Vuţ (Din jurnalul unui căpcăun)


            Plouă de aproape 48 de ore, neîntrerupt. Câteva staţii de metrou s-au inundat, transportul în comun a fost varză stelară toată ziua. Iar în aproape toate taxiurile s-au auzit numai manele, drept răzbunare a şoferilor pe un celebru manelist care a fost fotografiat în costum de piele cu ţinte, la o petrecere mondenă organizată de preşedintele ţării. În unele părţi ale oraşului se circulă cu bărci cu motor, nu şi la noi, cartierul în care locuiesc fiind situat pe o colină.
            Pe aleea din faţa blocului s-au format câteva băltoace şi s-a făcut mai frig, după ce ieri au fost în jur de 20 de grade. Când am ajuns acasă, era încă lumină. M-am aşezat pe trepte, în faţa blocului, şi mi-am aprins o ţigară. Din pricina răpăielii, mi se părea că nimic nu mai mişca în jur. Zgomotul stropilor învelea ca o pătură groasă totul: blocuri, copaci, maşini, oameni, paşii lor ţopăiţi peste bălţi, ţăcănitul umbrelelor fleşcăite... Totul. Odată cu fumul de ţigară inhalat şi cu liniştea care îşi făcea loc în mine, după o zi agitată la serviciu, începusem să disting în preajmă diferite sunete, chiar şi o uşoară adiere de vânt. Fără linişte în tine, n-ai cum să auzi ce e afară. Aşa m-am acordat mereu... O ţigară, uneori ceva de băut.
            - Nu intri, vecine? Vine potopul, gata! mă băgă în seamă Leonora, mama lui Chiştoc, un băiat mai ciudat, care stătea mereu cu căştile pe urechi. Mama lui era fleaşcă şi dispăru în bloc fără să mai aştepte răspunsul meu.
            - Mai stau la o ţigară, i-am zis totuşi, dar n-am întors nici măcar capul după ea.
            O zbatere în spatele tufelor, acolo unde stătea vara Chiştoc, ore în ţir, aproape fără să se mişte, ascultând muzică în căşti. Apoi se auzi un fluierat. M-am ridicat în picioare să văd cine mă fluieră. Nimic.
            - Aici, aici – o voce subţire, de copil. Aici, căpcăune. Jos, dreapta, deschide şi ceilalţi ochi, dacă ţi se şi spune că nu vezi, ce naiba eşti aşa bleg?
            I-am deschis. În iarbă, ceva ce văzusem doar la televizor, în nişte fotografii neclare, prezentate drept o fiinţă dispărută cu mii de ani în urmă. Nişte "ochelari zburători" erau. Se agăţase şi se zbătea să scape, dar nu avea nici o şansă, pentru că şovoiul scurs de pe burlan trecea chiar pe acolo şi îl culca la pământ, imediat ce animalul reuşea să scoată guriţa din apă.
            L-am ridicat cu grijă, tremura şi era plin de pământ şi iarbă.
             - Bagă-mă în buzunar, că nu mai rezist, mă rugă animăluţul.
            Acum doarme într-o cratiţă cu apă fiartă, pe aragaz. Înainte să adoarmă mi-a spus că, dacă nu aş fi răspuns atunci vecinei, acolo ar fi murit, pentru că nu putea să vorbească decât cu căpcăunii.
            Cât timp fierbea apa, ieşea din când în când să îmi spună ce păţise. Un vânt puternic îl smulsese de pe insula lui, nu ştia cât timp a stat purtat de furtună, nici unde era acea insulă. Brusc, s-a trezit împins în jos de o rafală şi a căzut fix în burlanul blocului, după care şuvoiul l-a dus în iarba de lângă scara A, unde m-am gândit eu să fac iar loc liniştii în mine pentru a auzi ce era afară. Şi am auzit bine!
            Animalul arată fix exact ca nişte ochelari, doar că mai are o guriţă, în jos, şi un smoc de fire finuţe, în sus, între lentilele-ochi. A zburat puţin prin cameră, să-mi arate cum face. Dă foarte silenţios din aripile subţiri, care seamănă identic cu braţele ochelarilor.       
            La un moment dat începu să sughiţe din cauza frigului, scotea nişte sunete care mie mi se păreau că aduc a „vuţ”. Aşa că i-am spus „Vuţ”. A ezitat o clipă la propunerea mea de nume, apoi a zâmbit şi s-a lăsat pe fundul cratiţei cu apa fierbite. Îmi spusese înainte că, după ce dă apa în clocot, să sting focul şi să îmi văd de treabă, vorbim mâine...
            În ciuda calmului şi siguranţei din vocea lui, eu nu sunt chiar aşa de relaxat. Din când în când, mă duc să văd dacă mai scoate bule pe gură, pe fundul cratiţei. Şi-uite aşa m-am pricopsit eu cu un animăluţ. Şi încă unul declarat dispărut acum mii de ani. Ce-o să fac cu el? Ba mai mult, furat de evenimente, acum îmi dau seama, nu l-am întrebat nici ce naiba mănâncă.
            Plouă la fel de torenţial şi la ora asta, 2 a.m.



(first draft)

Vivien şi fericirea (Din jurnalul unui căpcăun)


            Azi a plouat toată ziua. M-am gândit - puţin - la cum apare fericirea şi - mult - dacă stropii de ploaie intră vreodată unul în altul, până ajung pe pământ. Unul cade mai încet, iar altul se grăbeşte? Sau cum?
            După ce s-a înserat, am deschis geamul la bucătărie, a intrat imediat un aer de pădure umedă... Probabil de la copacii din faţa blocului. Am scos mâna pe geam, să mi-o ude. Ca să te bucuri de micile întâmplări, trebuie să uiţi de marile necazuri. Dar ce prefăcătorie de mare forţă îţi trebuie să le faci uitate. Fumam, în timp ce răsuceam încet, ca o chiftea în tigaie, palma întinsă în ploaie.   
            De vizavi, Vivien îmi făcu semn cu mâna. A crezut probabil că asta făceam eu cu mâna afară, o salutam pe ea. A fost bărbat, acum e femeie, una frumoasă. Fericirea ei s-a suprapus peste a medicului care a operat-o, acum el e văzut ca un mare artist în viaţă, i se spune „Michelangelo al schimbării de sex”. Pentru dubla ei experienţă în materie de sex, Viviene a fost numită redactor-şef la revistă erotică online, deşi femeia scrie sec şi întortocheat. Oricum, numai erotic nu. Îmi mai trimite câteodată articole să îmi dau cu părerea. I-am răspuns încă de la primul că n-am găsit nimic deosebit în text. N-a crezut, mi-a dat reply imediat, în care scria că nu sunt eu pregătit pentru stilul ei revoluţionar. A publicat două cărţi de atunci, din care una a avut succes la public. Dar nu e fericită, mi-a recunoscut într-o zi în staţia de metrou. Vrea să redevină bărbat. M-a întrebat dacă ar putea împrumuta nişte trăsături ale feţei de la mine. Îi place fruntea mea, iar Michelangelo acela ar putea să îi modeleze fruntea după cum vrea ea. I-am zis că n-am nimic împotrivă. Sunt sigur că şi-a imaginat fruntea mea deasupra ochilor ei frumoşi, când mi-a făcut cu mâna mai devreme, de la geam. Fericire, da, da!
            Am ridicat şi eu mâna, apoi am stins lumina în bucătărie, am stins şi ţigara. Foşnetul ploii s-a auzit parcă şi mai tare aşa, cu întuneric de jur împrejur. De ce nu ar fi şi ploaia fericită când un căpcăun se gândeşte atât de frumos la ea? Acum scriu cu laptopul pus pe masa de bucătărie pe care am mutat-o lângă geam. Viviene doarme în blocul din faţă şi se visează un bărbat frumos cu o frunte ca a mea (care e una foarte banală, părerea mea).
            Din tot cartierul, numai la ea e lumina aprinsă. I-e frică de întuneric şi de fericire. Mi-a zis asta, tot în metrou, dintre şine, când încercam să o conving să se ridice de acolo, să nu se sinucidă. „Ca să fii fericit din nou, trebuie să treci printr-o tristeţe, mi-a zis femeia, şi eu nu mai suport asta. Nu mai suport lanţul ăsta de tristeţe – fericire – tristeţe - fericire.” Stătea între liniile de metrou, murdară de motorină şi de ulei pe rochia elegantă, pe mâini, pe frunte şi plângea cu sughiţuri. Oamenii se rugau de ea să iasă de acolo că întârziau la serviciu şi era zi de salariu. Am anunţat-o într-o doară că afară a început să plouă şi am rugat-o să meargă pe bloc cu mine că am pus acolo rufele la uscat. Să mă ajute să le strâng, că erau multe. S-a ridicat, în timp ce a 20-a lacrimă îi intra în a 19-a şi amândouă atingeau şina de fier a metroului, în acelaşi timp.
        Am strâns rufele împreună, am băut un ceai verde, eu am adormit pe canapea, fericit că am scos nebuna dintre şine, ea s-a apucat de o sticlă de whiskey pe care a terminat-o cât a văzut un film porno pe net, zicea că nu mai are nicio idee de editorial şi poate se inspiră de acolo.
       Încă plouă atât de frumos. În oraşul ăsta mare, unii dorm fericiţi în tristeţea lor, alţii sunt singuri. Mă duc să mă culc şi eu.
        Încă o zi fără să scriu nimic la roman.