Prima mea maşină (Din jurnalul unui căpcăun)


            M-am dus azi la serviciu cu nişte zăpadă de anul trecut. Am primit ieri email de la Şefu ăl mare să venim cu zăpadă că urma să ne batem cu ea în pauza de prânz. Distracţie, team building, rahaturi din astea în faţa cărora colegii mei suferă de erecţii, care mai de care mai emoţionale. Mi s-a părut mie ciudat, Şefu nu venise nicidată cu aşa propuneri. Se îmbrăca mereu gros şi a colorat cu verde Antarctida pe harta din biroul lui. Se sună de pauză, ies în curtea companiei şi aşteptam să dea cineva startul. Se făceau toţi că rotunjesc mai bine bulgării, dar niciunul nu arunca. Stăteau cu ochii în pământ, aşteptând... Am ezitat şi eu, dar mi se întărise bulgărele, ca un bolovan era. Ce naiba era să fac? L-am aruncat spre Şeful ăl mare, aducându-mi aminte cât m-a ţinut până mi-a dat un loc de parcare, la doi kilometri de intrarea principală. Bulgărele l-a izbit în capul pieptului, l-a crăpat şi de acolo a ieşit o nouă parcare, supraetajată, frumos luminată, cu câteva chioşcuri de unde putem cumpăra clătite şi schimbătoare de viteze în piele.
            - Bine, Căpcăunule!
            - Bravo, moşule!
            - Bă, dar mai stăteai mult aşa?
            Colegii m-au felicitat, m-au luat în braţe, Gina de la recepţie mi-a îndesat la piept numărul ei de telefon - o carte groasă, un număr lung, fiindcă fata locuia în afara oraşului, într-o zonă rezidenţială. 
            În barul de la ultimul etaj, mi-au mărturisit colegii că nu Şeful ăl mare a trimis emailul cu bătaia cu zăpadă, ci băieţii de la departamentul "Drumuri şi Poduri". Descoperiseră ei în urma unui studiu secret, realizat împreună cu cei de la “Resurse Umane” şi de la “Meteo Intern” că numai eu puteam să îi sparg pieptul şefului, eu fiind singurul care mai aveam zăpadă de anul trecut. Deh, omul gospodar, are grijă de zăpada lui ca de ochii din cap, iar eu am patru, deci de patru ori mai multă grijă.
            Şeful ăl mare, după ce a aprobat instalarea parcării suspendate, a băut două pahare de vin şi a plecat cu Gina în biroul la el. Noi ne-am îmbătat ca lumea, apoi am urcat toată firma să vedem oraşul de pe parcarea suspendată. Nu am văzut niciun beculeţ din oraş, pentru că parcarea trecea foarte aproape de fereastra Şefului. Când a închis-o Gina, era prea târziu, văzusem tot cu toţii. I-am strigat, cât încă era geamul încă deschis, că o să scriu despre chestia asta în cartea mea. Au râs cu toţii, iar ea a dat din cap nepăsătoare.
            Femeile frumoase au un fel ciudat şi finuţ de a-şi masca tristeţea. Dar Gina nu era frumoasă şi a ridicat degetul mijlociu spre mine. Aici greşesc femeile urâte: mai sunt şi rele.
           Am rotunjit imediat un bulgăre din zăpada de anul trecut, care îmi rămăsese din belşug în buzunare, şi i l-am aruncat cu putere secretarei între sâni, făcând ţăndări geamul termopan. Mişu, de la Resurse Umane, a vrut să mă ţină, să nu mai arunc, crezând că sunt foarte matol – ceea ce era cam adevărat -, însă când a văzut ce maşină mişto începuse să iasă dintre sânii Ginei, m-a întrebat dacă i-o dau şi lui o tură într-o zi. Cum asta e prima mea maşină, nu am să i-o dau niciodată, mai ales că nu ştie să citească şi face angajari la întâmplare... Aşa a apărut şi Gina printre noi, şi întregul departament de "Construcţii parcări suspendate", toţi nişte alcoolice cu rău de înălţime. Să dea o tură cu Gina, dacă vrea ture, tot i-a sărit el în apărare...
          Mă duc acum să văd dacă mai stau ciorchine dracii ăia de copii pe lângă maşină, în parcarea din faţa blocului. Cine ştie cât o dura până o să primesc aprobarea pentru un garaj...


(first draft) 


2 Responses to "Prima mea maşină (Din jurnalul unui căpcăun)"

Scorchfield says
28 martie 2013, 08:37

O femeie pitică (mică de statură) este o femeie urâtă.
Aristotel

Liviu Drugă says
29 martie 2013, 13:04

Scorchfield: Nu sunt de acord cu Aristotel. Poţi să îi şi transmiţi asta... :)