Ecoul marilor iubiri

Pun aici începutul povestirii concepută pentru proiectul Două Poteci, pe care îl realizez împreună cu Mihai Ilie, autorul fotografiilor. Pe site găsiţi textul integral şi mai multe fotografii. Mix inedit de literatură şi fotografie, noua povestire se poate citi dând click pe numele ei, Ecoul marilor iubiri.
***
         “Să fii cu băgare cu băgare de seamă, îţi spun… Şarade vii te vor împresura şi drumul cel mare va rămâne departe de ochii tăi… Copacii vor trece răsucindu-se, pe jumătate negri, dintr-o ceaţă în alta, dar deloc nu îi vei simţi… Să faci gargară cu niţică lumină albastră de xenon la început de drum şi, mare atenţie, vorbă lungă cum eşti, să nu te întinzi la palavre cu toate ecourile care îţi ies în cale
       Aşa bubui Vocea Semitransparentă peste Regatul Alb. Era o zi senină de primăvară, veşnicul lor anotimp. Peste florile adormite vântul dulce se culcuşea, iar păsărelele ciripeau verzi şi uscate.
          La auzul Vocii, toţi curtenii de vază alergară de grabă în Sala Tronului, acolo unde Regele Alb îi aştepta posomorât, cu fruntea căzută în palme. Lângă tron, Cartea Încordării stătea deschisă, cu paginile stropite de lacrimi. Toată lumea cunoştea fragmentul: “Când străfundurile vor chema Întunericul şi Lumina să-şi pună patimile laolaltă, iar încleştări de foc se vor chema unele pe altele, regina îşi va scoate valiza de sub pat şi va lua calea pribegiei, fără să sufle o vorbă”.
          Tristeţea Regelui era şi tristeţea supuşilor. Oricâţi străjeri ar fi pus la iatacul frumoasei Regine Albe, aceasta dispărea o dată pe an. Se credea că un duh vrăjmaş o răpea şi o ducea într-un loc ascuns, imposibil de găsit. După un timp, Regina se întorcea spunând tuturor că nu îşi amintea nimic. Dormea două săptămâni neîntoarsă şi nederanjată, după care viaţa la curte intra iar pe făgaşul ei.