Ca nişte desene

Ieri am găsit nişte tâmpenii-jucărele pe care le-am încropit prin 2010, pe A4. Le-am scanat azi şi le-am pus şi aici ca să arat că nu am talent, dar mă bucur oricând să mâzgălesc ceva, dacă am timp. Că inspiraţie am mereu - îndemânarea îmi lipseşte. :)



 "Faţa veselă din Primărie a fost trimisă în beci" (2010)


 "Gânguritul ciorilor canibale" (2010 sau 2011)


 "Dans" (2010)


"Indicatoare în stadiu larvar" (2010)


"Antrenorul de fotbal stă la coadă la pâine de frică"



Ecoul marilor iubiri

Pun aici începutul povestirii concepută pentru proiectul Două Poteci, pe care îl realizez împreună cu Mihai Ilie, autorul fotografiilor. Pe site găsiţi textul integral şi mai multe fotografii. Mix inedit de literatură şi fotografie, noua povestire se poate citi dând click pe numele ei, Ecoul marilor iubiri.
***
         “Să fii cu băgare cu băgare de seamă, îţi spun… Şarade vii te vor împresura şi drumul cel mare va rămâne departe de ochii tăi… Copacii vor trece răsucindu-se, pe jumătate negri, dintr-o ceaţă în alta, dar deloc nu îi vei simţi… Să faci gargară cu niţică lumină albastră de xenon la început de drum şi, mare atenţie, vorbă lungă cum eşti, să nu te întinzi la palavre cu toate ecourile care îţi ies în cale
       Aşa bubui Vocea Semitransparentă peste Regatul Alb. Era o zi senină de primăvară, veşnicul lor anotimp. Peste florile adormite vântul dulce se culcuşea, iar păsărelele ciripeau verzi şi uscate.
          La auzul Vocii, toţi curtenii de vază alergară de grabă în Sala Tronului, acolo unde Regele Alb îi aştepta posomorât, cu fruntea căzută în palme. Lângă tron, Cartea Încordării stătea deschisă, cu paginile stropite de lacrimi. Toată lumea cunoştea fragmentul: “Când străfundurile vor chema Întunericul şi Lumina să-şi pună patimile laolaltă, iar încleştări de foc se vor chema unele pe altele, regina îşi va scoate valiza de sub pat şi va lua calea pribegiei, fără să sufle o vorbă”.
          Tristeţea Regelui era şi tristeţea supuşilor. Oricâţi străjeri ar fi pus la iatacul frumoasei Regine Albe, aceasta dispărea o dată pe an. Se credea că un duh vrăjmaş o răpea şi o ducea într-un loc ascuns, imposibil de găsit. După un timp, Regina se întorcea spunând tuturor că nu îşi amintea nimic. Dormea două săptămâni neîntoarsă şi nederanjată, după care viaţa la curte intra iar pe făgaşul ei.







Să dăm foc ferestrelor

Lumea îşi pierduse strălucirea în ultimii ani. Cocioaba lui stătea să se prăbuşească, bârnele scârţâiau într-o limbă pe care o învăţase acolo Sus. Într-o zi s-a hotărât. A scos tocurile ferestrelor şi le-a făcut grămadă în faţa casei. 
Le-a dat foc. 
Flăcările s-au întins imediat peste griul şi peste negrul din jur. Înainte de asta a chemat lângă el toată familia care nu înţelesese niciodată ce căutase el atâta vreme în Soare. A împins-o cu blândeţe în dreptul focului, să privească prin flăcările ferestrelor coşmelia lor. Cu toţii au putut vedea cum, fără ferestre acum, casa dansa ritm de fastuos palat făcut din toate culorile lumii. Ei au început să plângă încet şi i-au cerut iertare, înţelegând abia acum ce făcuse el atâta vreme în Soare.
În timp ce toţi ai lui se mutau în marele palat de cleştar, el s-a întors să mai strălucească un pic acolo sus, alături de scârţâitul lumii.