Cum am ucis primul personaj din roman

Azi, după ce ieri a fost o zi mai puţin izbutită, chiar enervantă, am reuşit să scriu episodul pe care îl am în cap de 2 ani. Am tot ocolit scrierea lui, crezând că e doar o chestie simplă, menită să mai răstoarne încă odată situaţia (ca şi când nu ar fi fost destul de răsîntoarsă). Şi mă pun fără entuziasmul surprizei personale (adică să mă surprind pe mine!!!!) la scris. Şi bag. Trebuia să iasă maximum o pagină. Scurt, suspans. Bang replica la final, replică pentru care cream toată scena. Ajung la 2 pagini. Not bad! Un pic mai lung, dar... merge. Mai citesc încă odată. Caca! Supriză ciu-ciu! Ieşise cam ciorbiţă. Deci trebuia rescris. Mare treabă, hai la o ţigară, a doua pe ziua de azi. Deci personajul ar trebui să fie exact opusul celui descris. De la capăt. Stop. Hai să-mi fac o surpriză totuşi şi să îl ucid pe nesimiţitul care se dusese singur în direcţia nedestinată lui acum 2 ani. Parcă avusese timp în anii ăştia să se dezvolte după bunul plac.
Să ne înţelegem, dragii şi mai puţin dragii mei eroi, vă ucid de nu vă vedeţi, da? 

Nu vă spun cum i-am tras-o ca să nu vă stric surpriza. Doar atât: cu apă l-am făcut de comandă