La coadă la muzică proaspătă (Din jurnalul unui căpcăun)


    
            Auzisem că a băgat muzică proaspătă la magazinul din colţ, marfă nouă din râul descoperit în spatele poştei. Ştiam că o să fie bătaie pe ea, dar nici aşa... Mi-am lăsat pantofii la rând de pe la 9 seara. Dacă erau vreo 10 perechi înaintea mea... Când m-am dus la coadă pe la 5 dimineaţa, şirul de pantofi ocolise magazinul, trecuse de atelierul de pictură al lui Grigore „Umbră de elefant” şi aproape ajunsese la şcoala din cartier.   Oamenii, în loc să treacă în locul pantofilor, stăteau desculţi şi cu sticlele de plastic în mână. Codruţ, care se laudă la toată lumea că bunică-su a fost greier, avea un bidon de 5 litri. Vera, croitoreasa, nu îl iertă nici de data asta: “Ce faci, măi Codruţe, maică, cu atâta muzică, că mai bine te sare omu’ decât să te ocolească, nu vezi?
            Codruţ e plin de muzică, are pe la 180 de kilograme şi cântă aproape fiecare cuvânt. Nu cântă rău deloc... Cel mai mult o încântă pe Vera, că stau uşă în uşă, la etajul 3, iar ea o lasă mereu deschisă ca să îl audă vorbind la telefon cu puştanii lui tot felul de drăcovenii şi porcoşenii, în timp ce femeia coase, zâmbind îngăduitoare, la plugurile cu care se duce soţul ei după muzică.
            Nea Victor, soţul, lucrează la Institutul de Forare a Muzicii, e un băiat bun, dar când aude de muzică i se face rău, dar rău de tot. Se albeşte şi leşină sub ochii tăi... N-ai ce să faci. „Muzica e ochiul dracului, Unule, mi-a zis odată, după ce şi-a revenit în simţiri. Prin ea te vede, şi tu îl vezi pe el”... E bolnav la cap omul de la prea multă muncă, de la prea multă muzică...
            Ziceam de şirul de pantofi de ieri, că nu ziceam degeaba... Lumea stătea în picioarele goale şi cu sticlele în mâini şi se uita la pantofi cum dansau mărunt, desperecheaţi, călcând unul pe altul. Ce se întâmplase? Dracii ăia de copii, ăia de pe lângă şcoală, cred eu, spărsese magazinul noaptea aia şi stropise pantofii cu muzică stricată. Pantofii, în mod evident, o iau razna, dacă îi laşi în contact cu muzica proastă.           Cum să mai ştim noi acum care cum avea rândul la magazin? Nu era nimeni nervos, ni se mai întâmplase, dar aşa coadă parcă nu mai fusese de mulţi ani. Am adunat pantofii încet şi le-am dat foc în mijlocul interescţiei, apoi am cântat toată ziua cântece de tabără în jurul focului. Fiecare a venit cu ce a avut prin casă: chitări, tobe, tobiţe, fluiere, pungi de hârtie, cafele vibratoare, ghivece, unii au cântat în sticlele de plastic în care aveau de gând să pună muzica proaspătă abia descoperită în spatele poştei. Eu am cântat cu un trombon de lemn de liliac, împrumutat de la „Umbră de elefant”, care aşa prins într-o pictură era că nu a fost chip să-l tragem din ea.
            Mare chef s-a dezlănţuit acolo, şi încă repede, s-a blocat interesecţia, au sosit poliţia, unul de la Guvern, Primarul cu maşina lui cea nouă. Reprezentantului armatei - că au trimis şi de la ei -, i-am cântat în cor, toţi cei aproape 4000 de oameni veniţi după muzică proaspătă cu noaptea în cap, „Trage-ţi amintirile pe nas şi rupe-ţi cravata”. N-avea cravată, dar şi-a tras, drogatul naibii, toate amintirile pe nas de s-a oferit până la urmă, în aşa hal de high era, să îl transformăm în muzică. Abia l-am ţinut pe Codruţ să nu îl cheme pe nea Victor să vină cu plugurile lui de la serviciu şi să îl tăvălească pe maiorul ăla încercând să îi respecte omului voia, om care dădea la un moment dat din cap precum limbile de lapte din cocktailul meu de căpcăun. A fost o zi obositoare, dar plăcută, deşi am avut cu toţii picioarele degerate, că doar nu era să scăpăm aşa ieftin dintr-o zăpadă de 1 metru şi minus 20 de grade Celsius.      
  
(28 martie 2013)