Să dăm foc ferestrelor

Lumea îşi pierduse strălucirea în ultimii ani. Cocioaba lui stătea să se prăbuşească, bârnele scârţâiau într-o limbă pe care o învăţase acolo Sus. Într-o zi s-a hotărât. A scos tocurile ferestrelor şi le-a făcut grămadă în faţa casei. 
Le-a dat foc. 
Flăcările s-au întins imediat peste griul şi peste negrul din jur. Înainte de asta a chemat lângă el toată familia care nu înţelesese niciodată ce căutase el atâta vreme în Soare. A împins-o cu blândeţe în dreptul focului, să privească prin flăcările ferestrelor coşmelia lor. Cu toţii au putut vedea cum, fără ferestre acum, casa dansa ritm de fastuos palat făcut din toate culorile lumii. Ei au început să plângă încet şi i-au cerut iertare, înţelegând abia acum ce făcuse el atâta vreme în Soare.
În timp ce toţi ai lui se mutau în marele palat de cleştar, el s-a întors să mai strălucească un pic acolo sus, alături de scârţâitul lumii.