Mirosul mingilor noi


            Obiectele, ca şi oamenii, ne impresioneză prima dată prin felul în care ni se arată, cum ni se prezintă, apoi reţinem utilitatea, rostul lor. După zeci de ani, dintr-un lucru rămânem obsedaţi de o culoare, gust, simţ tactil, miros sau moment al zilei care iau forma unor amintiri şi ne domină, conştient sau nu, restul însuşirilor acelui lucru.
            Cel mai probabil, prima minge am primit-o cadou pe la 5-6 ani. Pe vremea aceea, mingile, cele ieftine, erau ca nişte baloane un pic mai grele, zburau în toate părţile, numai fotbal nu puteai juca cu ele. Dar pentru copilandri erau foarte bune – le urmăreai ca bezmeticul, încântându-ţi părinţii, care erau siguri că o să mănânci şi o să dormi mai bine după zburdălnicia cu pricina. Cum mingile se spărgeau destul de repede, cam odată pe lună, până pe la 12 ani, părinţii ne luau, mie şi lui frate-miu, câte o minge. Eram mereu încântat când primeam o minge nouă, chiar dacă ştiam cât era de proastă pentru fotbal. O minge nouă avea un miros aparte, ceva plastic (niciodată cauciuc!) şi un altceva misterios şi blând, care îmi producea o imensă bucurie, o inefabilă stare de bine, dar şi o nerăbdare de o pune la treabă. Încântarea în faţa Noului! Dar pe atunci nu îmi dădeam deloc seama cât eram de impresionat de acel miros. 
            După aproape 40 de ani, azi, am descoperit a ce miroseau de fapt mingile noi din copilăria mea. A viţă de vie înflorită. 

0 Responses to "Mirosul mingilor noi"