ideea, probabil, să răsplătească şi să încurjeze căutărea mea prin buzunare. Nu mai eram pe străduţa niciunui oraş, pe creasta unui munte mă simţeam, întâlnisem o fiinţă ciudată şi tăcută, pe care furtuna o trimisese înainte să anunţe călătorii de năvălirea ei.
    Pale mici de vânt mi se izbeau de faţă, stropii îmi şiroiau scurgându-se pe sub tricou. În sfârşit, am găsit bricheta, am aruncat-o spre balcon. Atât de bine am ţintit, încât femeia a trebuit doar să deschidă palma stângă, pe care o ţinea rezemată pe braţul şezlongului. A aprins bricheta chiar când la geamul de lângă balconul ei a apărut o pisică albă care mă privi curioasă. Animalul şi-a lins încet o lăbuţă, apoi şi-a lipit capul mare de geam. 

      Femeia a dus bricheta aprinsă între picioare, fără să le depărteze nici un milimetru, chiar în locul unde se terminau pantalonii albi şi mulaţi. Şi foarte scurţi. Instantaneu, picioarele lungi, zvelte şi insolente au luat foc până la papucii albi de plajă. Flăcări mici dansau peste muşchii încordaţi, oglindindu-se în lentilele mari ale ochelarilor ei negri. Mi-am înăbuşit un strigăt. Aruncată înapoi, bricheta a căzut fix în palma mea stângă, pe care nu am fost nevoit decât să o deschid, nici o mişcare în plus.
       De la o flăcăruie roşiatică, care, mai înaltă, zburda pe coapsa dreaptă, femeia şi-a aprins ţigara. A dat capul pe spate şi a tras puternic un fum. Haloul ţigării a dispărut ca înghiţit.
    - Mulţumesc mult! a zis apoi, fără să se uite în jos.
    Am dat din cap şi am mormăit un “cu plăcere”... N-am reuşit să mă urnesc imediat din mijlocul străzii. Am mai admirat câteva secunde picioarele alea perfect aranjate de natură, rezemate de balustrada balconului, insolentele picioare, peste care flăcări mici, roşiatice la vârf, lunecau tandru şi zglobiu.
    Femeia a mai tras adânc un fum. Atunci am plecat. La geam, pisica albă se întinsese de-a lungul pervazului şi mă privea doar cu un ochi, pe celălalt îl închisese foarte încet. Papucii de plajă nu ardeau
    Am ajuns acasă ud fleaşcă. La televizor erau numai talkshowuri idioate. Sunt curios ce-o să zică Vuţ de întâmplarea asta cu cracii în flăcări.  


(fragment din "Din jurnalul unui căpcăun", carte de proză aberantastică la care lucrez) 
 
 

Storytelling workshop, la Viscri.




Workshop | Viscri | 16-18 Mai 2014

Unde: Viscri, jud. Braşov, Viscri125
Când: 16 – 18 Mai 2014
Cui: Workshopul se adresează pasionaților de literatură și fotografie, care vor să combine, prin intermediul Storytelling-ului, aceste două tipuri de expresie artistică într-o creație inedită.
Număr Locuri: 15
Invitat special: actorul Victor Vurtejanu, care va interpreta în sesiunile foto un personaj surpriză.

PROGRAM

Ziua 1 – 16.05.2014
13:00 – 18:00 | Sosire. Cazare.
18:00 – 19:00 | Prezentarea echipei, a conceptului “Două Poteci” și a Participanților. Trecerea în revistă a echipamentelor Participanților.
19:00 – 20:30 | Storytelling: combinarea imaginii cu textul. Principalele aspecte de umărit în construirea povestirii de a doua zi. Introducere în fotografie și scriere creativă.
20:30 – 21:30 | Cina
21:30 – 22:00 | Prezentarea programului de sâmbătă.
22:00 | Free time.

Ziua 2 – 17.05.2014

05:30 – 08:30 | Răsăritul din Sat – facultativ
08:30 – 09:00 | Mic dejun
09:15 – 10:15 | Prezentarea personajului interpretat de actorul Victor Vurtejanu. Este anunţată tema povestirii. Deplasare în locația A, pentru prima ședintă foto cu actorul. Fiecare Participant va putea lucra direct cu actorul.
10:15 – 12:00 | Deplasare în locația B, pentru a doua ședintă foto cu actorul.
12:00 – 13:00 | Întoarcerea la pensiune: descărcarea fotografiilor realizate în locațiile A şi B. Selectarea celor mai bune 10 imagini după anumite criterii, explicate la faţa locului. Pregătirea cadrului general pentru construirea povestirii. Identificarea principalelor aspecte de urmărit în text.
13:15 – 14:30 | Prânz
14:30 – 15:30 | Free time.
15:30 – 16:30 | Storytelling: suprapuneri şi diferenţe între fotografie şi textul literar. Timp destinat scrierii povestirilor.
16:30 – 19:30 | Personaje SURPRIZĂ. Deplasare în locația C, unde vom putea fotografia acele personaje.
20:00 – 21:30 | Cina
21:30 | Free time.

Ziua 3 – 18.05.2014

05:30 – 08:30 | Răsăritul dintre sate – facultativ
08:30 – 09:00 | Mic dejun
09:15 – 10:30 | Despre editare foto. Lightroom.Tehnici.
10:30 – 12:30 | Citirea povestirilor şi prezentarea fotografiilor asociate lor.
12:30 – 13:30 | Recapitularea principalelor idei ale conceptului de Storytelling (fotografie şi text).
13:30 – 15:00 | Prânz
15:00 | Finish

Restul, aici

Dezbracă-te, Ileano, că am să-ţi spun un vis!


      Gigi dăduse de mâncare la porci, tăiase cocoşul ăla mare, cum îi zisese maică-sa şi acum stătea în pragul uşii jucându-se cu umbra lăsată de o creangă de liliac pe vârful pantofului scâlciat. Se uita fix la mingea spartă înghesuită lângă gardul căzut spre uliţă şi se gândea la visul de noaptea trecută. Nu-i plăceau visele, îl speriau, de unde veneau visele acelea? de ce îl căutau tocmai pe el? le lua de la altcineva? şi, dacă le lua, omul acela ce făcea fără ele? De fiecare dată când trecea pe lângă biserică păşea mai moale. Părintele Teodosie era un om bun, ar fi putut să îl întrebe pe el de ce visa, dar teama că ar putea să afle familia lui de ele îl făcea să-şi întărească pasul şi să lase biserica în urmă.
          Pe Ileana o găsise într-o zi cu vacile pe tăpăşan. Toţi băieţi ziceau că e frumoasă, însă lui nu-i plăcea, era albicioasă şi ochii aceia albaştri prea erau spălăciţi şi mari, şi cine mai purta cozi aşa lungi în ziua de azi?
          După ce aruncase de câteva ori cu bulgări de pământ după vaca mare a Ilenei, o întrebă ca în treacăt pe fată dacă ea visează. Ileana nici nu se uită la el, intră cu cizmele de cauciuc în apa mică a râului şi începu să le cureţe de noroi cu un băţ. “Toată lumea visează, Gigi! N-ai învăţat la şcoală?”
           Gigi ştia şcoala mai mult pe dinafară, dar îi plăcea să citească. Însă nici despre asta nu vorbise cu nimeni, citea pe ascuns, avea el câteva locuri bine dosite. Din pragul uşii Gigi se gândea la ce îi spusese Ileana atunci, pe tăpşan. Nu credea că toată lumea visează. Sau nu visa ca el... Poate ei ar fi trebuit să îi povestească totuşi despre visele lui... Îi părea rău că nici cu ea nu avusese mai mult curaj, şi nu fiindcă era fiica popii...
          În ziua aceea, după răspunsul fetei, Gigi porni spre casă peste deal, spre fosta livada cu meri a cooperativei. La rădăcina unui măr de pe rândul al treilea avea ascunsă o carte, pe care o băgase în două pungi, să nu o ude ploaia. Rezemat de pom, în fund, citise până se lăsase întunericul. Se oprise doar de două ori din citit, să asculte ciripitul păsărelelor. Uneori îi venea să le răspundă, să cânte cu ele, poate ele l-ar fi înţeles, nici măcar nu ar fi trebuit să îl ierte, ce ştiau ele?... Aşa de nemişcat stătuse cu cartea în braţe, încât câteva păsărelele cu ciocul roşu se urcaseră pe ghetele lui murdare şi ciuguliseră talpa plină de noroi şi de sânge.
           Pe drum spre casă, în capătul dinspre sat al livezii, se întâlni cu un om, îl ştia de la târg, băuse chiar cu el la un parastas în urmă cu un an. După ce îi dădu bineţe acelui om, îl lovi cu pumnul direct în faţă, îi plesni buza şi îl jucă în picioare până când bărbatul abia mai respiră. “Vezi cuţitul ăsta, mă? De zece ori putea să stea în tine, mă, de zece ori! Pişa-m-aş pe visele voastre, mă!” După ce îi fluturase cuţitul pe sub nas, Gigi băgă cuţitul în buzunarul de la piept al hainei şi sună, de pe număr ascuns, la spitalul din sat. “Pişa-m-aş pe visele voastre!”, îi strigă şi doctoriţei, care nu înţelesese la început despre ce livadă îi zicea vocea din receptor
         Cât îşi aminti el de ziua aceea, umbra liliacului se mutase de pe vârful pantofului, soarele ardea mai tare şi liniştea era întreruptă din când în când de grohăitul porcilor şi de cocoşul cel mare decapitat care se mai zbătea încă în mijlocul curţii.
        “Faci ciorbă de cocoş cu nămol, băi Gigi?” strigă, ironică, Ileana din mijlocul uliţei. Fata mergea cu vaca la păscut, târşâindu-şi leneşă prin noroi cizmele cam mari de ea.
           Ileana nu citise nici o carte, dar avea numai zece la şcoală.
         Gigi se ridică în picioare, îşi şterse pe pantalonii soioşi mâinile murdare de lăturile uscate şi de sânge, se uită în susul şi în josul uliţei. I se păru că nemişcarea satului semăna cu cea din ultimul lui vis. “Fă, Ileano, ia fă-te-ncoa, fă!”, îi zise el mai mult şoptit de pe treptele casei. Fata se opri, legă lanţul vacii de un pom din marginea drumului şi se apropie de gard. “Nu îmi place, bă Gigi, ciorba cu nămol. Să mor io dacă îmi place.”, îi lua iar fata peste picior şi în ochii spălăciţi i se aprinse o luminiţă care se stinse imediat.
           “Hai să îţi arăt ce cal vreau să îmi iau eu după ce mă întorc de la oraş!”, zise Gigi, îndreptându-se hotărât către poartă. Pe drum, genunchii i se înmuiară însă, în buzunarul de la piept al hainei simţea cum cuţitul i se legăna nepăsător. Tânărul nu apucă să facă prea mulţi paşi, că Ileana ajunse în mijlocul curţii. Albicioasă, cu cozile lungi lăsate pe spate, îl privea cu ochii mari, spălăciţi. “Îţi iei tu cal, băi Gigi? Da' tu nici nu ştii să călăreşti...” Ileana îşi încrucişă mâinile pe piept, după ce şi le trecu peste geaca de fâş albă furată de la “ajutoare” de tatăl ei în urmă cu mulţi ani.
           Gigi o apucă strâns de o mână, trăgând-o spre magazia din fundul curţii. Trecură pe sub liliac şi o floare îi rămase Ilenei agăţată în creştetul capului. Fata îl urma tăcută. Se auzea doar zgomotul încălţărilor lor fleşcăind noroiul adânc din curte. În hambar, Gigi îi eliberă mâna şi se uită pentru prima dată fix în ochii ei spălăciţi. “Tu de mică ai avut ochii ăştia de căcat, fă?”, o întrebă el răstit, căutând în buzunarul de la spate după zaruri. “Dar tu de mic ai fost aşa de fricos, bă?” Fata privea în jur, încercând să se obişnuiască cu lumina difuză din magazie.
           “Dezbracă-te, Ileano, că am să-ţi spun un vis!”
           “Să nu fie lung, Gigi, că e cam frig aici şi mă aşteaptă şi vaca aia afară”
          Băiatul îşi dezbrăcă haina, pipăi după cuţit pe deasupra buzunarului şi o puse cu grijă, aproape de el, peste butoiul cu varză murată. Fata îşi scoase geaca, pe care o aruncă într-un colţ lângă nişte lame de topor ruginite, apoi rochia galbenă roasă de molii, mirosind a iasomie, ciorapii flauşaţi tociţi la călcâi şi restul. “Am visat o fată albă ca tine, cu părul lung, prins în cozi, o fată cu ochi albaştri ca ai tăi, dar nu erai tu.” Ileana stătea goală în faţa lui, privindu-l răbdătoare, atinsă pe corp în câteva locuri de razele soarelui care scăpau printre scândurile desprinse ale magaziei. “Nu erai tu, nu... Şi fata aia se întindea pe un pat, deci aşază-te şi tu pe lăzilea alea de acolo, sunt cam jegoase, dar merge...” Ileana se întinse, cuminte, cu mâinile pe lângă corp. Gigi se apropie de ea, băgă mâna în buzunarul de la spate, continunând să vorbească încet. “Şi trupul ăla era drept şi frumos, ca al tău, dar nu erai tu, că eu nu te ştiam pe tine...” Se aplecă peste ea, mirosi iasomia, dar nu se opri asupra ochilor spălăciţi, mângâie zarurile în pumnul drept şi trase haina pe la spate cu mâna stângă, care mirosea încă puternic a porc şi lături. “Şi trebuia să dau cu zaru'... Şi, dacă zaru' se oprea “unu-unu” între ţâţe, înseamna că n-a umblat pe la bărbaţi... Tu ai umblat, Ileano? Eu nu înţeleg ce e cu visele astea... Şi dacă nu se oprea, înseamna că trebuie să despart toate focurile şi apele cu voie din cer şi de la pământ, peste scârba oamenilor pentru că aşa ceva nu...”
            Zarurile căzură prin mirosul subţire de iasomie, dar nu atinse trupul drept şi frumos, tânăra se ridică brusc, îl înşfăcă de ceafă şi îl muşcă tare de buze. Sângele ţâşni peste pielea albă, peste lamele de topor ruginite şi peste butoiul cu varză. “Aşa se visează, bă Gigi!”, zise, ironic, Ileana. Din mâna dreaptă a tânărului, cuţitul căzu cu un clinchet şters peste o grămadă de cuie noi, împrăştiate pe jos.
             Când, plin de noroi, cocoşul decapitat intră în magazie să-i aducă Ilenei telefonul mobil, cu care ea avea să sune mai târziu la spital, Gigi abia mai respira printre verzele murate şi doagele făcute praf.
          Ileana se aplecă, îi spuse din vârful buzelor ceva la ureche lui Gigi, zâmbi cald, şi zarurile aruncate de ea peste umăr căzură între muşchii lui pectorali. “Unu-unu”.
        “Într-o zi toată lumea va visa la fel, pişa-m-aş pe cuţitele voastre să mă piş!”, strigă Ileana, călare pe cocoşul fără cap, care porni în zbor spre Marele Oraş. 

(first draft)

Max, pe jumătate Socrate


           Îl întânisem pe Max în ultima zi a târgului de umbre. Fusese acuzat de mai multe lucruri, printre care cele mai grave erau “conspiraţie la adresa comunităţii locale” şi “greva lătratului”. Stătea nepăsător legat de un copac subţire şi pe jumătate uscat. Nu îl păzea nimeni, dar nici el nu părea să se gândească la vreun plan de evadare. Moţăia tolănit, jumătate la umbră. M-am aşezat lângă el, atent să rămân totuşi în soare. Am intrat târziu în vorbă, după ce m-a întrebat dacă am nişte apă la mine. I-am dat, nu mi-a mulţumit, apoi şi-a văzut de toropeala lui.
          După câteva minute, timp în care nimeni nu se interesase de umbra pe care o aveam eu de vânzare, dulăul mi s-a adresat pe un ton răguşit, tot cu ochii închişi:
         - Te uiţi la mine ca la un fraier, nu? Crezi că aş putea să fug oricând, dacă aş vrea, că pot să smulg copăcelul ăsta imediat... Da, şi?... Crezi că asta rezolvă problema?
         Eram eu prea supărat ca să-i răspund. Oricât aş fi scăzut preţul umbrei mele, lumea se uita la ea cu atenţie şi trecea mai departe.
         - Ai auzit de Socrate?, a mai mormăit el după câteva minute. Mai dă nişte apă...
         De data asta s-a ridicat el şi aşa a început aventura. Cum a intrat în umbra mea, dulăul a sărit ca ars înapoi, rupând copăcelul de la rădăcină.
         - Băiete, n-am văzut în viaţa mea umbră mai plină cu apă. Să ştii că zeii te-au adus lângă Max... Hai, avem treabă.
         Dintr-o muşcătură a tăiat lanţul şi a pornit prin piaţa a aglomerată spre ieşirea din oraş. L-am urmat în tăcere. Nu ştiam de ce, poate că simţeam că numai o minune mă putea salva.
         De atunci au trecut aproape două săptămâni şi eu stau să îl păzesc pe Max cum doarme. De două săptămâni doarme neîntors, zi şi noapte. Din când în când recită versuri stranii şi munţii din jur le repetă în şoaptă.
         - Treaba ta este să mă păzeşti cât dorm, mi-a zis înainte să se întindă printre stânci. Tu să nu te culci şi ţii munţii departe de mine. Dacă vreunul îndrăzneşte să se apropie prea mult, să pui fără frică umbra ta pe el.

(text inspirat de indiferenţa tolănită a lui Max, caucazianul de la Pensiunea Soarelui, din Şirnea)



Ultimul teritoriu sexual, ultimul război



(Aşa începe o nuvelă. Sau roman. Am ideea, care mi-a venit în timp ce spălam vasele azi de dimineaţă. Am titlul, la care am muncit niţel. Nu e aberantastică 100%. Deci e o schimbare de stil. Îmi mai trebuie timp să o duc mai departe.) 

Ca de obicei, îmi beau cafeaua la barul din colţ. E încă devreme, soarele se chinuie să treacă peste blocul turn în care se oglindeşte, strâmb, intersecţia. În staţia de autobuz nu e nimeni, dar atenţia îmi e atrasă, ca în fiecare dimineaţă, de semnul făcut cu vopsea galbenă pe banca de metal. Pe trotuarul celălalt, trece paşnic un grup mic de lesbiene. Două se ţin de gât, una cară o cutie plină cu apă minerală... sau plată? După mişcarea pletelor celei mai scunde dintre ele, deduc că a început să bată vântul. Dacă nu le-ai fi văzut armele legănându-se la cingătoare, nici n-ai fi crezut că războiul începuse de atâta amar de vreme. În spatele tejghelei, domn' Nica, un fost profesor de teologie, tatuat pe ambele braţe, îngână melancolic melodia stinsă de la radio. Şterge lama lată a cuţitului cu o cârpă murdară şi îşi lasă câteodată capul într-o parte, cu pleoapele aproape închise. De 3 luni nu a mai avut bani de gloanţe, dar încrederea pe care o are în cuţitul lui uriaş îl face foarte periculos - toată lumea îl ştie de frică. Şeful unei bande de gay-i, cam palavragiu de felul lui, l-a atacat acum câteva nopţi în gangul din spate, iar de atunci şeful tace, rece, aruncat pe maidanul din vestul oraşului de doi dintre ciracii săi. La asta mă gândesc acum, la maidanul împuţit şi la palavragiul ăla, care nu mi-a plăcut niciodată, fie vorba între noi. Mai sunt câteva minute până când încep luptele şi trebuie să mă hotărăsc: îi plătesc cafeaua lui domn' Nica sau încerc să-i iau cuţitul. Deocamdată mă concentrez pe gustul cafelei... E poşircă, dar poate să fie ultima.   


Satul numit “Pagina 111”

          
Aventura proiectului "Două poteci" continuă. Mai jos aveţi începutul celei mai proaspete povestiri, postată ieri pe site, acolo unde găsiţi şi mai multe poze. Mâine mergem la Şirnea, la primul nostru workshop. Sunt convins că va fi o experienţă memorabilă atât pentru  cei 9 participanţi, cât şi pentru mine şi Mihai. Despre cum a fost acolo voi scrie săptămâna viitoare.

***

Satul numit “Pagina 111”

          Într-o noapte, mai mulţi săteni au auzit zgomote înfundate în pădure, dinspre locul în care copacii se înghesuiau puţin, făcând loc drumului să treacă spre baltă. Străinul a fost zărit două zile mai târziu plimbându-se visător prin împrejurimi. Câţiva copii, care s-au apropiat mai mult de el şi l-au putut iscodi din spatele unor tufe, au povestit că omul avea o batistă neagră înnodată la gât şi cămaşa era albă cum nu mai văzuseră ei niciodată până atunci. Când au mai zis copiii că străinul citea tot timpul dintr-o carte, nimeni nu s-a mai îndoit că aveau de-a face cu un nebun. Din bătrăni se spunea că “minţile rătăcite” nu trebuiau alungate din sat, că nu degeaba se opresc ele lângă aşezările oamenilor, că poate acolo aveau să se întâmple lucruri stranii, iar sătenii nu se puteau împotrivi firii. Au închis mai bine uşile noaptea şi au lăsat câinii dezlegaţi, apoi şi-au văzut de traiul lor zilnic.
         
         Abia ieşit din iarnă, pământul căuta să întinerească la loc, iar oamenii parcă aşteptau un semn de la el să li se lumineze şi lor feţele.
     După şapte zile de la sosirea străinului, chiar la intrare în pădure, pe marginea drumului de căruţe care unea satul de şosea, trecătorii au descoperit o mogâldeaţă din chirpici. Acolo îşi improvizase noul venit o cămăruţă. Când nu stătea în uşă, pe un cauciuc în loc de scaun, cu cartea deschisă, bărbatul cutreiera pădurea şi dealurile. Toată ziua citea din cartea lui roşie fără titlu. Nimeni nu îl văzuse vreodată făcând altceva. Purta întotdeauna papion – “batista” din spusele copiilor – şi era îmbrăcat cu pantaloni la dungă, cămaşă albă, sacou cu revere lucioase şi pantofi de care nu se lipea niciodată noroiul. Răspundea zâmbind tuturor cărora îi dădeau bineţe, dar nu le adresa nici un cuvânt în plus şi nici ei nu îndrăzneau să spună mai mult.
       - Ce să caute un bărbat aşa elegant în sat la noi?, a întrebat tare într-o zi, după slujba de la bisercă, Ion, holtei voinic şi pus mereu pe harţă, dar cu frică de Dumnezeu. Să ştiţi că ăsta a venit după femeile noastre, să le necinstească…
      Câteva fecioare ale satului, auzindu-l pe Ion au chicotit, plecându-şi, îmbujorate, ochii. Le cam plăcea străinul. Dar nebunia lui, de care vorbea tot satul, le înspăimânta de moarte, multe visau cum bărbatul le răpea noaptea şi le închidea între coperţile cărţii lui.





Soarele dresat



     - Plec la Paris, a zis tare din mijlocul patului. 

     A pus grăbit câteva cămăşi în rucsacul portocaliu, a smuls harta lumii de pe perete şi a ieşit în stradă cu pulpanele hainei fluturând. Taximetriştii care se întindeau coadă prin faţa gării de nord îl ştiau. S-au aruncat imediat în maşini şi au pornit motoarele. Când pulpanele hainei, şi ea portocalie, au început să fluture mai tare, taximetriştii au băgat în viteza întâi. Trecătorii - era pe la apus - i-au făcut loc pe trotuar. Tânărul s-a înălţat printre blocurile noi de lângă gară. Taxiurile l-au urmat imediat, cu motoarele torcând uşor, franţuzeşte. 
    Şirul de taxiuri portocalii format în urma lui ieşise din oraş, pierzându-se şerpuit peste câmpul uscat. Se îndreptau visători spre soarele mare şi portocaliu din orizont. 
    În stradă o fereastră a scârţâit scurt.Trecătorii au ridicat ochii spre apartamentul lui şi au putut auzi foarte clar vocea aceea blândă:
    - Păi, măi mamă, Parisu' ca Parisu', dar iar ai luat harta cu lumea cealaltă...
    Aproape imediat, Soarele s-a oprit din cădere şi a început să se ridice, torcând uşor, franţuzeşte.

Trişoarea

Dormise destul. 
Şi-a aruncat chiloţii peste ceaşca de cafea goală pe jumătate şi s-a dus în baie. Într-un pachet de ţigări pe jumătate plin a pus cu grijă două jointuri rămase de joi. S-a aruncat peste primul stol de păsări călătoare ieşit în cale şi a plecat spre partida de poker pe dezbrăcate. Trişa încă înainte de a începe jocul: păsările ştiau totul despre dame.


Creative writing și fotografie, două ateliere într-unul singur

Proiectul „Două Poteci” a intrat în faza a doua. Facem primul nostru workshop. Eu voi vorbi despre scrierea creativă, iar Mihai se va ocupa de fotografie, urmând ca amândoi să povestim, prin prezentări încrucişat-suprapuse, cum punem la cale povestirile postate de noi pe site. Nu a mai făcut nimeni aşa ceva, nu a mai dezvoltat nimeni un concept prin care literatura şi fotografia să dea naştere unui gen nou din încrucişarea celor două domenii, fără ca vreunul dintre ele să sufere dacă e lăsat singur. 

Abia aştept să mă întâlnesc cu oameni care sunt la fel de „dilimandroşi” :) ca noi. Locul este incredibil de frumos, chiar am descoperit o clădire veche din 1927, părăsită şi rablagită, care pare să fi fost la un moment dat şcoală. 

Mă obsedează ideea asta, şi nu de ieri de azi: cum s-au hotărât oamenii aceia să trăiască în văile ascunse şi izolate dintre munţi? Drept e că și eu aș sta acolo vreo câteva luni să văd cum e... 








Interviu în exclusivitate pentru Filme-cărți.ro

Mai jos doar o mică parte. Restul aici 
-Ce înseamnă de fapt ”aberantastic”? Ați inventat odată cu povestirile din ”Ceasornicul dansator” un nou (sub)gen literar sau aveți un precursor sau mai mulți din care v-ați inspirat?
Eu cred că felul în care am scris povestirile din “Ceasornicarul dansator” aduce ceva nou în literaturăBoris Vian, Urmuz, Cortazar, Dimov, Frank O`Hara, Daniil Harms sunt numele menţionate când s-au făcut referiri la cartea mea. Da, este evident că mă apropie ceva de stilul celor enumeraţi, dar punctele în comun sunt mai puţine decât cele care mă diferenţiază de fiecare în parte. Absurdul, paradoxul, non-sensul, aberantul sunt categorii care rezistă doar faţă în faţă cu firescul, naturalul, evidentul. Deseori auzim “Ce e, bă, aberaţia asta?”. Cel care o spune acuză de fapt lipsa de logică dintr-o afirmaţie sau situaţie. Dar logica, aşa-zisul “bun-simţ”, privitul cotidian este obositor la un moment dat, ţine dezvoltarea personală şi socială pe loc. Orice avansare, în artă şi în civilizaţie, a fost făcută prin ceva despre care iniţial s-a sus “Ce e, bă, aberaţia asta?” Aberaţia înseamnă părăsirea căii bătătorite, aceea pe care o ştie toată lumea – în primul rând. În al doilea rând, se naşte în mod obligatoriu şi în acelaşi timp propunerea unui alt drum. Nu vine nimeni cu tine, dacă nu anunţi continuarea călătoriei în nişte termeni coerenţi şi care să ofere siguranţă cititor-călătorului. („Siguranţa cititorului” – voi reveni asupra conceptului).
Deci, părăsirea drumului cunoscut implică automat o altă ofertă. În cazul meu Fantasticul domină. Fantasmagoricul e, poate, şi cel mai la îndemână… Nu ştiu dacă există alte soluţii în schema aceasta a mea, şi oricum aşa mă simt eu cel mai comod… Fantasticul este, pe de altă parte, o zonă pe care cititorul o recunoaşte uşor, se simte confortabil cu ea. După ce am pus în ceaţă Realitatea, ascunzând-o toată sau numai bucăţi din ea, trebuie, evident, să pun ceva în loc. Cititorul este, înainte de toate, om şi abia după aceea un tip care s-a tăvălit în fân cu îndeajuns de multe cărţi importante ale lumii. Iar omul – aşa e firea lui de muritor – caută răspunsuri în toate. Eu am încercat să ofer explicaţii pe diferite paliere de cod, să închid structuri în fiecare proză a mea. Indiferent din punctul de plecare al ei, am încercat ca la finalul fiecărei povestiri omul să poată spună “a, deci asta era, m-am liniştitit” sau “a, m-am ne-liniştit.” – depinde de individ. :) Ce zice cititorul, prin prisma lecturilor lui, după ce a terminat de parcurs povestirea nu mai e treaba mea. Eu am propus un set de piese, el le montează cum se pricepe mai bine, numărul de construcţii interpretative fiind mare, dar, evident, limitat.
Revin la confortul citiorului. Cel mai bine şi cel mai sigur pentru cel care se aventurează în prozele mele aberantastice (Aberant + Fantastic) este să nu mai facă, în timpul „călătoriei”, presupuneri asupra finalului. Să stea cuminte şi să citească deschis şi cu bucurie. Atât. Confortul întâlnirii cu Aberantasticul constă în suspendarea actul interpretării întregului până când se ajunge la sfârşitul textului.

În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Oh, da. Înainte de toate, trebuie să fie linişte perfectă şi să ştiu că nu se anunţă nimic care să mă oprească. Când încep să scriu, o fac cu sentimentul că am timp să lucrez până la sfârşitul lumii. Orice zgomot mă disturbă, fără muzică. Era o vreme când scoteam bateria de la ceasul de perete. Primăvara, o singură păsărică care flecăre ceva pe afară mi se pare că e un stol. Dacă scaunul nu se dă pe spate, încât să pot sta cu picioarele pe birou şi cu laptopul în braţe, scaunul trebuie să fie atât de jos, ca genunchii să formeze un unghi mai mic de 90 de grade, dar nu sub 70. Acum doi ani nu puteam să scriu cu font cu serife (times new roman), dar de curând am depăşit totuşi „criza” aceasta. După prima „mână”, modific de multe ori textul în intervalul imediat următor. Nu beau în timp ce scriu, nu consum halucinogene. Specific acest lucru pentru cei care, voalat sau direct, m-au întrebat dacă am consumat droguri în timp ce am scris aberantasticele. Trag tutun minimum o dată la jumătate de oră. De multe ori nu îmi cumpăr ţigări, tocmai pentru a nu întrerupe scrisul. Dar… îmi inventez pauze trăgând cu ochiul pe facebook. Când revin la paragraful la care lucrez, fie şi după câteva minute, îl văd altfel, ca şi când nu eu l-aş fi conceput. Deşi ideile îmi vin foarte uşor, punerea lor în cuvinte e uneori destul de anevoioasă. Pentru mine, scrisul e plăcere dar şi muncă.

Porcul elegant

        - Faptul că eşti un porc elegant nu face gestul tău deloc mai agreabil, să ştii – strigă femeia în mijlocul restaurantului arhiplin, apoi aruncă la întâmplare punguţa cu diamante spre intrarea în bucătărie. 
        Clienţii întoarseră uimiţi privirile spre masa ei. Grigore puse ochii în podea, scuipă într-o punguţă nouă alte diamante şi se opri în faţa altei femei. Înainte să pună punguţa pe masă, între telefonul ei mobil şi paharul cu vin alb, Grigore guiţă la fel de scurt ca înainte. 
           După care îşi aranjă papionul. 

Jurnal cu "Două Poteci"

"După un mic dejun sănătos – doar nu am luat degeaba cârnaţii şi alte bunătăţi din piaţă -, pornim. Ne ia ceva timp până încărcăm maşina cu echipamentul şi piesele de şah. Acum, dimineaţă, le spun pieselor, pentru prima dată, „animale”. Şi cam aşa le-am zis tot timpul de atunci. Am povestit într-o altă postare pe blog că le-am numit aşa pentru că „piese” sună foarte sec, netru, iar ele sunt – aşa le simţim noi – nişte personaje vii, care au un rol important în povestirea noastră. Ele ne însoţesc – dacă mi se permite comparaţia – în calitate de co-autori ai actului nostru artistic. Prin aceste obiecte, aşa cum s-a întâmplat şi cu valiza, şi cum vor mai fi, noi recreăm o lume. Nu este vorba doar de muntele frumos înzăpezit, nici de luminişul dintre brazi acoperit cu zăpadă, ci, prin obiecte (curând şi prin oameni) noi propunem instaurarea unei noi perspective asupra acestor locuri. Le re-valorificăm potenţialul, esenţa. Asta ne-am propus să facem cu Două Poteci, să explorăm creativ lumea care se află sub nasul nostru, prin modificarea neabuzivă a unui decor, al unui spaţiu considerat într-atât de „banal” încât şi-a pierdut, în mintea majorităţii, capacitatea de fascinaţie. Şi, aşa cum am mai spus, curând veţi avea ocazia să ne şi însoţiti în cadrul unor ateliere pe care le vom organiza începând din 2014."

Acesta este un fragment din jurnalul de la Bran (Braşov), acolo unde am fost în decembrie, anul trecut, să realizăm cea de a 2-a povestire pentru "Două Poteci", povestire pe care o puteţi citi aici ("Ecoul Marilor Iubiri")

Jurnalul complet se poate citi aici.