Beţivii din balcon (Din jurnalul unui căpcăun)


16 aprilie

            “Boule, ia mâna din părul meu. Nu vezi că se uita mama la noi, pe geam” – asta m-a trezit. Am recunoscut, ca prin vis, vocea adolescentei de la doi, o fată cuminte, cu pretenţii de rebelă. Nu ştiu cum reuşeşte vântul să urce uneori cuvintele de jos până la ultimul etaj, fără să deranjeze liniştea suplă dintre blocuri. Am impresia că numai eu le aud. E ca un fel de explozie de la capătul fitilului, şi fitilul porneşte de jos, de la parter, iar explozivul e sus, la mine.
            Până aici am scris pe întuneric şi, cum m-a deranjat lumina puternică de la monitor, mi-am aprins lampa ieftină de pe birou. Îmi vâjâie puţin capul... E oarecum normal, după un litru de ţuică. Am mâncat omleta după ce a plecat Vuţ şi am ieşit pe balcon... Aer curat.            
            Primesc o sticlă de ţuică odată pe lună. O aduce poştaşul, am făcut o înţelegere cu el, ca să nu mă mai duc eu la poştă. Nu ştiu cine e expeditorul. Un litru de ţuică bună, de Runcu. Satul în sine nu mai există de mult, nici pe dealuri nu mai cresc pruni. În vale, s-a întins de vreo zece ani un oraş mediocru. Odată ajunsă la mine sticla, nu rezistă mai mult de o zi.
            Azi am ieşit cu ea pe balcon şi cu nişte cărţi. Poezie şi filozofie, două teancuri. Plotin şi pe Heidegger, cap de serie într-un teanc, Gellu Naum, în celălalt. Şi pachetul de ţigări. Mă oftic mereu când fumez în aer curat...

            În blocul din faţă, domnul Popa completa integrame. A ridicat capul din revistă şi m-a salutat scurt şi apăsat, i-am răspuns ridicând paharul cu ţuică. Apoi mi-a părut rău, că omul nu mai bea demult. A zâmbit uşor şi a continuat să completeze integrame cu pixul primit în timpul unei campanii electorale acum 2 ani. Ar fi putut să ajungă un mare poet, i-am citit poeziile. Pe la 50 de ani, după ce a încercat să publice de vreo câteva ori, şi-a promis să nu mai citească vreodată literatură. Integrame, rebus şi tabloide. Decizia lui, cred, m-a făcut să nu deschid, până la urmă, nicio carte din cele aduse pe balcon. Da, sigur asta a fost.
            Apoi am băut gândindu-mă la Vuţ, la câte întrebări aveam să îi mai pun.
            Pe la jumătatea sticlei, a apărut poştaşul în dreptul balconului, a venit cu aparatul primit în dar de la colegii de serviciu, la aniversarea a 50 de ani. E un fel de trotinetă zburătoare, foarte silenţioasă, pe care o foloseşte mai ales când se îmbată. Atunci pleacă în vizită pe la oamenii care îi sunt dragi, iar pe mine mă iubeşte tare mult domnul Flavian Coşa. În zilele cu ţuică de Runcu mă iubeşte în disperare, deşi mai mult de un pahar nu primeşte niciodată.
            A aterizat pe balcon lângă mine ţinând cu greu în mână o sticlă de coniac, un pic începută:
            - Mă gândeam eu că aicea eşti, zise, lăsându-şi trotineta să cadă peste sticlele mele de bere goale, acoperite de praf. Stau acolo de anul trecut, poate le duc la gunoi până la vară. Ca de fiecare dată, a adăugat că a venit după ţigări, pentru că el nu mai are şi nu a primit „chenzina” pe luna asta.   
            Privi lung teancurile de cărţi lângă mine:
            - Naum, tare! Ne-a dat test din el la angajare. Am luat 9.
            Mereu se laudă cu asta. Abia termină cu amintirile că se şi prăbuşi peste trotinetă şi peste sticle. Un zgomot infernal, ascuţit, cu ecouri subţiri tropăite, cum fac de obicei sticlele goale şi goale. Parcă nici nu îţi vine să crezi că prăpăditele astea sunt în stare de aşa hărmălaie. Parcă din răzbunare o fac... Au ieşit vecinii speriaţi pe la geamuri:
            - Domnu’ Coşa, a, mata erai?
            - A primit ţuica domnu’ Căpcăunu?
            - Neruşinat, ca de obicei.
            Ultimele cuvinte au fost ale doamnei Zenovia. E printre puţinele care nu îi lasă nimic poştaşului, când primeşte pensia, şi îl bârfeşte mereu, după ce bărbatul a refuzat să îl mediteze pe nepotul ei la literatura interbelică – voia şi nepotul să se facă poştaş. Acum am înţeles tânărul că marchează urechi de urşi polari în Siberia pentru un studiu de protejare a lor.   

            Domnul Coşa a rămas acolo între sticle până am adormit eu. I-am aprins doar o ţigară înainte şi i-am întins-o fără să mă ridic de pe scaun, după care a vorbit non-stop. I-am dat şi tradiţionalul pahar de ţuică, să nu spună că a venit degeaba. Când m-a luat pe mine somnul, mai avea coniac de două degete în sticlă.
            Nu am dormit mai mult de o oră. M-a trezit Vuţ bâzâindu-mi pe la ureche:
            - Dormi? Mai dormi mult?
            Zbura cam haotic şi repeta cele două întrebări în continuu. Sub influenţa licorii de la Runcu, mi-a luat ceva vreme să înţeleg că animăluţul era şi el turmentat. Evidend că m-am gândit că ar putea să fie de la energia O+2 după care plecase să se hrănească.
            - Ţi-e rău? l-am întrebat.
            S-a oprit din turuit şi mi s-a aşezar pe paharul de ţuică pe care îl ţineam încă strâns în mână şi mâna sprijinită pe picior.
            Zice:
            - Aveţi în cartier nişte orgasme de tot căcatul şi, după ce că sunt de calitate proastă, mai sunt şi puţine. Nu ştiu ce dracu aveţi voi în capu ăsta... M-am întors lihnit. Apoi... (aici se opri şi îşi mişcă aripioarele încercând să nu alunece în pahar) apoi am gustat din băutura ta, odată mi-am băgat smocul în pahar şi pentru că nu mâncasem prea bine, cum îţi ziceam, m-a luat instantaneu de cap. Ce dracu’ e asta?
            I-am explicat scurt. Mi-a zis că e tare bună, dar lui să îi pun cu apă data viitoare. M-a întrebat ce e cu omul care dormea printre sticlele goale. I-am povestit cine e poştaşul. Când a aflat cum îl cheamă s-a trezit brusc:
            - Electronii orgasmici ai nevesti-sii i-am mâncat. Când am ajuns eu, tocmai pleca de la ei de pe balcon unu’ cu trotinetă ca asta de o ai şi tu aici. Cam bagaboantă tanti asta a lui Coşa.
            Ete na, treaba lor în fond... Dar n-am comentat decât în gând.
            Vuţ şi-a înmuiat puţin smocul în paharul cu ţuică.
            - Nu ziceai că vrei cu apă? zic.
            - Acum nu mai contează. Ştii să zbori cu trotineta asta? Hai să-l ducem pe Coşa acasă, că e în ultimul hal şi răceşte, dacă îl lăsăm aici până dimineaţă
            - Nu ştiu unde stă şi nu cred că mă pot ţine pe ea.
            - Ştiu eu. Saltă-l pe încornorat!
            Când trăgeam încet de poştaş, căutând să îl sprijin de scaunul meu, sticla de coniac pe care o ţinea strâns în mână scăpă pe jos şi se sparse. Parcă şi liniştea nopţii se sparse odată cu ea. Totuşi, nu se aprinse nicio lumină, nimeni nu înjură. Dormeau rupţi vecinii mei.
            M-am dus să aprind lumina la sufragerie, că mi-era să nu ne tăiem în cioburi. Când m-am întors, Vuţ al meu îşi târâia moleşit smocul prin coniacul de pe ciment.
            - Orgasme proaste, băutură proastă pe aici... Noroc cu ţuica ta de la Runcu. Acum mergem să mai luam, urcă-te pe trotinetttt...
            Nu apucă să termine cuvântul. Ochelarul zburător căzu mangă peste cioburi, cu braţele-aripioare pleoştite sub el.

             Acum doarme pe o farfurie pe masa din bucătărie. Nea Coşa doarme şi el pe canapeaua asta din sufragerie, punctându-şi din când în când existenţa cu pârţuri anemice. M-am cam chinuit cu poştaşul, e cam greu. A fost haios că, după ce l-am trântit pe canapea, se trezeşte şi zice morfolit:
            - Unule, am avut un vis, bă, ceva cu orgasmele nevesti-mii... şi a zâmbit scurt.
            A adormit la loc imediat. Tot zâmbind de la visul pe care credea că l-a avut.
            Mă duc să mă culc şi eu. A dracului băutură...   

(first draft)

restul jurnalului aici 

0 Responses to "Beţivii din balcon (Din jurnalul unui căpcăun)"