Câmpul de energie orgasmică (Din jurnalul unui căpcăun)

5 aprilie 2013

            
            Am deschis ochii pe la 2 după-amiază, cred că imediat ce am terminat un vis. Un vis un pic cretin, cu mine care dormeam în subsolul unei case, şi m-a trezit un zgomot în bucătărie, deci aveam bucătăria tot în beci, apoi paşii, zgomotul pe care l-am auzit, a urcat scările, eu, după el, şi acolo cineva - femeie? bărbat? că nu-i vedeam faţa, sau nu mi-o amintesc, stătea în bucătărie, care acum era sus, la parter adică. Şi persoana se uita concentrată pe geam. Am ales să povestesc că era bărbat, oricum era sigur cineva tuns scurt. Făcea gesturile unui fumător, dar nu avea nici o ţigară în mână. Zic:
            - Cine eşti?
            - Mai contează?
            - Cum să nu conteze, eşti în casa mea...
            - A ta avea bucătăria jos, nu?
            - Da, recunosc, şi m-am aşezat pe scaun, de partea cealaltă a mesei. Omul se uita pe geam şi tragea adânc din ţigara invizibilă ţinută cu degete tremurânde.
            - Şi asta nu e cu bucătăria sus? Deci nu e a ta...
            Avea dreptate, dar nu asta era ideea. Eu ştiam că e casa mea.
            - Te urmăreşte cineva? îl întreb, pentru că îl simţeam încordat, o încordare constantă, nesigură, ceva preventiv.
            Dă din cap că nu.
            - Atunci e cazul să pleci.
            Dă din cap că da.
            - Vrei o ţigară?
            - Din alea adevărate? şi scutură invizibila ţigară în scumiera de pe masă, din faţa lui.
            - Da.
            - Sunt prea slabe, nu mai fumez de mult din alea. Se ridică şi sare pe geam, în curte, sare şi gardul vecinilor. Dispare. Dialogul s-a petrecut în bucătăria din casa părinţilor mei, casă care nu a avut niciodată beci.

            Când m-am trezit, cum ziceam, cred la puţin timp după terminarea visului, aveam încă senzaţia că mă priveşte încă acea persoană circumspectă care fumase ţigări invizibile, că în cameră e cineva care mă urmăreşte. Din blocul de vizavi nu putea să mă spioneze nimeni, pentru că erau draperiile trase la dormitor. Când să mă ridic din pat, simt o fluturare în faţă şi dintr-o dată mă trezesc cu Vuţ că mă priveşte foarte aproape de ochi. Ochelarul zburător (de acum o să îl numesc „ochelar” – dă-o dracului de gramatică română cu „ochelarii” ei, că nu corespunde realităţii, în acest caz) îmi stătea pe nas, dar cu braţele-aripioare în spate, nu după urechi, cum ar sta nişte ochelari normali.
            Fâlfâie de pe nas, zboară înaintea mea, în drum spre bucătărie. Aceeaşi voce gingaşă de copil:
            - Bună dimineaţa. Te-ai speriat?
            - Destul. Cum ai făcut? Poţi să te faci invizibil?
            - Îhî... Faci şi tu o cafea?
            După ce m-am întors de la baie, l-am întrebat dacă a dormit bine şi mi-a zis că a fost perfect, oricum stă la fiert numai în cazuri extreme, aşa cum a fost călătoria, credea el îndelungată, prin mijlocul furtunii. Altfel doarme pe unde apucă, nu e pretenţios.
            Cât timp am pregătit cafeaua, a zburat mereu ca un fluture, la câţiva centimetri de faţa mea, aproape că trebuia să îl feresc şi să mă uit pe lângă el, deşi pelicula care îi suţine pupila este perfect transparentă.
            După ce cafeaua a fost gata şi ne-am aşezat la masa mică din bucătărie, l-am întrebat pe Vuţ cu ce se hrăneşte, ce mănâncă.
            De aici începe practic partea cea mai însemnată a acestei zile (care nu s-a terminat), dar trebuia să notez şi visul, şi felul în care mi s-a arătat prima dată că Vuţ poate deveni invizibil.

            Deci cu ce se hrăneşte Vuţ, ochelarul zburător, animăluţul pe care oamenii de ştiinţă îl dau ca dispărut în urmă cu peste 5 mii de ani. Ultima dată, i-au găsit urmele într-o piatră din insula Creta. „Rahat - a comentat el, după ce i-am oferit eu acest detaliu – suntem bine merci, dar nu ne băgăm în seamă decât cu voi, căpcăunii, care înţeleg ce vorbim. Restul lumii e bună şi ea, dar bună pentru altceva”. Mai târziu am înţeles care sunt aceste calităţi ale lumii pe care le aprecia un ochelar zburător.
            M-a luat de departe:
            - Din momentul în care pe Pământ au început să aibă loc raporturi sexuale, planeta s-a înconjurat de un câmp energetic subtil, noi îl numim „O”, pe care nu îl poate depista niciun aparat. Orgasmul animalelor, inclusiv oamenii deci, emană câte o fărâmă de energie de acelaşi tip. Cu fiecare orgasm petrecut în lume, de la veveriţe, crocodili, balene, până la oameni, câmpul de energie orgasmică al plantei se îngroaşă şi o protejează. Asta apără viaţa pe Pământ, nu căcatul de ozon, cum cred ăştia cu ştiinţa lor... Ha! Mai departe... Organele genitale, odată relaxate, eliberează această energie în aer. Pe de altă parte, creierul însuşi devine antenă, captează şi stochează energia „O”, până când, în anumite condiţii, ea este eliberată. Energia cea mai densă este emanată de către oameni, se presupune că motivul ar fi creierul lor, care, cel mai dezvoltat dintre toate celelalte vieţuitoare orgasmofere (producători de orgasme), amplifică energia prin adăugare de electroni. Femeile adaugă doi electroni, masculii, unul. Şi astfel, de la creier, energia „O” ajunge la organele genitale, aşteptând să fie eliberată. E un ciclu... Ei bine, eu asta mănânc, dacă „mănânc” e cel mai potrivit cuvânt. Cu asta mă alimentez.

            Apoi Vuţ se ridică în zbor uşor de pe marginea ceştii cu cafea din care sorbise din când în când până atunci, ca o păsărică, anunţând sfâşitul fascinantei lui explicaţii. Iar eu dacă am băut jumătate din cafea, cât a povestit el.
            - Smocul ăsta mic – şi îmi arătă puful dintre cei doi ochi-lentile -,  captează energia. Dar numai de la femei. Eu mă hrănesc cu energia „O+2”, cea de tip feminin. Ea rezistă în aer până la 24 de ore, deci eu trebuie să ajung în zona unde a avut loc excitaţia în acest interval, de maximum o zi. A masculilor, „O+1” dispare în maximum 30 de minute şi nu e hrănitoare deloc. Acum trebuie să mă ierţi, dar mi s-a făcut o foame, cum zic oamenii, de lup. Îmi recomanzi vreo adresă ceva, că nu cunosc încă zona? Şi te rog să îmi deschizi geamul...
            I l-am deschis, însă nu aveam ce să îi răspund. “Deci zburătoarea asta drăgălaşă se ducea să caute un act sexual proaspăt la noi în cartier”, mă gândeam fără să fiu în stare să îi dau vreo replică.
            Vuţ a venit în faţa mea, zâmbind îngăduitor:
       - Unule, hai nu te ruşina, mă descurc şi singur... Glumeam.
            Şi dispăru pe geam în căutare de hrană, nu înainte de a deveni invizibil. 
            Adevărul e că eram mai mult uimit decât ruşinat. În plus, de unde naiba să ştiu eu cine îşi descărca energiile sexuale la ora asta la noi în cartier.
            Este ora 5 p.m. când închei această însemnare şi Vuţ nu s-a întors. I-o fi fost ceva foame, de durează atât masa. Ori n-o fi găsit nimic?
            Afară, cer senin. Tanti Moinea de la 7, de vizavi, udă florile şi vorbeşte iar singură, sub ea, la 6, nea Duţă ascute nişte cuţite la bancul improvizat pe balcon. Mă uit la ei altfel acum că ştiu că şi datorită lor avem un câmp de energie protector. Aş ieşi să le fac cu mâna, doar aşa, ca un simplu salut. Sunt văduvi amândoi, îi mai vizitează câteodată nepoţii, copiii sunt prea ocupaţi cu serviciul. Dacă ar şti în ce lume trăiesc, poate ar merge cu fruntea mai sus, că n-au trăit degeaba. N-ar avea niciun rost să mă duc să le spun că n-au trecut degeaba pe pământ, nu m-ar înţelege şi m-ar lua şi de nebun.   
           Mi s-a făcut şi mie foame. Să îmi fac o omletă.



(first draft)


2 Responses to "Câmpul de energie orgasmică (Din jurnalul unui căpcăun)"

Lotus says
9 aprilie 2013, 17:20

:))

Mi-a plăcut presupunerea cu creierul dezvoltat care amplifică energia erotică. Acum înțeleg faza cu persoanele frustrate sexual care aleg să urmeze o carieră politică de exemplu.

Și sigur, probabil Dumnezeu are cea mai mare energie creatoare dintre toți. Cred că de acolo ne-am născut și noi, ca și Vuț. Dar să revin, că deja mă pierd în detalii macrocosmice, și uit de tanti Floarea sau cum o cheamă... :)

Liviu Drugă says
9 aprilie 2013, 23:28

Lotus, după cum ai văzut, Vuţ a lăsat câteva spaţii goale în explicaţia lui. Când se va întoarce, chiar sunt curios ce o să-i mai spună lui Unu. Sigur mai ştie chestii interesante.

Nu a spus, asta ştiu sigur, nimic de Dumnezeu. Animăluţul pare să aibă alte convingeri :)

Tanti Moinea vrei să zici. :)