Beţivii din balcon (Din jurnalul unui căpcăun)


16 aprilie

            “Boule, ia mâna din părul meu. Nu vezi că se uita mama la noi, pe geam” – asta m-a trezit. Am recunoscut, ca prin vis, vocea adolescentei de la doi, o fată cuminte, cu pretenţii de rebelă. Nu ştiu cum reuşeşte vântul să urce uneori cuvintele de jos până la ultimul etaj, fără să deranjeze liniştea suplă dintre blocuri. Am impresia că numai eu le aud. E ca un fel de explozie de la capătul fitilului, şi fitilul porneşte de jos, de la parter, iar explozivul e sus, la mine.
            Până aici am scris pe întuneric şi, cum m-a deranjat lumina puternică de la monitor, mi-am aprins lampa ieftină de pe birou. Îmi vâjâie puţin capul... E oarecum normal, după un litru de ţuică. Am mâncat omleta după ce a plecat Vuţ şi am ieşit pe balcon... Aer curat.            
            Primesc o sticlă de ţuică odată pe lună. O aduce poştaşul, am făcut o înţelegere cu el, ca să nu mă mai duc eu la poştă. Nu ştiu cine e expeditorul. Un litru de ţuică bună, de Runcu. Satul în sine nu mai există de mult, nici pe dealuri nu mai cresc pruni. În vale, s-a întins de vreo zece ani un oraş mediocru. Odată ajunsă la mine sticla, nu rezistă mai mult de o zi.
            Azi am ieşit cu ea pe balcon şi cu nişte cărţi. Poezie şi filozofie, două teancuri. Plotin şi pe Heidegger, cap de serie într-un teanc, Gellu Naum, în celălalt. Şi pachetul de ţigări. Mă oftic mereu când fumez în aer curat...

            În blocul din faţă, domnul Popa completa integrame. A ridicat capul din revistă şi m-a salutat scurt şi apăsat, i-am răspuns ridicând paharul cu ţuică. Apoi mi-a părut rău, că omul nu mai bea demult. A zâmbit uşor şi a continuat să completeze integrame cu pixul primit în timpul unei campanii electorale acum 2 ani. Ar fi putut să ajungă un mare poet, i-am citit poeziile. Pe la 50 de ani, după ce a încercat să publice de vreo câteva ori, şi-a promis să nu mai citească vreodată literatură. Integrame, rebus şi tabloide. Decizia lui, cred, m-a făcut să nu deschid, până la urmă, nicio carte din cele aduse pe balcon. Da, sigur asta a fost.
            Apoi am băut gândindu-mă la Vuţ, la câte întrebări aveam să îi mai pun.
            Pe la jumătatea sticlei, a apărut poştaşul în dreptul balconului, a venit cu aparatul primit în dar de la colegii de serviciu, la aniversarea a 50 de ani. E un fel de trotinetă zburătoare, foarte silenţioasă, pe care o foloseşte mai ales când se îmbată. Atunci pleacă în vizită pe la oamenii care îi sunt dragi, iar pe mine mă iubeşte tare mult domnul Flavian Coşa. În zilele cu ţuică de Runcu mă iubeşte în disperare, deşi mai mult de un pahar nu primeşte niciodată.
            A aterizat pe balcon lângă mine ţinând cu greu în mână o sticlă de coniac, un pic începută:
            - Mă gândeam eu că aicea eşti, zise, lăsându-şi trotineta să cadă peste sticlele mele de bere goale, acoperite de praf. Stau acolo de anul trecut, poate le duc la gunoi până la vară. Ca de fiecare dată, a adăugat că a venit după ţigări, pentru că el nu mai are şi nu a primit „chenzina” pe luna asta.   
            Privi lung teancurile de cărţi lângă mine:
            - Naum, tare! Ne-a dat test din el la angajare. Am luat 9.
            Mereu se laudă cu asta. Abia termină cu amintirile că se şi prăbuşi peste trotinetă şi peste sticle. Un zgomot infernal, ascuţit, cu ecouri subţiri tropăite, cum fac de obicei sticlele goale şi goale. Parcă nici nu îţi vine să crezi că prăpăditele astea sunt în stare de aşa hărmălaie. Parcă din răzbunare o fac... Au ieşit vecinii speriaţi pe la geamuri:
            - Domnu’ Coşa, a, mata erai?
            - A primit ţuica domnu’ Căpcăunu?
            - Neruşinat, ca de obicei.
            Ultimele cuvinte au fost ale doamnei Zenovia. E printre puţinele care nu îi lasă nimic poştaşului, când primeşte pensia, şi îl bârfeşte mereu, după ce bărbatul a refuzat să îl mediteze pe nepotul ei la literatura interbelică – voia şi nepotul să se facă poştaş. Acum am înţeles tânărul că marchează urechi de urşi polari în Siberia pentru un studiu de protejare a lor.   

            Domnul Coşa a rămas acolo între sticle până am adormit eu. I-am aprins doar o ţigară înainte şi i-am întins-o fără să mă ridic de pe scaun, după care a vorbit non-stop. I-am dat şi tradiţionalul pahar de ţuică, să nu spună că a venit degeaba. Când m-a luat pe mine somnul, mai avea coniac de două degete în sticlă.
            Nu am dormit mai mult de o oră. M-a trezit Vuţ bâzâindu-mi pe la ureche:
            - Dormi? Mai dormi mult?
            Zbura cam haotic şi repeta cele două întrebări în continuu. Sub influenţa licorii de la Runcu, mi-a luat ceva vreme să înţeleg că animăluţul era şi el turmentat. Evidend că m-am gândit că ar putea să fie de la energia O+2 după care plecase să se hrănească.
            - Ţi-e rău? l-am întrebat.
            S-a oprit din turuit şi mi s-a aşezar pe paharul de ţuică pe care îl ţineam încă strâns în mână şi mâna sprijinită pe picior.
            Zice:
            - Aveţi în cartier nişte orgasme de tot căcatul şi, după ce că sunt de calitate proastă, mai sunt şi puţine. Nu ştiu ce dracu aveţi voi în capu ăsta... M-am întors lihnit. Apoi... (aici se opri şi îşi mişcă aripioarele încercând să nu alunece în pahar) apoi am gustat din băutura ta, odată mi-am băgat smocul în pahar şi pentru că nu mâncasem prea bine, cum îţi ziceam, m-a luat instantaneu de cap. Ce dracu’ e asta?
            I-am explicat scurt. Mi-a zis că e tare bună, dar lui să îi pun cu apă data viitoare. M-a întrebat ce e cu omul care dormea printre sticlele goale. I-am povestit cine e poştaşul. Când a aflat cum îl cheamă s-a trezit brusc:
            - Electronii orgasmici ai nevesti-sii i-am mâncat. Când am ajuns eu, tocmai pleca de la ei de pe balcon unu’ cu trotinetă ca asta de o ai şi tu aici. Cam bagaboantă tanti asta a lui Coşa.
            Ete na, treaba lor în fond... Dar n-am comentat decât în gând.
            Vuţ şi-a înmuiat puţin smocul în paharul cu ţuică.
            - Nu ziceai că vrei cu apă? zic.
            - Acum nu mai contează. Ştii să zbori cu trotineta asta? Hai să-l ducem pe Coşa acasă, că e în ultimul hal şi răceşte, dacă îl lăsăm aici până dimineaţă
            - Nu ştiu unde stă şi nu cred că mă pot ţine pe ea.
            - Ştiu eu. Saltă-l pe încornorat!
            Când trăgeam încet de poştaş, căutând să îl sprijin de scaunul meu, sticla de coniac pe care o ţinea strâns în mână scăpă pe jos şi se sparse. Parcă şi liniştea nopţii se sparse odată cu ea. Totuşi, nu se aprinse nicio lumină, nimeni nu înjură. Dormeau rupţi vecinii mei.
            M-am dus să aprind lumina la sufragerie, că mi-era să nu ne tăiem în cioburi. Când m-am întors, Vuţ al meu îşi târâia moleşit smocul prin coniacul de pe ciment.
            - Orgasme proaste, băutură proastă pe aici... Noroc cu ţuica ta de la Runcu. Acum mergem să mai luam, urcă-te pe trotinetttt...
            Nu apucă să termine cuvântul. Ochelarul zburător căzu mangă peste cioburi, cu braţele-aripioare pleoştite sub el.

             Acum doarme pe o farfurie pe masa din bucătărie. Nea Coşa doarme şi el pe canapeaua asta din sufragerie, punctându-şi din când în când existenţa cu pârţuri anemice. M-am cam chinuit cu poştaşul, e cam greu. A fost haios că, după ce l-am trântit pe canapea, se trezeşte şi zice morfolit:
            - Unule, am avut un vis, bă, ceva cu orgasmele nevesti-mii... şi a zâmbit scurt.
            A adormit la loc imediat. Tot zâmbind de la visul pe care credea că l-a avut.
            Mă duc să mă culc şi eu. A dracului băutură...   

(first draft)

restul jurnalului aici 

Mirosul mingilor noi


            Obiectele, ca şi oamenii, ne impresioneză prima dată prin felul în care ni se arată, cum ni se prezintă, apoi reţinem utilitatea, rostul lor. După zeci de ani, dintr-un lucru rămânem obsedaţi de o culoare, gust, simţ tactil, miros sau moment al zilei care iau forma unor amintiri şi ne domină, conştient sau nu, restul însuşirilor acelui lucru.
            Cel mai probabil, prima minge am primit-o cadou pe la 5-6 ani. Pe vremea aceea, mingile, cele ieftine, erau ca nişte baloane un pic mai grele, zburau în toate părţile, numai fotbal nu puteai juca cu ele. Dar pentru copilandri erau foarte bune – le urmăreai ca bezmeticul, încântându-ţi părinţii, care erau siguri că o să mănânci şi o să dormi mai bine după zburdălnicia cu pricina. Cum mingile se spărgeau destul de repede, cam odată pe lună, până pe la 12 ani, părinţii ne luau, mie şi lui frate-miu, câte o minge. Eram mereu încântat când primeam o minge nouă, chiar dacă ştiam cât era de proastă pentru fotbal. O minge nouă avea un miros aparte, ceva plastic (niciodată cauciuc!) şi un altceva misterios şi blând, care îmi producea o imensă bucurie, o inefabilă stare de bine, dar şi o nerăbdare de o pune la treabă. Încântarea în faţa Noului! Dar pe atunci nu îmi dădeam deloc seama cât eram de impresionat de acel miros. 
            După aproape 40 de ani, azi, am descoperit a ce miroseau de fapt mingile noi din copilăria mea. A viţă de vie înflorită. 

J. Cortazar, B. Vian şi L. Drugă (cronică la Ceasornicarul dansator)


Poetul Ştefan Alexandru Ciobanu a scris pe blogul său despre Ceasornicaraul Dansator. 

Mulţumesc.

Citind volumul de povestiri Ceasornicarul dansator (povestiri aberantastice) al lui Liviu Drugă, apărut la editura Tracus Arte în 2012, rămâi cu un unviers surprinzător pe care autorul îl materializeză cu tot arsenalul pe care îl poate folosi un scriitor. Imaginile debordante îți pun în față jocul celeilalte realități, de pe partea cealtă, dezvăluiesc felul cum autorul lasă uneori să intre în contact imagini și cuvinte venite uneori de la distanțe enorme. Realitatea casnică, cu iz de snoavă (Povestea bătrânului robinet scursă nepoților săi) sau apelul la imagini înregistrate în subconștientul colectiv al celor ce au minim 30 de ani (Cuțitul lui Rahan), sunt doar câteva obiecte din arsenalul autorului despre care vorbeam.
Deschiderea (Aporiile Luminii și Curcanii-beznă) dezvăluie, pentru cine are ochi de auzit, planul autorului, și anume acela de a rupe convențiile logice, automatismele formate de-a lungul anilor, la tot pasul acesta (autorul) forțând cititorul să fie pe fază, să nu anticipeze nici măcar o curgere gramaticală. Am fost prins în offside, dar mi-am învățat lecția.
Universul este de multe ori rural, poate aerul liber fiind mai propice dezvoltării asocierilor însolite ce se găsesc în carte la tot pasul. Antologice sunt povestirile scurte, adevărate poeme. Povestirea Fierăria de la capătul lumii este pusă ca o răscruce (oare de aia e pusă la mijlocul cărții?), pentru că autorul se așază și declară verde ca un cal pe perete, că așteaptă mușterii pentru ceea ce are el de vânzare. Oferta lui generoasă nu are cum să nu ne facă să ne gândim la cartea pe care o ținem în mâini și la povestirile din ea. Desigur, fierăria din Moromeții este cea care ni se activează.
Povestirea care dă titlul volumului, dar și fotografia, este, în comparație cu restul, mai pătrunzătoare. Îmi pare că ludicul, cu ușoarele tonuri ironice, lipsesc de aici, chiar dacă imaginile nu sunt cu nimic mai sărace. Povestirea redă în cerc o trăire intensă, aș zice inițiatică și sper să mă tragă autorul de urechi dacă nu este așa, din care nu lipsesc un personaj fabulos: delfinul, obiectul central al coperții: geamantanul, și o amplasare aproape contrastantă a unui bar într-un deșert. Dansatoarele de tango nu se privesc în ochi niciodată când dorm se repetă nu o dată, până ce în final, un vertij melodic ridică personajul deasupra propriei ființe. În urma unei plecări premeditate (poate este vorba de o plecare în interior) va afla sau nu va afla personajul principal rostul plecării lui? Cu siguranță vom simți cel puțin mâna rece din final care, după atâta fierbânțeală, îl va adormi.
Vântul vine legănat, Strada pe cealaltă parte, Zidul din închisoare sunt câteva dintre poemele în proză care, având parcă un alt ton, mai reflexiv, mai concentrat, aduc câte o tragere de aer în piept după povestirile mai mult sau mai puțin scurte.
Dacă scrierile lui J. Cortazar sau B. Vian vă sunt apropiate, o să-i înțelegeți mai bine jocul lui Liviu Drugă, încercarea lui sinceră de eliberare a imaginilor şi nu numai, ținute închise de convenții și reguli. I-aș sugera autorului să dea o atenție deosebită prozelor scurte, unde impactul dezvăluirii mesajului este mai puternic, mai mult sugerat decât urmărit pe firul narațiunii, mai mult întrevăzut de autor, decât dezvăluit fie și parțial.

scoate degetul din nas şi ţi-l pune pe trăgaci


Tu vânătorule bravule
scoate degetul din nas şi ţi-l pune pe trăgaci
depărtează-ţi ochii tăi mari şi hămesiţi
de pe crupa felinei întinsă pe bara de inox
strânge arbaleta cu amândouă mâinile
cu amândouă am zis

scoateţi urechea din boxe
ciuleşte-o întăreşte-o beleşte-o către freamătul pădurii
bravule vânător

calcă-n băgare de seamă nu mai scormoni
cu mâna în drum’n’base
ca o piţipoancă în care au nimerit toţi fără să tragă

fii mai fiară decât fiarele pădurii
şi nu mai da la toţi bobocii milostivule
sub oglinzile încărcate de numere de telefon
nu suna nu suna
vânătorii trag liniştea pe nas zi şi noapte
nasul tău e ca barba lui moş crăciun
vajnicule vânător
şi-ţi spun că vezi prea multe culori
care nu sunt ale tale

închide ochii şi ascultă cum 
din paşnicul codru aşa depărtat cum îl crezi
blânda ciută cu boticu-i umed
cu ochii mari şi sfioşi 
ţi-a luat urma bravule vânător

nu vei apuca să o plăteşti pe Bambi de pe bara de inox
că din nările-i fremătânde
ciuta-ţi va trimite două rachete aer-aer
până-n cârciuma de la marginea oraşului tău de vânător
duhnind a ţintă de la o poştă
mai veche

trage aer în piept
bea apă bea multă apă
şi scoate degetul din nas

(first draft)

Să-mi repar ţigluşul



Nechezatul armăsarilor făcea pădurea să pară mai mare şi mai deasă decât era. Stăteam sub un stejar bătrân şi mă uitam încântat cum se jucau în marginea luminişului. Erau zvelţi căluţii mei şi atât de lucioşi, încât razele soarelui ţâşneau din ei în răstimpuri, retezând până în vârf frunzele copacilor care le stăteau în cale. 

De la catedrala din celălalt capăt al lumii, muzica liturgică sufla trandafirie peste pădure ca o lolită fugită de acasă, apuca delicat frunzele retezate de un colţ şi le punea iute la loc în copaci, înainte ca eu să îmi dau seama ce şmecherii făcea natura chiar sub ochii mei. 

Când armăsarii începură să vorbească din nou în latină, o meteahnă de care nu am reuşit să-i dezvăţ nici până în ziua de azi, mi-am amintit de ce venisem acolo. Mi-am scos din desagă o şurubelniţă în cruce şi ţigluşul, care mi se stricase de dimineaţă. Un ţigluş zglobiu, inscripţionat în ambele sensuri cu numele meu, pe care îl folosisem prima dată când am împărţit lumea în două.     




Pe urmele ghinionului


Când şi-a dat seama că o urmăreşte ghinionul, a început şi ea, 
din simplă răzbunare, să facă acelaşi lucru. Nu se mai îmbrăca niciodată la fel. O nouă zi, o nouă înfăţişare... Chiar o nouă personalitate, însă odată la două zile. Transformată mereu, îi era mai uşor să-şi urmărească ghinionul. Unde se ducea el, hop şi ea cu răzbunarea târâş prin tufişuri, prin canalele oraşului, pe după colţuri, ptin tomberoane. "Sunt umbra ghinionul meu, bă... Cine mai e ca mine?" îmi spusese într-o seară radiind de mândrie, în timp ce se degiza într-o femeie frumoasă şi norocoasă.

Cu şorţul de bucătărie la concert




            Fără să mai aştepte aplauzele sălii, Furnica se repezi furioasă asupra pianului cu coadă. Îi ciupi timp de aproape 5 minute clapele înmiresmate, făcându-l de câteva ori să geamă de plăcere. La sfârşit, auditoriul, recunoscându-se vinovat în faţa propriei plăceri, aplaudă roşu de furie, ore în şir.
            - Ce concert! Ce concert! zbiera Greierele, agitându-şi de pe ultimul rând al sălii şorţul de bucătarie pătat de toate sosurile din lume. Din lumea lui.
            - Incredibil! striga, gros, cortina, unduindu-se gata să cadă peste invitaţii din primele rânduri.
            Criticii muzicali plângeau burduşiţi de emoţie neîncepută.
            Directorul Conservatorului înghiţea în sec partitură după partitură, din cele scrise de Primarul Oraşului. 
            După ce liniştea se întinse, în sfârşit, lihnită şi udă, peste sala de concerte, Greierele, încă fleşcăit de neînţelegerile care-i secau mintea, se furişă pe scenă. Acolo, dintr-o singură mişcare, tăie, fără să clipească, o bucată sănătoasă din coada pianului. De mult voia să facă o ciorbă din coadă de pian. Trebuia să se grăbească şi să fie gata până se întorcea Furnica acasă. Ea venea mereu de la concert cu fundul în sus şi numai ciorba gătită de el, nici prea caldă, nici prea rece, îi putea trăgea fundul ei de furnică îngâmfată şi tatuată la locul lui. Şi ce fund avea! Ce fund...
            Pe scenă, pe întuneric, pe îndelete, pianul, trist şi nemângâiat, urma să se zbată iar un an lung şi tăcut până îi creştea coada la loc.