Un interviu cu Liviu Drugă în semnebune.ro

Oamenii de la semnebune.ro, siteul de informaţii culturale, s-au gândit să mă "iscodească" şi au venit cu întrebările. Eu am venit cu răspunsurile. Mai jos aveţi un extras din interviul pe care îl puteţi citi integral aici. http://semnebune.ro/2013/interviu-cu-liviu-druga/

SB: Titlul complet al cărții este Ceasornicarul dansator – povestiri aberantastice. Folosești foarte des acest termen, aberantastic. Care este povestea lui și care sunt mizele sale actuale?
LD: Arta funcţionează în două direcţii: reflectă, cu sau fără distorsiuni, sau inventează lumi. Proza noastră de după 1990 e predominant evocatoare, ea reflectă pe de o parte, masiv, perioada comunistă (cu dramele şi umorul ei), iar pe de alta dezmăţul mizelor de cele mai multe ori mici ale unei Românii postrevoluţionare (sex, droguri, munca la patron, mirajul şi contactul cu Occidentul ş.a.m.d.)  Eu unul m-am săturat de aceste subiecte şi de tratarea lor realistă. Le-am trăit, le cunosc. Gata! Vreau ceva nou, care să mă provoace ideatic şi stilistic. “Călugărul Negru” (Şerban Tomşa), “Viaţa lui Kostas Venetis”, “Teodosie cel Mic” (Răzvan Rădulescu), “Zilele Regelui” (Filip Florian), “Oase migratoare” (Iulian Tănase) sunt cărţi care mi-au plăcut tocmai pentru că au reuşit să mă proiecteze în alte dimensiuni. Unii ar putea reacţiona sugerându-mi literatura S.F. Nu e acelaşi lucru. Stilistica săracă şi previzibilitatea instalată repede după crearea cadrului S.F. sunt două defecte majore care m-au făcut să nu mai “accesez” de mult acest gen. Mai rămâne categoria fantasy, însă şi ea are hibele ei – nu are rost să le explic aici. Bun! Deci acesta este, în mare, contextul prozei de acum, repet, aşa cum o cunosc eu. Excepţiile nu fac decât să confirme tabloul general. Ce rezultă de aici? Imaginaţia cuminte – o reflexie, cum ziceam – şi un stil fără riscuri. Acestea nu sunt acuzaţii, să ne înţelegem. E o stare de fapt care există de la începutul literaturii culte.
 Aberantastic (aberant + fantastic), propunerea mea, vine către cei care vor mai multă fantezie, imprevizibil, ludic, asocieri inedite, intersectarea de regnuri, dispariţia tiparelor într-o o poveste care, oricât ar părea de imposibil, are o coerenţă, o structură dezvăluită în cele din urmă, deschisă multimplelor interpretări. Ştiu, nu este pentru marele public, am ştiut asta de la început, dar bucuria şi satisfacţia de a-i găsi pe acei cititori “demenţi”, asemenea mie, este uriaşă. “Dezvrăjirea lumii” despre care se vorbeşte de la Iluminism încoace este adevărată. Prin ceea ce scriu, încerc să re-vrăjesc lumea de lângă noi, să o înzestrez cu o nouă magie, să duc (ca şi în romanul la care lucrez) România contemporană într-un mediu cât mai aproape de mit, de basm, unde totul e posibil, spectaculos în faptă şi în gând. 

SB: Ataci și alte subiecte sensibile ale societății, fie la scară macro (politicul, intruziunea corporațiilor în viața noastră), fie la scară micro (conflictele artificiale ce apar între poeți și prozatori). Cum ar arăta oaberantastică cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană?
LD: Subiectele de care zici sunt doar pretexte ale povestirilor mele. Nu vreau să fac morală nimănui, nu mă implic social prin aberantasticele mele. Eu vreau în primul rând să spun o poveste valabilă şi provocatoare din punct de vedere literar. Că orice alegere şi afirmaţie conţine o atitudine critică este de la sine înţeles, dar nu mă preocupă acest aspect. Sunt împotriva artei cu tendinţă. Dacă, de exemplu, reuşesc să fac un portret bun al unui criminal în serie, nu înseamnă că suţin crima. Dacă am o poveste despre fericirea locuitorilor din Roşia Montană exploatând aurul, nu înseamnă că sunt de acord cu cianurile. Arta are, nu-i aşa, propriul sistem de valori, diferit de cel al realităţii.