“Soarele mă-tii!... Soarele mă-tii!”

Venise iar Căldura în oraş. Cerşea, cocoşată şi împuţită, pe la uşile oamenilor, după un pahar rece cu limonadă sau o fărâmă de cub de gheaţă, chiar şi folosit. Ăi mai tineri îşi băteau joc de ea câteodată şi îi turnau băuturi tari peste limonadă, hlizându-se după aceea la ea, din spatele gemurilor. Căldura se abţiguia repede - toţi ştiau asta -, începea să se împleticească şi vorbea tare, ca la uşa cortului. Striga morfolit şi prelung: “Soarele mă-tii!... Soarele mă-tii!”. Oamenii zâmbeau ironic-răcoritor, când o vedeau târându-se jerpelit prin piaţa mare a oraşului, cu buzele ei late, de vipie, crăpate şi moleşit-ridicate până la ultimul etaj al blocurilor. Zâmbeau, dar nu înţelegeau deloc ce striga ea morfolit şi prelung. Trecut prin urechile lor, tubul cu freon al oraşului, un tub mare şi gros, le vorbea într-o altă limbă.