J. Cortazar, B. Vian şi L. Drugă (cronică la Ceasornicarul dansator)


Poetul Ştefan Alexandru Ciobanu a scris pe blogul său despre Ceasornicaraul Dansator. 

Mulţumesc.

Citind volumul de povestiri Ceasornicarul dansator (povestiri aberantastice) al lui Liviu Drugă, apărut la editura Tracus Arte în 2012, rămâi cu un unviers surprinzător pe care autorul îl materializeză cu tot arsenalul pe care îl poate folosi un scriitor. Imaginile debordante îți pun în față jocul celeilalte realități, de pe partea cealtă, dezvăluiesc felul cum autorul lasă uneori să intre în contact imagini și cuvinte venite uneori de la distanțe enorme. Realitatea casnică, cu iz de snoavă (Povestea bătrânului robinet scursă nepoților săi) sau apelul la imagini înregistrate în subconștientul colectiv al celor ce au minim 30 de ani (Cuțitul lui Rahan), sunt doar câteva obiecte din arsenalul autorului despre care vorbeam.
Deschiderea (Aporiile Luminii și Curcanii-beznă) dezvăluie, pentru cine are ochi de auzit, planul autorului, și anume acela de a rupe convențiile logice, automatismele formate de-a lungul anilor, la tot pasul acesta (autorul) forțând cititorul să fie pe fază, să nu anticipeze nici măcar o curgere gramaticală. Am fost prins în offside, dar mi-am învățat lecția.
Universul este de multe ori rural, poate aerul liber fiind mai propice dezvoltării asocierilor însolite ce se găsesc în carte la tot pasul. Antologice sunt povestirile scurte, adevărate poeme. Povestirea Fierăria de la capătul lumii este pusă ca o răscruce (oare de aia e pusă la mijlocul cărții?), pentru că autorul se așază și declară verde ca un cal pe perete, că așteaptă mușterii pentru ceea ce are el de vânzare. Oferta lui generoasă nu are cum să nu ne facă să ne gândim la cartea pe care o ținem în mâini și la povestirile din ea. Desigur, fierăria din Moromeții este cea care ni se activează.
Povestirea care dă titlul volumului, dar și fotografia, este, în comparație cu restul, mai pătrunzătoare. Îmi pare că ludicul, cu ușoarele tonuri ironice, lipsesc de aici, chiar dacă imaginile nu sunt cu nimic mai sărace. Povestirea redă în cerc o trăire intensă, aș zice inițiatică și sper să mă tragă autorul de urechi dacă nu este așa, din care nu lipsesc un personaj fabulos: delfinul, obiectul central al coperții: geamantanul, și o amplasare aproape contrastantă a unui bar într-un deșert. Dansatoarele de tango nu se privesc în ochi niciodată când dorm se repetă nu o dată, până ce în final, un vertij melodic ridică personajul deasupra propriei ființe. În urma unei plecări premeditate (poate este vorba de o plecare în interior) va afla sau nu va afla personajul principal rostul plecării lui? Cu siguranță vom simți cel puțin mâna rece din final care, după atâta fierbânțeală, îl va adormi.
Vântul vine legănat, Strada pe cealaltă parte, Zidul din închisoare sunt câteva dintre poemele în proză care, având parcă un alt ton, mai reflexiv, mai concentrat, aduc câte o tragere de aer în piept după povestirile mai mult sau mai puțin scurte.
Dacă scrierile lui J. Cortazar sau B. Vian vă sunt apropiate, o să-i înțelegeți mai bine jocul lui Liviu Drugă, încercarea lui sinceră de eliberare a imaginilor şi nu numai, ținute închise de convenții și reguli. I-aș sugera autorului să dea o atenție deosebită prozelor scurte, unde impactul dezvăluirii mesajului este mai puternic, mai mult sugerat decât urmărit pe firul narațiunii, mai mult întrevăzut de autor, decât dezvăluit fie și parțial.