Din jurnalul unui căpcăun



            Laptele parcă se obrăzniceşte de la o zi la alta. Ieri, dimineaţă, după ce m-am întors de la benzinărie cu sacii de gheaţă, am auzit laptele – o parte din el! - comentând chiar de la intrarea pe aleea blocului. În holul de la parter, ca în fiecare sâmbătă, vecinii mei dormeau liniştiţi. Stăteau acoperiţi de portocale, ţeline, morcovi tineri, sfecle mândre, mere de la Prâslea, pere, zahăr din trestii vorbitoare şi, peste toate, lapte. Firele de lapte lunecate prin amestectul din hol au fost de la început cuminţi. Probleme îmi fac firele albe care... De fapt, ele nu mai sunt fire, ci adevărate limbi unduitoare, vânoase, groase ca o coadă de mătură, care se înalţă, nu mai mult de 30 de centimetri, dintre oameni, legume şi fructe, aruncând măscări despre mine şi viaţa mea. Mint de rup, însă aud că vecinii din blocurile de vizavi au început să tragă cu urechea la zbieretele limbilor de lapte şi să analizeze conţinutul minciunilor ăstora în şedinţele comitetelor de bloc. Şi ăştia, ce oameni să îşi pună mintea cu toate aberaţiile laptelui. Dacă stropesc cu apă limbuţele astea răutăcioase – am făcut-o odată –, imediat amuţesc şi se înmoaie, numai că ele, acolo, jos, din mestec, sug cele mai nutritive zemuri, deci nu îmi permit să elimin vitaminele doar că nu îmi place mi să aud porcăriile lor.

            Ieri, cum ziceam, mă oprisem în uşa blocului, cocoşat de la sacii grei de gheaţă, şi mă uitam la vecinul Trumbalu, îi curgeau bale din gură, ochelarii îi alunecaseră - aproape pe gură îi stăteau. Un fir de lapte, din cele maliţioase, ieşită dintr-un morcov mult mai tânăr decât mama lui Trumbalu, trăgea de limba uscată a vecinului meu de la doi. Abia dacă mai putea omul să sforăie cu limba strânsă de limba de lapte. Lângă el, Cornel, fost portar la o fabrică de lemn, dormea cu mâinile sub cap şi cu picioarele peste nevastă-sa, Olga – pe care o furase de la părinţi, într-un coşciug. La graniţă le-a spus că are lapte stricat în maşină şi că se stricase şi mortul cam de multişor. Olga doarme ca o ţărancă: strânge la piept voluminos un pepe galben mic, furat de peste graniţă de nepotul ei. Altă graniţă, nu a ei.

            Fiecare vine cu laptele, cu legumele şi cu fructele lui. Zahărul îl aduc eu, de la unchiul meu care are o fermă de trestii vorbitoare în Deltă. Le punem la etajul 1, pe hol, de unde le car eu până în hol, mort de somn, la miezul nopţii, acoperindu-i pe vecinii mei care s-au culcat acolo complet dezbrăcaţi vineri seara. Dorm pe rând, câte un etaj pe săptămână. Restul blocului e obligat, din cauza zgomotului din zori şi a trepidaţiilor, să doarmă în altă parte. Cei mai tineri dorm prin cluburi, vârstnicii merg să joace tenis cu piciorul prin parcurile luminate din oraş.

            De ce zic că a început să se obrăznicească laptele? Azi dimineaţă, limbile strigau că nu o să termin niciodată cartea. Nu le-am mai auzit până acum cu aşa o bazaconie. De unde le-o fi venit ideea asta? D-aia ziceam: obraznice foc!

            Au comentat pe tema cărţii mele tot timpul cât am vărsat sacii de gheaţă peste amestecul de oameni, legume, fructe, lapte cuminte, lapte obraznic şi somnul vecinilor zemos şi plin de vitamine. Am verificat elicea solidă din tavan, apoi am luat liftul până sus la mine, la opt. De obicei nu iau liftul, pentru că trebuie să verific la fiecare palier axul care traversează tot blocul, până la apartamentul meu. Toţi vecinii au fost de acord să instalăm butonul la mine în apartament (nici nu aveam cum altfel), aşa că am muncit cu toţii de ne-am spetit două luni să facem loc axului prin cele opt etaje ale blocului. „Avem încredere în mata, vecine, ştim că eşti căpcăun, dar mai ştim că eşti şi scriitor” spusese hotărât nea Ghiţă, fost dresor de numere prime. „Suntem sigur că o să scrii frumos despre noi. Ştim că ai nevoie de somnul nostru” adăugă timid Firică, prim-solist pe Steaua Polară. „Nu e greu să fii căpcăun în zilele noastre, vecine” mă bătu prieteneşte pe umăr Marius, psihologul unei limbi în creştere, cu mari probleme de adaptare.

            Mă gândesc mereu la cuvintele lor sâmbăta dimineaţa, când apăs butonul de lângă frigider şi mixerul de opt etaje porneşte uşurel-vâjâit. Apoi se aude, silenţioasă, pompa şi, în 4 minute, pe măsuţa de lângă cuptorul cu microunde, se umple paharul cu cocktailul meu săptămânal de căpcăun. Într-o oră, după ce mai spăl nişte vase din bucătărie sau mă uit la ştiri, trebuie să mă culc, să îmi aduc din nou vecinii la viaţă. Ieri dimineaţă însă am petrecut ora asta înainte de somnul obligatoriu încercând să aflu de unde atâta neruşinare în limbile de lapte.  

(first draft)

0 Responses to "Din jurnalul unui căpcăun"