Să-mi repar ţigluşul



Nechezatul armăsarilor făcea pădurea să pară mai mare şi mai deasă decât era. Stăteam sub un stejar bătrân şi mă uitam încântat cum se jucau în marginea luminişului. Erau zvelţi căluţii mei şi atât de lucioşi, încât razele soarelui ţâşneau din ei în răstimpuri, retezând până în vârf frunzele copacilor care le stăteau în cale. 

De la catedrala din celălalt capăt al lumii, muzica liturgică sufla trandafirie peste pădure ca o lolită fugită de acasă, apuca delicat frunzele retezate de un colţ şi le punea iute la loc în copaci, înainte ca eu să îmi dau seama ce şmecherii făcea natura chiar sub ochii mei. 

Când armăsarii începură să vorbească din nou în latină, o meteahnă de care nu am reuşit să-i dezvăţ nici până în ziua de azi, mi-am amintit de ce venisem acolo. Mi-am scos din desagă o şurubelniţă în cruce şi ţigluşul, care mi se stricase de dimineaţă. Un ţigluş zglobiu, inscripţionat în ambele sensuri cu numele meu, pe care îl folosisem prima dată când am împărţit lumea în două.     




Pe urmele ghinionului


Când şi-a dat seama că o urmăreşte ghinionul, a început şi ea, 
din simplă răzbunare, să facă acelaşi lucru. Nu se mai îmbrăca niciodată la fel. O nouă zi, o nouă înfăţişare... Chiar o nouă personalitate, însă odată la două zile. Transformată mereu, îi era mai uşor să-şi urmărească ghinionul. Unde se ducea el, hop şi ea cu răzbunarea târâş prin tufişuri, prin canalele oraşului, pe după colţuri, ptin tomberoane. "Sunt umbra ghinionul meu, bă... Cine mai e ca mine?" îmi spusese într-o seară radiind de mândrie, în timp ce se degiza într-o femeie frumoasă şi norocoasă.