Ideea nescrisă care mi-a scris ceva după 27 de ani

            Astăzi m-a vizitat o amintire mai veche, dar nu a venit singură de data asta... Ce scurtcircuite temporale s-au comis azi nu ştiu. Presupun doar că ar avea legătură cu lumina tot mai clară de august. Poate că şi întâmplarea pe care-o voi relata aici s-a petrecut în august.
            Pe la 18 ani îmi era de mult clar că voiam să ajung scriitor – la aproape 30 de ani de atunci, planul e acelaşi. :))) Scriam de pe la 16 anişori mici rahaturi pe care, după 3-6 luni, nemulţumit de ele, le făceam grămadă într-o găleată şi le dădeam foc în curtea din spatele blocului. Majoritatea, poezii. Poate că nu toate bune de ars, dar atunci aşa le simţeam: puerile şi fără vigoare. Deci, pe la 18 ani începusem să însăilez proze scurte, cu tentă S.F. şi fantastice (le-am ars şi pe ele, pe unele le-am pierdut). Citeam mult S.F. pe atunci, ca acum să ajung să nu mă mai ating deloc de genul ăsta. De vreo câteva zile îmi venise o idee de povestire care mi se părea foarte tare şi inedită, azi nu mi se mai pare deloc aşa şi sunt sigur că fusesem contaminat inconştient de o secvenţă dintr-un film. Mă tot gândeam cum să se termine povestioara mea, însă fără să fi scris un rând.
            Pe vremea aceea, mergeam în fiecare săptămână la discotecă, cel mai des în mica sală de festivităţi „1 Mai” din Pucioasa şi, mai rar, prin localităţile din apropiere cu săli şi muzică mai acătării. În timp ce dansam, numai la finalul povestirii îmi era gândul. Ce să fac eu cu tipa care, deşi înzestrată cu puteri fantastice, fusese prinsă de oamenii răi şi urma să fie executată? Cum să o salvez, să fie şi climax, şi surpriză? Cum să o salvez, fără să modific nimic firul stabilit până atunci – ceea ce astăzi fac cu prozele mele fără nici cea mai mică remuşcare. :) Era într-o duminică, discoteca din Pucioasa aproape goală, se apropia ora închiderii. Noi, cei din grupul de “abonaţi” ai discotecilor, plecam mereu ultimii.
            Dintr-o dată îmi vine ideea. I-o povestesc încântat la ureche, cu muzica bubuind în jur, unei unei bune prietene, care ştia obsesia mea pentru literatură şi marele impas :) în care mă aflam atunci privind sfârşitul care întârzia să vină.  Eram aşa de exploziv-entuziasmat de soluţia mea că l-am rugat pe DJ să pună un AC/DC de final. M-am zbânţuit pe hard-rock vesel nevoie mare, promiţându-mi că a doua zi am să scriu povestirea. Pe drum, tot o veselie. Parcă, după un naufragiu teribil, ajunsesem la mal chiar în mijlocul unei petreceri grandioase – aşa mă simţeam. N-am scris niciodată povestirea aia. Am amânat zi după zi, ştiind că e mereu întreagă la mine în cap, gata doar de pus pe hârtie. După o vreme am uitat amănuntele, doar finalul povestirii, la intervale mari de ani, îmi apare şi dispare repede ca un flash vesel din trecutul depărtat.
            Astăzi, amintirea din discotecă a dansat pentru prima dată cu proza care a dat titlul cărţii mele. Atunci eroina mea fantastică urma să se salveze prin dans – asta era ideea care mă entuziasmase atât de tare în discotecă. Peste 27 de ani, reminiscenţe din acel deznodământ niciodată pus pe hârtie au scris, obosite probabil de atâta aşteptare, aberantastica povestire “Ceasornicarul dansator”.

            Ori cel puţin nimeni nu poate nega această explicaţie. 


0 Responses to "Ideea nescrisă care mi-a scris ceva după 27 de ani"