Fără bagaje



"Fără bagaje" este prima povestire pe care am scris-o pentru insolitul proiect "Două poteci".

După aproape două săptămâni de muncă asiduă, alături de Mihai, am terminat ieri lucrul la siteul www.douapoteci.ro. Incredibil de multe detalii de pus la punct, ţnşpe mii de setări şi rubrici de acoperit, şi tot mai avem de ajustat. 

Pun mai jos viziunea mea iscată în urma primului episod al experimentului nostru. Însă, pentru a savura tabloul complet, trebuie să mergeţi pe pagina unde am postat textul - acolo el este însoţit de fotografiile lui Mihai. Vizitaţi tot siteul, sunt multe chestii mişto de văzut! Aproape în fiecare zi vom posta acolo diferite poze, colaje foto-text sau idei noi, ţăcănite sau mai cuminţi. :)   

   ________________________

Era deja pe drum de două zile şi încă mai simţea ciocul ascuţit al Ciocănitorii scrijelindu-i fiecare milimetru. Ciocănitoarea - coşmarul care bântuise de atâţia ani nopţile valizei de lemn. Păsărica îi apărea în vis ţopăind drăgălaşă şi semeaţă, apoi dintr-o dată dezlănţuia lovind-o mai ales pe la îmbinări. În neamul lor de cutii cu mâner, nimeni nu îndrăznea să vorbească tare despre Ciocănitoare, şuşoşeteau câteodată, numai ziua, în amiaza mare, pe sub pat, pe şifoniere sau în magazii, acolo unde, după ce începeau să se deterioreze, oamenii le lăsau să îmbătrânească. Bunicul, care îi spunea mereu că e tare încăpăţânată, îi povestise însă odată, înainte să dispară din magazie, despre cum avea să i se arate şi ei mai târziu în vis Ciocănitoarea monstruoasă, dar de ce se întâmpla aşa nimeni nu spunea. Poate nu ştiau... Poate nu voiau...

Cu două nopţi în urmă, păsărica se ivi mai spre dimineaţă şi câteva minute doar o atinse încet, pe la balamale, pe la la încuietorile metalice, aproape că o mângâia. Niciodată nu se mai comportase în felul acesta. După care ciocănitoarea se abătu furioasă asupra ei cu ciocul, aripile micii păsări se întinseră uriaşe, acoperind dintr-un perete în altul magazia din spatele casei. Capul îi rămăsese însă la fel de mic. Păsărica lovea numai în bucăţile de fier care ţineau valiza întreagă, fiind parcă sigură că, odată prăpădite, scorojita cutie de lemn urma să se desmembreze pentru totdeauna. Ciocănea şi scotea ţipete ascuţite. Când înţelese că eforturile ei erau zadarnice, Ciocănitoarea se năpusti asupra zidurilor încăperii. Capul i se mări cât un bot de oaie. Din zbaterea uriaşă a aripilor şi din loviturile de cioc puternice şi iuţi, obiectele până atunci frumos aranjate se făceau praf şi zburau pe fereastră, atrase parcă de ceva din afară. În acelaşi timp, din noaptea care înconjura casa, cu un vuiet sinistru şi scrijelitor, în magazie, pe uşa năruită sub izbiturile mitraliate ale ciocului, năvălea un vârtej vânjos de gunoaie. În câteva minute, totul în jur fu devastat.

O ruină. locul se umpluse de mizerii şi mirosuri puturoase şi umezeală. În mijlocul camerei, valiza rămase neatinsă. Întreagă. Scorojită şi zgâriată.

Ciocănitoarea se făcu mică la loc şi se apropie de ea, ochii lucindu-i puternic. Bătrâna cutie ştia că visează şi că visele cu păsărica monstruoasă nu durau mult. Aştepta totuşi înfiorată ce avea să urmeze, pentru că niciodată nu mai fusese aşa de rău. Ciocănitoarea îşi zbârli creasta frumos colorată şi îşi vârî ciocul în valiză într-o crăpătură, pe lângă o balama, ca şi când ar fi ştiut bine şi de mult spaţiul acela abia vizibil. Scuipă o bobiţă foarte mică de lână înăuntru. Chiar fiind sigură că visează, valiza se gândi atunci la bunicul ei. Ar fi vrut să mai fie alături de ea în fundul magaziei şi să-i spună ce trebuia să înţeleagă din visul acela înspăimântător.

De dimineaţă se trezi pe pragul uşii. Încăperea mirosea la fel de urât şi era la fel de ruinată ca la sfârşitul visului. Geamuri nu mai existau, nici uşa. Nefiind prea sigură dacă se trezise sau nu din vis, sări pe geam. Şi plecă pentru prima dată singură de acasă.

Tot drumul trecu prin marile momente din viaţa ei. Şi prin cele mici, care acum străluceau altfel, îi vorbeau altfel. Nu îi căuta un sens vieţii, încerca doar să găsească o cale de urmat de atunci încolo.

În cele două zile de când era pe drum, străbătuse mulţi kilometri, fără să fie băgată în seamă de oameni. Nu se încurcă nimeni cu vechiturile de pe marginea drumului, în cel mai fericit caz oamenii, alergând împiedicaţi după noutăţi, fotografiază lucrurile vechi pentru a le pune pe internet sau în expoziţii.

Îi plăcea să călătorească la vremea apusului, când şoselele vorbesc graiul potecilor de munte, iar soarele se minunează în gura mare de mierea care se ridică din pământ.

Avusese noroc, trăise o viaţă fericită mulţi ani, văzuse nenumărate drumuri şi oraşe, cărase de toate şi auzise mii de poveşti. Cele mai mari bucurii însă le trăise când stăpânii aţipeau cu capul pe ea. Atunci se imagina pufoasă şi uşoară ca o pernă şi nu dormea deloc în noaptea aceea, le asculta visele şi îşi făcea jucării din ele până în zori. Pe atunci nu putea să simtă coşmarurile oamenilor, pe atunci era tânără şi elegantă, cu încuietori şi colţare strălucitoare. Prin gări toate geamantanele, oricât ar fi fost de grele, se întorceau după ea.

Cu prima fărâmă de vopsea sărită, începu să ajungă la ea visele urâte ale oamenilor. La început nu îşi dădu seama ce se întâmplă. Se sperie, dar nu pomeni totuşi nimănui de umbrele care apăreau câteodată printre jucăriile făcute din visele frumoase ale stăpânilor. Când se hotărî ca în dimineaţa următoare să îi spună bunicului prin ce trecea, fusese prea târziu. Bunicul nu mai era pe raftul unde fusese pusă. La fel cum, cu mulţi ani în urmă, dispăruse şi mama ei. Iar coşmarurile oamenilor aduseră cu ele Ciocănitoarea, care o înspăimânta de fiecare dată, chiar dacă bunicul îi spusese că apariţiile din vis ale micii păsări era un lucru normal după o anumită vârstă.


Acum mergea de-a lungul şoselei şi se gândea la toate aceste lucruri. Se opri la o răspântie aruncată între câmpii. Singurul indicator de circulaţie rutieră de acolo i se văită că singurătatea îl copleşise în ultima vreme, pentru că nu mai avea cu cine să vorbească. Ştia doar o singură limbă, cea a potecilor de munte, iar drumurile recent asfaltate care se încrucişau sub nasul lui vorbeau un dialect zgrunţuros şi mult simplificat al potecilor de munte din care el nu înţelegea prea mult. Cum bătrâna valiză cunoştea bine limba potecilor, îi povesti indicatorului ce se mai întâmplase prin lume în ultimele luni.

Indicatorul îi mulţumi şi, după ce valiza se depărtă câţiva metri, strigă după ea:

- Dar tu ai un accent uşor de ciocănitoare, de ce n-o iei spre cătunul dintre dealuri?

Valiza se se întoarse ca trăsnită spre el. Avea de gând să îl întrebe ce voia să spună cu „accent de ciocănitoare”, dar nu apucă. Două maşini scumpe frânară cu scrâşnete lângă indicatorul de circulaţie. Din prima coborâră doi ciobani tineri, purtând cuşme uşoare lăsate pe spate şi păr lung, şi demontară semnul de circulaţie de pe stâlp cu ajutorul unui dispozitiv special de desfăcut şuruburi. În 30 de secunde semnul era în portbagajul primei maşini şi amândouă demarau cu scârţit de cauciucuri.

Ce fusese asta? De la drumurile recent asfaltate nu putu să înţeleagă mare lucru, decât că nu mai auziseră de aşa ceva. Oricum drumurile recent asfaltate sunt grele de cap, ele doar gonesc pe sub maşini, fără ţintă, şi vorbesc o limbă cu puţine cuvinte şi acelea gronjoase şi pline de gropi.

„Accent de privighetoare”? Oricum, rătăcea de pe un drum pe altul, ce avea de pierdut? Se întoarse şi porni în direcţia opusă, unde presupunea, din întrebarea indicatorului, că s-ar fi aflat dealurile. Dar care dealuri? Ce cătun? Nu se mai gândea deloc la viaţa care trecuse, prea era bătrână să îşi amintească de ea, acum mergea grăbit-curioasă şi întreba toate obiectele în stânga şi în dreapta unde e cătunul dintre dealuri. Niciunul nu auzise de aşa ceva, iar dacă le povestea de semnul de circulaţie furat de cele două maşini scumpe, o luau în râs făcând-o „valiză ramolită”.

Mai merse încă o săptămână tot pe lîngă drumuri de asfalt şi nebăgată în seamă de oameni. Nu dormise deloc de teamă ca nu cumva Ciocănitoarea să îi apară din nou în vis. Într-a 8-a zi nu mai rezistă şi adormi cuibărită pe o grămadă de lemne pentru foc. Visă flăcări, fulgi de zăpadă şi miros de iarbă verde. Pe la prânz o trezi discuţia a doi bărbaţi care, aproape de ea, vorbeau despre fotografii alb-negru. Se hotărî să se lase la voia întâmplării, în ce direcţie se ducea cei doi să meargă şi ea.

Urmări îndeaproape maşina o vreme, apoi obosi, întăriturile de fier de pe fund stăteau aproape să-i cadă. Din locul în care se opri putea să vadă la mare distanţă o turmă de oi păscând liniştită pe un deal. Vântul întinse până la ea cuvintele blajine ale bătrânului cioban care aştepta în spatele lor ca acestea să meargă mai departe:

- Ptiu la vale, fir-aţi să fiţi cu statul vostru... Unde staţi aici în deal toate?

Valiza se gândi să plece într-acolo, poate acela era unul dintre dealurile căutate. Nici nu porni bine că valea care se deschidea în faţa ei începu să îi vorbească pe limba potecilor de munte. Nu îi trecuse niciodată prin minte că văile aveau această însuşire. Apoi valea aceea strigă blând-rotund către altă vale. Şi de acolo ecoul întrebărilor puse de bătrâna valiză se întorcea după el cu răspunsuri-ecou venite de dincolo de linia orizontului, răspunsuri oferite de alte văi care rotunjeau cuvintele fel de frumos. După doar câteva minute, aflase. Mai era cale de 3 zile până în cătunul dintre munţi.

Se întinse la drum. Urmară două zile de ceaţă unde se ghidă numai după ecoul văilor.

În cea de a treia zi, îl întâlni pe Nelu, un cerb tânăr şi frumos. Mânca mere într-un luminiş. Părea liniştit, deşi, după cum spunea, cătunul în care trăia fusese atacat de lupi, şi acum aştepta ca ei să fie alungaţi, iar el să se poată întoarce acolo. Trăia într-o curte alături de cinci oi inimoase şi recunoştea, fără modestie, că era un fel de vedetă a locului, recitând poezii vechi în fiecare zi, prin gard, trecătorilor curioşi. O invită să vină cu el, să-i cunoască vecinele.


- Să ştii că doar la noi, în cătunul dintre dealuri, oile alungă lupii. Lupii sunt proşti.

Îl urmă, îşi dădea seama că drumul ei ajunsese la sfârşit. Intră în sat dinspre pădure. O surprinse liniştea.

Între casele cătunului timpul vorbea în şoaptă, iar puţinii locuitori îi răspundeau dând din cap şi călcând uşor. Pe uliţele înguste, pietrele se netezeau în calea călătorilor şi se băgau jucăuşe una în alta, spunându-şi la ureche glume doar de ele înţelese. La vederea bătrânei valize pietrele încetară chicoteala şi îi dădură politicos bineţe. Casele, vechi, multe părăsite şi crăpate de dor după vânzoleala foştilor locatari, aşteptau venirea iernii. Atunci zgomotul aparatelor de fotografiat ale turiştilor se stingea şi casele puteau adormi liniştite. Atunci începeau să apară în visele caselor, una câte una, vechile uliţe pline de oameni cu râs sănătos şi de vaci mari purtând între coarne crengi de brad şi lumânări vesel-aprinse.

Valiza de lemn înainta încet în spatele cerbului şi afla toate aceste lucruri din gura lui şi din vorbele rostite de obiectele în jurul ei. Nicăieri nu mai auzise atât de multe lucruri vorbind şi atât de clar. Peste tot, graiul potecilor de munte.

Din depărtare se porni un foşnet neclar. Se auzea tot mai aproape... Odată cu el, un miros de lemn vechi pătrunse, fire-firişoare, peste uliţe. Nelu se întoarse spre valiza de lemn şi o întrebă dacă simţea boarea care venea peste micul sat. Ea îi răspunse că da, apoi cerbul îi făcu semn din cap să îl urmeze şi porni în goană înapoi spre ieşirea din sat. Se opriră pe coama unui deal.

Din vale, printre pomii scuturaţi de frunze, se iviră zeci de oi, care toate păreau să caute ceva pierdut printre firele de iarbă. Berbecul din faţă ridică privirea şi ochii i se opriră asupra valizei scorojite. Ridicară ochii din iarbă şi restul oilor. Se uitau toate în sus, spre coama dealului. De lângă ea, Nelu îi spuse încet:

- Trebuie să plec, treaba mea s-a terminat, de acum e între voi. Şi văd de aici că mă aşteaptă să îmi facă nişte poze doi turişti lângă gard, cu tanti Raveica. Să nu te sperii, îi mai zise, şi cerbul dispăru în întunericul pădurii din spatele lor.


Turma porni mărunt în fugă spre valiză. Se opri la câţiva metri de ea. „De ce mi-a zis cerbul să nu mă sperii?” Berbecul se apropie şi îi vorbi.

- Bine ai venit, cea mai bătrână valiză de lemn din lume! A trebuit să punem la pământ o cameră întreagă pentru tine ca să înţelegi că, atunci când nu mai eşti de folos, când te scorojeşte timpul, e cazul să te retragi unde timpul vorbeşte în şoaptă. Of, of, de mică ai fost încăpăţânată..

Berbecul se retrase înapoi lângă turmă. Toate oile îşi plecară capul respectuoase în faţa bătrânei valize. Care începu să se prefacă într-o oaie mare şi frumoasă. Când transformarea luă sfârşit şi se porni să urmeze ce era de urmat, fosta valiză recunoscu în mulţimea de oi din faţa ei pe bunicul, mama, fraţii şi surorile, tot restul neamului ei de cutii de lemn cu mâner.

În spate, în marginea pădurii răsări un semn de circulaţie cu coarne care se plecă şi el adânc până la pâmânt.

Peste cătunul dintre dealuri începu să ningă cu fulgi mari rotitori. Unele case se auzeau deja sforâind. Ridicându-se încet din iarbă, oile începură să zburde prin cerul senin de toamnă. Ca nişte blânde privighetori.
       
                       

O nouă cronică a Ceasornicarului Dansator

Cunosc siteul lui Jovi, filme-cărţi.ro, dezvoltat fantastic între timp, cam de pe vremea când mi-am deschis şi eu blogul. Nu aveam nici cea mai vagă de vagă idee că peste 4 - (5?) ani, siteul acela avea să scrie o cronică despre prima mea carte. S-a întâmplat, iată. Mulţumesc, Jovi (pe care l-am întâlnit o singură dată în offline, cum scrie şi el mai jos, dar cu care am purtate ceva discuţii în cei 4 ani de când ne-am descoperit pe net)!

___________________________



Moto: ”Cum să nu îți fie frică după ce te trezești în mijlocul unor întâmplări ca de film S.F. (și care mai aveau să tot vină de atunci)? Ei uite că mie nu mi-era frică. Așteptam continuarea poveștii, dezlegarea misterului.”



Îl citeam pe Liviu Drugă de mai mulți ani pe blogul personal, îi apreciam povestirile și am și comentat în unele cazuri, îndemnându-l să continue istorisirile, majoritatea inspirate din real și pline de talent. Ne-am întâlnit la Târgul de cartea Gaudeamus din 2012 și mi-a făcut bucuria să îmi dăruiască ”Ceasornicul dansator”, cartea apărută atunci la Editura Tracus Arte, ce conține 40 de povestiri aberantastice. Am amânat cartea din cauza altor priorități, dar acum, după lectura ei, îmi pare rău că nu am citit-o mai devreme: este amuzantă, te atrage în mirajul micilor texte și, în același timp, încerci să cauți în fiecare tâlcuri ascunse (și vă asigur că sunt suficiente).



Povestirile lui Liviu Drugă chiar sunt aberantastice: construite multe dintre ele pe un făgaș cu siguranță fantastic, ating și pragul aberației atunci când realizezi că, deși unele dintre personaje sau evenimente sunt împrumutate din realitate, acestea sunt transformate în, vorbind la figurat, animale fantastice medievale, în ”care alegorice”, într-un adevărat bestiar al caracterelor umane (chiar dacă deseori acestea sunt înfățișate sub o cu totul altă formă!).

De la Aporiile Luminii (și, da, am căutat în dicționar cuvântul aporie) la povestea de dragoste a unui pod de fier, de la ceasornicarul dansator la simpatica poveste a căutării Explicației de către cei patru fii ai săi (Explicatul, Explicantul, Explicatorul și Explicabilul), de la șoricelul roz din Tărâmul Glossy la discuția cu Păsărel Ciripeanu, autorul imaginează lumi, descrie evenimente, inovează, încercând o nouă formă de literatură, care depășește, așa cum îi spune și subtitlul, limitele fantasticului. Aproape fiecare povestire te transpune într-o altă lume, care paradoxal pare și verosimilă, mai ales sub aspectul faptelor imaginate: nu ne este greu să ne închipuim că, dacă înlocuim personajele – animale sau lucruri – cu oamenii pe care îi cunoaștem, totul este real.

Sunt câteva povești care mi-ar fi plăcut să continue, mi-ar fi plăcut ca Liviu Drugă să le transforme într-o nuvelă sau, de ce nu, într-un roman. Amuzante, impresionante prin descrierile oferite sau dialogurile inventate, ele pot constitui un punct de plecare în promovarea mai puternică a acestei cărți. Iată, de exemplu, din una dintre cele mai simpatice povestiri, ”Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae”

”Să mă ierți, dragul meu, dar nu e vina mea. Podul s-a îndrăgostit de Flori, după ce i-a ascultat mai atent discuțiile pe drumul ei de întoarcere zile la rând. Aș fi vrut să îți spun măcar că a fost dragoste la prima vedere, dar nu pot să te mint, bătrânul pod de fier o cunoștea de mult, încă de pe vremea când ea venea la serviciu fără chiloți și în fustă.”

Sau citiți ”Politică și păsăret”, despre învârtelile din politică, sau ”O comandă de primăvară nelivrată la timp”, despre ”beneficiile” contractelor propuse prin telefon.

La final, spre elucidare, vă las cu una dintre povestirile cele mai mici, intitulată ”Umbra elefantului boem”.Simplă, amuzantă, cu tâlc. Cam ca toată cartea, de altfel, care mi-a plăcut neașteptat de mult:

”Un elefant verzuliu, mai boem de felul lui, obișnuia să se plimbe toată ziulica prin oraș. Pentru că era frecată de cele mai dărâmate clădiri, pe cele mai desfundate străzi, prin cele mai aspre case de toleranță, peste cele mai colțuroase fețe de femei, până la urmă umbra lui l-a părăsit. A fugit bezmetică mult timp pe calea ferată până s-a lipit strâns de un vagon hârbuit, vai de mama lui. Fără să acționeze în vreun fel, toți călătorii se întrebau apoi ce mama mă-sii cauta pe vagon umbra aia verzulie de cale ferată și de ce umbra seamănă cu un elefant.”

"Două Poteci" văzute prin Fuji X-M1

Recenzia de mai jos apare şi pe blogul f64.

Când am plecat în scurta noastră experienţă cu “Două Poteci” spre Fântânele (Sibiu), am luat cu noi de la F64 şi un mirrorless deja cunoscut în piaţă, anume Fuji, X-M1. Experienţa a fost interesantă atât pentru proiectul nostru aflat la început de drum, cât şi din perspectiva întâlnirii cu X-M1. Ne doream să testam un aparat cu lentile interschimbabile, pe lângă X100, pe care l-am avut tot timpul cu noi. FUJI X-M1, un aparat foto X-sistem, ne-a însoţit în cele două zile împreună cu obiectivul de kit 16-50 şi o super lentilă Fujinon 35mm 1.4. Cel din urmă a fost şi obiectivul care a stat cel mai mult pe aparat. 

Camera este uşor de purtat şi transportat, mai ales că a fost aşezată într-o geantă dedicată, astfel putând să îl protejezi de lovituri şi accidentele imprevizibile de pe drumurile tale. Iar noi chiar am avut de mers şi pe poteci nu foarte accesibile. Ornamentele cromate şi o suprafaţă ca de piele, placută la atingere, îi conferă un aspect “retro”, este uşor şi are o priză destul de fermă. Controlul este bun şi butoanele la îndemână. Timpul de pornire este rapid, deci nu o să ai probleme în surprinderea cadrelor apărute pe neaşteptate în calea ta. 

Opţiunea de macro este selectabilă extrem de uşor şi te ajută să obţii şi un bokeh bun în cele mai multe situaţii. Aceeaşi opţiune este de preferat să nu fie activată în cazul peisajelor, chinuiţi focalizarea şi nu obtineţi rezultatele dorite. În condiţii de lumină bună, focusul funcţionează rapid, în timp ce pentru o intensitate mai scăzută a luminii, am avut uşoare probleme, dar nu de nedepăşit. 

Pentru o cameră din categoria ei, face însă foarte multe lucruri. Multe lucruri bune. Dacă ai şi un trepied cu tine, treci destul de uşor peste situaţiile mai delicate de iluminare. Mihai a putut să îl compare pe X-M1cu X100, fiind familiarizat cu cel dintâi. Liviu le-a testat acum pe amândouă. În urma lucrului cu cele două, amândoi au remarcat că X-M1 se detaşează prin două aspecte semnificative: 1) ecranul rabatabil, care te scuteşte în multe cazuri de poziţii “nedorite” dar necesare, atunci când sunt căutate acele unghiuri delicat-creative şi 2) lentilele interschimbabile, care cresc versatilitatea şi diversitatea imaginii. Iar aici există foarte multe opţiuni (http://www.f64.ro/fujifilm-x-m1-negru-body.html#exp1020 ).

Am simţit amândoi lipsa unui vizor. În primele momente aveam tendinţa de a duce aparatul la ochi, aşa cum eram obişnuiţi. În acest caz, ecranul rabatabil îşi face foarte bine treaba. Modurile de fotografiere sunt toate prezente PASM, la care se adaugă o mare plajă de setări predefinite. Modul SR optimizează automat aparatul pentru a se potrivi scenei. Dacă nu urmăreşti să faci o imagine cât mai “manual” cu putinţă, te poţi baza pe modul SR – rezolvă multe probleme, iar tu ajungi astfel foarte repede în postura de a prinde imaginea şi momentul dorite. Aparatul prezintă diverse opţiuni de AF pentru a face faţă diverselor situaţii. Ai tracking, manual, continous şi area, în funcţie de ceea ce vrei să faci. 

Obiectivul preferat a fost Fujinon 35mm 1.4. E bine să-l ai cu tine, chiar la modul cel mai practic, 90% din timp pe aparat. Obiectivul scoate un bokeh excepţional, are rapiditate în focalizare, e precis şi foarte sharp la 2.8. În concluzie, X-M1 reprezintă o opţiune bună pentru orice incursiune (pe poteci sau pe asfalt), cu atât mai mult pentru cazurile în care vrei să ieşi fără întregul bagaj foto.











Recomandăm aparatul atât amatorilor cât şi profesioniştilor. Merită să pui măcar câteva zile mâna pe el, şi multumim F64 pentru această oportunitate. Imaginile vorbesc de la sine.

Autori Mihai Ilie şi Liviu Drugă - "Două poteci", cu sprijinul F64

"Două poteci" la Fântânele, Sibiu

Iată câteva poze făcute de Mihai Ilie, cele mai multe, şi două ale mele - ultimele, din primul episod al experimentului "Două poteci". Încă lucrăm la materialele finale, sperăm ca în maximum două săptămâni să fie gata. Mai multe cuvinte ataşate acestor fotografii şi despre ce am găsit în cătunul Fântânele din Sibiu se află pe pagina de Facebook a proiectului nostru, aici.