Ca nişte desene

Ieri am găsit nişte tâmpenii-jucărele pe care le-am încropit prin 2010, pe A4. Le-am scanat azi şi le-am pus şi aici ca să arat că nu am talent, dar mă bucur oricând să mâzgălesc ceva, dacă am timp. Că inspiraţie am mereu - îndemânarea îmi lipseşte. :)



 "Faţa veselă din Primărie a fost trimisă în beci" (2010)


 "Gânguritul ciorilor canibale" (2010 sau 2011)


 "Dans" (2010)


"Indicatoare în stadiu larvar" (2010)


"Antrenorul de fotbal stă la coadă la pâine de frică"



Ecoul marilor iubiri

Pun aici începutul povestirii concepută pentru proiectul Două Poteci, pe care îl realizez împreună cu Mihai Ilie, autorul fotografiilor. Pe site găsiţi textul integral şi mai multe fotografii. Mix inedit de literatură şi fotografie, noua povestire se poate citi dând click pe numele ei, Ecoul marilor iubiri.
***
         “Să fii cu băgare cu băgare de seamă, îţi spun… Şarade vii te vor împresura şi drumul cel mare va rămâne departe de ochii tăi… Copacii vor trece răsucindu-se, pe jumătate negri, dintr-o ceaţă în alta, dar deloc nu îi vei simţi… Să faci gargară cu niţică lumină albastră de xenon la început de drum şi, mare atenţie, vorbă lungă cum eşti, să nu te întinzi la palavre cu toate ecourile care îţi ies în cale
       Aşa bubui Vocea Semitransparentă peste Regatul Alb. Era o zi senină de primăvară, veşnicul lor anotimp. Peste florile adormite vântul dulce se culcuşea, iar păsărelele ciripeau verzi şi uscate.
          La auzul Vocii, toţi curtenii de vază alergară de grabă în Sala Tronului, acolo unde Regele Alb îi aştepta posomorât, cu fruntea căzută în palme. Lângă tron, Cartea Încordării stătea deschisă, cu paginile stropite de lacrimi. Toată lumea cunoştea fragmentul: “Când străfundurile vor chema Întunericul şi Lumina să-şi pună patimile laolaltă, iar încleştări de foc se vor chema unele pe altele, regina îşi va scoate valiza de sub pat şi va lua calea pribegiei, fără să sufle o vorbă”.
          Tristeţea Regelui era şi tristeţea supuşilor. Oricâţi străjeri ar fi pus la iatacul frumoasei Regine Albe, aceasta dispărea o dată pe an. Se credea că un duh vrăjmaş o răpea şi o ducea într-un loc ascuns, imposibil de găsit. După un timp, Regina se întorcea spunând tuturor că nu îşi amintea nimic. Dormea două săptămâni neîntoarsă şi nederanjată, după care viaţa la curte intra iar pe făgaşul ei.







Să dăm foc ferestrelor

Lumea îşi pierduse strălucirea în ultimii ani. Cocioaba lui stătea să se prăbuşească, bârnele scârţâiau într-o limbă pe care o învăţase acolo Sus. Într-o zi s-a hotărât. A scos tocurile ferestrelor şi le-a făcut grămadă în faţa casei. 
Le-a dat foc. 
Flăcările s-au întins imediat peste griul şi peste negrul din jur. Înainte de asta a chemat lângă el toată familia care nu înţelesese niciodată ce căutase el atâta vreme în Soare. A împins-o cu blândeţe în dreptul focului, să privească prin flăcările ferestrelor coşmelia lor. Cu toţii au putut vedea cum, fără ferestre acum, casa dansa ritm de fastuos palat făcut din toate culorile lumii. Ei au început să plângă încet şi i-au cerut iertare, înţelegând abia acum ce făcuse el atâta vreme în Soare.
În timp ce toţi ai lui se mutau în marele palat de cleştar, el s-a întors să mai strălucească un pic acolo sus, alături de scârţâitul lumii. 

Fără bagaje



"Fără bagaje" este prima povestire pe care am scris-o pentru insolitul proiect "Două poteci".

După aproape două săptămâni de muncă asiduă, alături de Mihai, am terminat ieri lucrul la siteul www.douapoteci.ro. Incredibil de multe detalii de pus la punct, ţnşpe mii de setări şi rubrici de acoperit, şi tot mai avem de ajustat. 

Pun mai jos viziunea mea iscată în urma primului episod al experimentului nostru. Însă, pentru a savura tabloul complet, trebuie să mergeţi pe pagina unde am postat textul - acolo el este însoţit de fotografiile lui Mihai. Vizitaţi tot siteul, sunt multe chestii mişto de văzut! Aproape în fiecare zi vom posta acolo diferite poze, colaje foto-text sau idei noi, ţăcănite sau mai cuminţi. :)   

   ________________________

Era deja pe drum de două zile şi încă mai simţea ciocul ascuţit al Ciocănitorii scrijelindu-i fiecare milimetru. Ciocănitoarea - coşmarul care bântuise de atâţia ani nopţile valizei de lemn. Păsărica îi apărea în vis ţopăind drăgălaşă şi semeaţă, apoi dintr-o dată dezlănţuia lovind-o mai ales pe la îmbinări. În neamul lor de cutii cu mâner, nimeni nu îndrăznea să vorbească tare despre Ciocănitoare, şuşoşeteau câteodată, numai ziua, în amiaza mare, pe sub pat, pe şifoniere sau în magazii, acolo unde, după ce începeau să se deterioreze, oamenii le lăsau să îmbătrânească. Bunicul, care îi spunea mereu că e tare încăpăţânată, îi povestise însă odată, înainte să dispară din magazie, despre cum avea să i se arate şi ei mai târziu în vis Ciocănitoarea monstruoasă, dar de ce se întâmpla aşa nimeni nu spunea. Poate nu ştiau... Poate nu voiau...

Cu două nopţi în urmă, păsărica se ivi mai spre dimineaţă şi câteva minute doar o atinse încet, pe la balamale, pe la la încuietorile metalice, aproape că o mângâia. Niciodată nu se mai comportase în felul acesta. După care ciocănitoarea se abătu furioasă asupra ei cu ciocul, aripile micii păsări se întinseră uriaşe, acoperind dintr-un perete în altul magazia din spatele casei. Capul îi rămăsese însă la fel de mic. Păsărica lovea numai în bucăţile de fier care ţineau valiza întreagă, fiind parcă sigură că, odată prăpădite, scorojita cutie de lemn urma să se desmembreze pentru totdeauna. Ciocănea şi scotea ţipete ascuţite. Când înţelese că eforturile ei erau zadarnice, Ciocănitoarea se năpusti asupra zidurilor încăperii. Capul i se mări cât un bot de oaie. Din zbaterea uriaşă a aripilor şi din loviturile de cioc puternice şi iuţi, obiectele până atunci frumos aranjate se făceau praf şi zburau pe fereastră, atrase parcă de ceva din afară. În acelaşi timp, din noaptea care înconjura casa, cu un vuiet sinistru şi scrijelitor, în magazie, pe uşa năruită sub izbiturile mitraliate ale ciocului, năvălea un vârtej vânjos de gunoaie. În câteva minute, totul în jur fu devastat.

O ruină. locul se umpluse de mizerii şi mirosuri puturoase şi umezeală. În mijlocul camerei, valiza rămase neatinsă. Întreagă. Scorojită şi zgâriată.

Ciocănitoarea se făcu mică la loc şi se apropie de ea, ochii lucindu-i puternic. Bătrâna cutie ştia că visează şi că visele cu păsărica monstruoasă nu durau mult. Aştepta totuşi înfiorată ce avea să urmeze, pentru că niciodată nu mai fusese aşa de rău. Ciocănitoarea îşi zbârli creasta frumos colorată şi îşi vârî ciocul în valiză într-o crăpătură, pe lângă o balama, ca şi când ar fi ştiut bine şi de mult spaţiul acela abia vizibil. Scuipă o bobiţă foarte mică de lână înăuntru. Chiar fiind sigură că visează, valiza se gândi atunci la bunicul ei. Ar fi vrut să mai fie alături de ea în fundul magaziei şi să-i spună ce trebuia să înţeleagă din visul acela înspăimântător.

De dimineaţă se trezi pe pragul uşii. Încăperea mirosea la fel de urât şi era la fel de ruinată ca la sfârşitul visului. Geamuri nu mai existau, nici uşa. Nefiind prea sigură dacă se trezise sau nu din vis, sări pe geam. Şi plecă pentru prima dată singură de acasă.

Tot drumul trecu prin marile momente din viaţa ei. Şi prin cele mici, care acum străluceau altfel, îi vorbeau altfel. Nu îi căuta un sens vieţii, încerca doar să găsească o cale de urmat de atunci încolo.

În cele două zile de când era pe drum, străbătuse mulţi kilometri, fără să fie băgată în seamă de oameni. Nu se încurcă nimeni cu vechiturile de pe marginea drumului, în cel mai fericit caz oamenii, alergând împiedicaţi după noutăţi, fotografiază lucrurile vechi pentru a le pune pe internet sau în expoziţii.

Îi plăcea să călătorească la vremea apusului, când şoselele vorbesc graiul potecilor de munte, iar soarele se minunează în gura mare de mierea care se ridică din pământ.

Avusese noroc, trăise o viaţă fericită mulţi ani, văzuse nenumărate drumuri şi oraşe, cărase de toate şi auzise mii de poveşti. Cele mai mari bucurii însă le trăise când stăpânii aţipeau cu capul pe ea. Atunci se imagina pufoasă şi uşoară ca o pernă şi nu dormea deloc în noaptea aceea, le asculta visele şi îşi făcea jucării din ele până în zori. Pe atunci nu putea să simtă coşmarurile oamenilor, pe atunci era tânără şi elegantă, cu încuietori şi colţare strălucitoare. Prin gări toate geamantanele, oricât ar fi fost de grele, se întorceau după ea.

Cu prima fărâmă de vopsea sărită, începu să ajungă la ea visele urâte ale oamenilor. La început nu îşi dădu seama ce se întâmplă. Se sperie, dar nu pomeni totuşi nimănui de umbrele care apăreau câteodată printre jucăriile făcute din visele frumoase ale stăpânilor. Când se hotărî ca în dimineaţa următoare să îi spună bunicului prin ce trecea, fusese prea târziu. Bunicul nu mai era pe raftul unde fusese pusă. La fel cum, cu mulţi ani în urmă, dispăruse şi mama ei. Iar coşmarurile oamenilor aduseră cu ele Ciocănitoarea, care o înspăimânta de fiecare dată, chiar dacă bunicul îi spusese că apariţiile din vis ale micii păsări era un lucru normal după o anumită vârstă.


Acum mergea de-a lungul şoselei şi se gândea la toate aceste lucruri. Se opri la o răspântie aruncată între câmpii. Singurul indicator de circulaţie rutieră de acolo i se văită că singurătatea îl copleşise în ultima vreme, pentru că nu mai avea cu cine să vorbească. Ştia doar o singură limbă, cea a potecilor de munte, iar drumurile recent asfaltate care se încrucişau sub nasul lui vorbeau un dialect zgrunţuros şi mult simplificat al potecilor de munte din care el nu înţelegea prea mult. Cum bătrâna valiză cunoştea bine limba potecilor, îi povesti indicatorului ce se mai întâmplase prin lume în ultimele luni.

Indicatorul îi mulţumi şi, după ce valiza se depărtă câţiva metri, strigă după ea:

- Dar tu ai un accent uşor de ciocănitoare, de ce n-o iei spre cătunul dintre dealuri?

Valiza se se întoarse ca trăsnită spre el. Avea de gând să îl întrebe ce voia să spună cu „accent de ciocănitoare”, dar nu apucă. Două maşini scumpe frânară cu scrâşnete lângă indicatorul de circulaţie. Din prima coborâră doi ciobani tineri, purtând cuşme uşoare lăsate pe spate şi păr lung, şi demontară semnul de circulaţie de pe stâlp cu ajutorul unui dispozitiv special de desfăcut şuruburi. În 30 de secunde semnul era în portbagajul primei maşini şi amândouă demarau cu scârţit de cauciucuri.

Ce fusese asta? De la drumurile recent asfaltate nu putu să înţeleagă mare lucru, decât că nu mai auziseră de aşa ceva. Oricum drumurile recent asfaltate sunt grele de cap, ele doar gonesc pe sub maşini, fără ţintă, şi vorbesc o limbă cu puţine cuvinte şi acelea gronjoase şi pline de gropi.

„Accent de privighetoare”? Oricum, rătăcea de pe un drum pe altul, ce avea de pierdut? Se întoarse şi porni în direcţia opusă, unde presupunea, din întrebarea indicatorului, că s-ar fi aflat dealurile. Dar care dealuri? Ce cătun? Nu se mai gândea deloc la viaţa care trecuse, prea era bătrână să îşi amintească de ea, acum mergea grăbit-curioasă şi întreba toate obiectele în stânga şi în dreapta unde e cătunul dintre dealuri. Niciunul nu auzise de aşa ceva, iar dacă le povestea de semnul de circulaţie furat de cele două maşini scumpe, o luau în râs făcând-o „valiză ramolită”.

Mai merse încă o săptămână tot pe lîngă drumuri de asfalt şi nebăgată în seamă de oameni. Nu dormise deloc de teamă ca nu cumva Ciocănitoarea să îi apară din nou în vis. Într-a 8-a zi nu mai rezistă şi adormi cuibărită pe o grămadă de lemne pentru foc. Visă flăcări, fulgi de zăpadă şi miros de iarbă verde. Pe la prânz o trezi discuţia a doi bărbaţi care, aproape de ea, vorbeau despre fotografii alb-negru. Se hotărî să se lase la voia întâmplării, în ce direcţie se ducea cei doi să meargă şi ea.

Urmări îndeaproape maşina o vreme, apoi obosi, întăriturile de fier de pe fund stăteau aproape să-i cadă. Din locul în care se opri putea să vadă la mare distanţă o turmă de oi păscând liniştită pe un deal. Vântul întinse până la ea cuvintele blajine ale bătrânului cioban care aştepta în spatele lor ca acestea să meargă mai departe:

- Ptiu la vale, fir-aţi să fiţi cu statul vostru... Unde staţi aici în deal toate?

Valiza se gândi să plece într-acolo, poate acela era unul dintre dealurile căutate. Nici nu porni bine că valea care se deschidea în faţa ei începu să îi vorbească pe limba potecilor de munte. Nu îi trecuse niciodată prin minte că văile aveau această însuşire. Apoi valea aceea strigă blând-rotund către altă vale. Şi de acolo ecoul întrebărilor puse de bătrâna valiză se întorcea după el cu răspunsuri-ecou venite de dincolo de linia orizontului, răspunsuri oferite de alte văi care rotunjeau cuvintele fel de frumos. După doar câteva minute, aflase. Mai era cale de 3 zile până în cătunul dintre munţi.

Se întinse la drum. Urmară două zile de ceaţă unde se ghidă numai după ecoul văilor.

În cea de a treia zi, îl întâlni pe Nelu, un cerb tânăr şi frumos. Mânca mere într-un luminiş. Părea liniştit, deşi, după cum spunea, cătunul în care trăia fusese atacat de lupi, şi acum aştepta ca ei să fie alungaţi, iar el să se poată întoarce acolo. Trăia într-o curte alături de cinci oi inimoase şi recunoştea, fără modestie, că era un fel de vedetă a locului, recitând poezii vechi în fiecare zi, prin gard, trecătorilor curioşi. O invită să vină cu el, să-i cunoască vecinele.


- Să ştii că doar la noi, în cătunul dintre dealuri, oile alungă lupii. Lupii sunt proşti.

Îl urmă, îşi dădea seama că drumul ei ajunsese la sfârşit. Intră în sat dinspre pădure. O surprinse liniştea.

Între casele cătunului timpul vorbea în şoaptă, iar puţinii locuitori îi răspundeau dând din cap şi călcând uşor. Pe uliţele înguste, pietrele se netezeau în calea călătorilor şi se băgau jucăuşe una în alta, spunându-şi la ureche glume doar de ele înţelese. La vederea bătrânei valize pietrele încetară chicoteala şi îi dădură politicos bineţe. Casele, vechi, multe părăsite şi crăpate de dor după vânzoleala foştilor locatari, aşteptau venirea iernii. Atunci zgomotul aparatelor de fotografiat ale turiştilor se stingea şi casele puteau adormi liniştite. Atunci începeau să apară în visele caselor, una câte una, vechile uliţe pline de oameni cu râs sănătos şi de vaci mari purtând între coarne crengi de brad şi lumânări vesel-aprinse.

Valiza de lemn înainta încet în spatele cerbului şi afla toate aceste lucruri din gura lui şi din vorbele rostite de obiectele în jurul ei. Nicăieri nu mai auzise atât de multe lucruri vorbind şi atât de clar. Peste tot, graiul potecilor de munte.

Din depărtare se porni un foşnet neclar. Se auzea tot mai aproape... Odată cu el, un miros de lemn vechi pătrunse, fire-firişoare, peste uliţe. Nelu se întoarse spre valiza de lemn şi o întrebă dacă simţea boarea care venea peste micul sat. Ea îi răspunse că da, apoi cerbul îi făcu semn din cap să îl urmeze şi porni în goană înapoi spre ieşirea din sat. Se opriră pe coama unui deal.

Din vale, printre pomii scuturaţi de frunze, se iviră zeci de oi, care toate păreau să caute ceva pierdut printre firele de iarbă. Berbecul din faţă ridică privirea şi ochii i se opriră asupra valizei scorojite. Ridicară ochii din iarbă şi restul oilor. Se uitau toate în sus, spre coama dealului. De lângă ea, Nelu îi spuse încet:

- Trebuie să plec, treaba mea s-a terminat, de acum e între voi. Şi văd de aici că mă aşteaptă să îmi facă nişte poze doi turişti lângă gard, cu tanti Raveica. Să nu te sperii, îi mai zise, şi cerbul dispăru în întunericul pădurii din spatele lor.


Turma porni mărunt în fugă spre valiză. Se opri la câţiva metri de ea. „De ce mi-a zis cerbul să nu mă sperii?” Berbecul se apropie şi îi vorbi.

- Bine ai venit, cea mai bătrână valiză de lemn din lume! A trebuit să punem la pământ o cameră întreagă pentru tine ca să înţelegi că, atunci când nu mai eşti de folos, când te scorojeşte timpul, e cazul să te retragi unde timpul vorbeşte în şoaptă. Of, of, de mică ai fost încăpăţânată..

Berbecul se retrase înapoi lângă turmă. Toate oile îşi plecară capul respectuoase în faţa bătrânei valize. Care începu să se prefacă într-o oaie mare şi frumoasă. Când transformarea luă sfârşit şi se porni să urmeze ce era de urmat, fosta valiză recunoscu în mulţimea de oi din faţa ei pe bunicul, mama, fraţii şi surorile, tot restul neamului ei de cutii de lemn cu mâner.

În spate, în marginea pădurii răsări un semn de circulaţie cu coarne care se plecă şi el adânc până la pâmânt.

Peste cătunul dintre dealuri începu să ningă cu fulgi mari rotitori. Unele case se auzeau deja sforâind. Ridicându-se încet din iarbă, oile începură să zburde prin cerul senin de toamnă. Ca nişte blânde privighetori.
       
                       

O nouă cronică a Ceasornicarului Dansator

Cunosc siteul lui Jovi, filme-cărţi.ro, dezvoltat fantastic între timp, cam de pe vremea când mi-am deschis şi eu blogul. Nu aveam nici cea mai vagă de vagă idee că peste 4 - (5?) ani, siteul acela avea să scrie o cronică despre prima mea carte. S-a întâmplat, iată. Mulţumesc, Jovi (pe care l-am întâlnit o singură dată în offline, cum scrie şi el mai jos, dar cu care am purtate ceva discuţii în cei 4 ani de când ne-am descoperit pe net)!

___________________________



Moto: ”Cum să nu îți fie frică după ce te trezești în mijlocul unor întâmplări ca de film S.F. (și care mai aveau să tot vină de atunci)? Ei uite că mie nu mi-era frică. Așteptam continuarea poveștii, dezlegarea misterului.”



Îl citeam pe Liviu Drugă de mai mulți ani pe blogul personal, îi apreciam povestirile și am și comentat în unele cazuri, îndemnându-l să continue istorisirile, majoritatea inspirate din real și pline de talent. Ne-am întâlnit la Târgul de cartea Gaudeamus din 2012 și mi-a făcut bucuria să îmi dăruiască ”Ceasornicul dansator”, cartea apărută atunci la Editura Tracus Arte, ce conține 40 de povestiri aberantastice. Am amânat cartea din cauza altor priorități, dar acum, după lectura ei, îmi pare rău că nu am citit-o mai devreme: este amuzantă, te atrage în mirajul micilor texte și, în același timp, încerci să cauți în fiecare tâlcuri ascunse (și vă asigur că sunt suficiente).



Povestirile lui Liviu Drugă chiar sunt aberantastice: construite multe dintre ele pe un făgaș cu siguranță fantastic, ating și pragul aberației atunci când realizezi că, deși unele dintre personaje sau evenimente sunt împrumutate din realitate, acestea sunt transformate în, vorbind la figurat, animale fantastice medievale, în ”care alegorice”, într-un adevărat bestiar al caracterelor umane (chiar dacă deseori acestea sunt înfățișate sub o cu totul altă formă!).

De la Aporiile Luminii (și, da, am căutat în dicționar cuvântul aporie) la povestea de dragoste a unui pod de fier, de la ceasornicarul dansator la simpatica poveste a căutării Explicației de către cei patru fii ai săi (Explicatul, Explicantul, Explicatorul și Explicabilul), de la șoricelul roz din Tărâmul Glossy la discuția cu Păsărel Ciripeanu, autorul imaginează lumi, descrie evenimente, inovează, încercând o nouă formă de literatură, care depășește, așa cum îi spune și subtitlul, limitele fantasticului. Aproape fiecare povestire te transpune într-o altă lume, care paradoxal pare și verosimilă, mai ales sub aspectul faptelor imaginate: nu ne este greu să ne închipuim că, dacă înlocuim personajele – animale sau lucruri – cu oamenii pe care îi cunoaștem, totul este real.

Sunt câteva povești care mi-ar fi plăcut să continue, mi-ar fi plăcut ca Liviu Drugă să le transforme într-o nuvelă sau, de ce nu, într-un roman. Amuzante, impresionante prin descrierile oferite sau dialogurile inventate, ele pot constitui un punct de plecare în promovarea mai puternică a acestei cărți. Iată, de exemplu, din una dintre cele mai simpatice povestiri, ”Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae”

”Să mă ierți, dragul meu, dar nu e vina mea. Podul s-a îndrăgostit de Flori, după ce i-a ascultat mai atent discuțiile pe drumul ei de întoarcere zile la rând. Aș fi vrut să îți spun măcar că a fost dragoste la prima vedere, dar nu pot să te mint, bătrânul pod de fier o cunoștea de mult, încă de pe vremea când ea venea la serviciu fără chiloți și în fustă.”

Sau citiți ”Politică și păsăret”, despre învârtelile din politică, sau ”O comandă de primăvară nelivrată la timp”, despre ”beneficiile” contractelor propuse prin telefon.

La final, spre elucidare, vă las cu una dintre povestirile cele mai mici, intitulată ”Umbra elefantului boem”.Simplă, amuzantă, cu tâlc. Cam ca toată cartea, de altfel, care mi-a plăcut neașteptat de mult:

”Un elefant verzuliu, mai boem de felul lui, obișnuia să se plimbe toată ziulica prin oraș. Pentru că era frecată de cele mai dărâmate clădiri, pe cele mai desfundate străzi, prin cele mai aspre case de toleranță, peste cele mai colțuroase fețe de femei, până la urmă umbra lui l-a părăsit. A fugit bezmetică mult timp pe calea ferată până s-a lipit strâns de un vagon hârbuit, vai de mama lui. Fără să acționeze în vreun fel, toți călătorii se întrebau apoi ce mama mă-sii cauta pe vagon umbra aia verzulie de cale ferată și de ce umbra seamănă cu un elefant.”

"Două Poteci" văzute prin Fuji X-M1

Recenzia de mai jos apare şi pe blogul f64.

Când am plecat în scurta noastră experienţă cu “Două Poteci” spre Fântânele (Sibiu), am luat cu noi de la F64 şi un mirrorless deja cunoscut în piaţă, anume Fuji, X-M1. Experienţa a fost interesantă atât pentru proiectul nostru aflat la început de drum, cât şi din perspectiva întâlnirii cu X-M1. Ne doream să testam un aparat cu lentile interschimbabile, pe lângă X100, pe care l-am avut tot timpul cu noi. FUJI X-M1, un aparat foto X-sistem, ne-a însoţit în cele două zile împreună cu obiectivul de kit 16-50 şi o super lentilă Fujinon 35mm 1.4. Cel din urmă a fost şi obiectivul care a stat cel mai mult pe aparat. 

Camera este uşor de purtat şi transportat, mai ales că a fost aşezată într-o geantă dedicată, astfel putând să îl protejezi de lovituri şi accidentele imprevizibile de pe drumurile tale. Iar noi chiar am avut de mers şi pe poteci nu foarte accesibile. Ornamentele cromate şi o suprafaţă ca de piele, placută la atingere, îi conferă un aspect “retro”, este uşor şi are o priză destul de fermă. Controlul este bun şi butoanele la îndemână. Timpul de pornire este rapid, deci nu o să ai probleme în surprinderea cadrelor apărute pe neaşteptate în calea ta. 

Opţiunea de macro este selectabilă extrem de uşor şi te ajută să obţii şi un bokeh bun în cele mai multe situaţii. Aceeaşi opţiune este de preferat să nu fie activată în cazul peisajelor, chinuiţi focalizarea şi nu obtineţi rezultatele dorite. În condiţii de lumină bună, focusul funcţionează rapid, în timp ce pentru o intensitate mai scăzută a luminii, am avut uşoare probleme, dar nu de nedepăşit. 

Pentru o cameră din categoria ei, face însă foarte multe lucruri. Multe lucruri bune. Dacă ai şi un trepied cu tine, treci destul de uşor peste situaţiile mai delicate de iluminare. Mihai a putut să îl compare pe X-M1cu X100, fiind familiarizat cu cel dintâi. Liviu le-a testat acum pe amândouă. În urma lucrului cu cele două, amândoi au remarcat că X-M1 se detaşează prin două aspecte semnificative: 1) ecranul rabatabil, care te scuteşte în multe cazuri de poziţii “nedorite” dar necesare, atunci când sunt căutate acele unghiuri delicat-creative şi 2) lentilele interschimbabile, care cresc versatilitatea şi diversitatea imaginii. Iar aici există foarte multe opţiuni (http://www.f64.ro/fujifilm-x-m1-negru-body.html#exp1020 ).

Am simţit amândoi lipsa unui vizor. În primele momente aveam tendinţa de a duce aparatul la ochi, aşa cum eram obişnuiţi. În acest caz, ecranul rabatabil îşi face foarte bine treaba. Modurile de fotografiere sunt toate prezente PASM, la care se adaugă o mare plajă de setări predefinite. Modul SR optimizează automat aparatul pentru a se potrivi scenei. Dacă nu urmăreşti să faci o imagine cât mai “manual” cu putinţă, te poţi baza pe modul SR – rezolvă multe probleme, iar tu ajungi astfel foarte repede în postura de a prinde imaginea şi momentul dorite. Aparatul prezintă diverse opţiuni de AF pentru a face faţă diverselor situaţii. Ai tracking, manual, continous şi area, în funcţie de ceea ce vrei să faci. 

Obiectivul preferat a fost Fujinon 35mm 1.4. E bine să-l ai cu tine, chiar la modul cel mai practic, 90% din timp pe aparat. Obiectivul scoate un bokeh excepţional, are rapiditate în focalizare, e precis şi foarte sharp la 2.8. În concluzie, X-M1 reprezintă o opţiune bună pentru orice incursiune (pe poteci sau pe asfalt), cu atât mai mult pentru cazurile în care vrei să ieşi fără întregul bagaj foto.











Recomandăm aparatul atât amatorilor cât şi profesioniştilor. Merită să pui măcar câteva zile mâna pe el, şi multumim F64 pentru această oportunitate. Imaginile vorbesc de la sine.

Autori Mihai Ilie şi Liviu Drugă - "Două poteci", cu sprijinul F64

"Două poteci" la Fântânele, Sibiu

Iată câteva poze făcute de Mihai Ilie, cele mai multe, şi două ale mele - ultimele, din primul episod al experimentului "Două poteci". Încă lucrăm la materialele finale, sperăm ca în maximum două săptămâni să fie gata. Mai multe cuvinte ataşate acestor fotografii şi despre ce am găsit în cătunul Fântânele din Sibiu se află pe pagina de Facebook a proiectului nostru, aici. 















"Două poteci"




(foto: Mihai Ilie)

"S-a dat drumul la treabă! Am intrat într-un experiment. Ca mai toate proiectele în care am fost, şi ăsta e extrem. Totul a început în urmă cu 13 ani. Atunci a fost primul episod, când l-am cunoscut pe Mihai Ilie. Prestam amândoi în aceeaşi companie – departamente diferite - şi părea un tip normal. Ne-am înţeles foarte bine în cei doi ani cât am fost colegi, apoi viaţa ne-a rătăcit fiecare pe poteca lui. În cei 11 ani de „rătăciri”, ne-am intersectat extrem de rar. Apoi apăru FB-ul şi legătura s-a reluat. „Ce ai mai făcut?”, “Cum e să fii tată?”, “Ce mai ştii de cutare, dar de cutare?”, “Ce filme mai vezi?”, “La tine plouă?”... Şi-ntr-o zi, de fapt era 1 noaptea, Mihai se dovedeşte că nu era chiar aşa “normal” , cum îmi părea mie, şi îmi face propunere. Să punem laolaltă experienţa-pasiunea mea din lumea literelor cu experienţa-pasiunea lui din fotografie şi să pornim pe câmpii (dealuri, munţi, ce-o mai fi!) în căutare de chestii mişto pe care să le punem în poze şi în cuvinte. Să spunem poveşti, cum ar veni. În noaptea aceea, au urmat 2-3 ore de discutat pe Facebook despre plan. Am zis “da” instantaneu, vă daţi seama. A trecut o lună de la noaptea cu pricina. Marţi plecăm, nu chiar pe câmpii, ci la Fântânele (Sibiu). N-avem niciun plan clar, ceea ce e foarte mişto. Nici măcar ca la vânătoare nu e, că nu ştim ce găsim acolo. Pornim fiecare pe poteca lui şi căutam împreună. Postăm şi jurnal pe FB în cele 3 zile de explorări. Abia aştept să văd ce naiba o ieşi din demenţa asta."


Acesta este anunţul pe care l-am postat azi pe Facebook. Pagina-jurnal va fi tot pe Facebook, dar rezultatul incursiunilor noastre va apărea şi aici. Sunt sigur că va ieşi ceva memorabil.

Mai jos e "comunicatul" :) lui Mihai, comunicat postat şi el pe Facebook:



"De două luni pregătesc un proiect personal pe fotografie, iar săptămâna ce vine încep efectiv să lucrez la el.

Voi pleca spre Fântânele (Sibiu) împreună cu Liviu Drugă, care a acceptat să participe cot la cot cu mine în această călătorie. Da, despre călătorie este vorba şi despre căutarea unor imagini şi cuvinte inedite. Despre legătura dintre aceste două universuri creative, despre cum vedem noi lumea. Despre ambiţiile şi pasiunile noastre şi ale voastre.

Când mergeţi în scurtele vacanţe în care, pentru câteva momente, respiraţi fără calculator sau telefon, vă doriţi nu doar să descoperiţi locuri şi stari fascinante, ci să şi păstraţi cu voi cât mai mult amintirea acelui fragment, imagine sau poveste.

Aşa ne-am gândit şi noi, să mergem fiecare pe poteca lui, eu cu imaginea, Liviu cu cuvântul. Pornim pe cele două poteci, ne oprim la Fântânele, vedem unde ne intersectăm şi mergem mai departe… împreună.
Aducem poveşti, imagini şi concepte legate despre ceea ce ne place şi preţuim mai mult în viaţa noastră, despre ceea ce merită să trăim cu adevărat după ce ne-am întors în jungla urbană şi corporatistă.


Sper să fie inedit, să vă bucure şi să găsiţi în acest proiect creativitate, inspiraţie şi o cale spre lucrurile care contează cu adevărat pentru eu-ul vostru."



Siteul lui Mihai: http://mihaiilie.com/


Un interviu cu Liviu Drugă în semnebune.ro

Oamenii de la semnebune.ro, siteul de informaţii culturale, s-au gândit să mă "iscodească" şi au venit cu întrebările. Eu am venit cu răspunsurile. Mai jos aveţi un extras din interviul pe care îl puteţi citi integral aici. http://semnebune.ro/2013/interviu-cu-liviu-druga/

SB: Titlul complet al cărții este Ceasornicarul dansator – povestiri aberantastice. Folosești foarte des acest termen, aberantastic. Care este povestea lui și care sunt mizele sale actuale?
LD: Arta funcţionează în două direcţii: reflectă, cu sau fără distorsiuni, sau inventează lumi. Proza noastră de după 1990 e predominant evocatoare, ea reflectă pe de o parte, masiv, perioada comunistă (cu dramele şi umorul ei), iar pe de alta dezmăţul mizelor de cele mai multe ori mici ale unei Românii postrevoluţionare (sex, droguri, munca la patron, mirajul şi contactul cu Occidentul ş.a.m.d.)  Eu unul m-am săturat de aceste subiecte şi de tratarea lor realistă. Le-am trăit, le cunosc. Gata! Vreau ceva nou, care să mă provoace ideatic şi stilistic. “Călugărul Negru” (Şerban Tomşa), “Viaţa lui Kostas Venetis”, “Teodosie cel Mic” (Răzvan Rădulescu), “Zilele Regelui” (Filip Florian), “Oase migratoare” (Iulian Tănase) sunt cărţi care mi-au plăcut tocmai pentru că au reuşit să mă proiecteze în alte dimensiuni. Unii ar putea reacţiona sugerându-mi literatura S.F. Nu e acelaşi lucru. Stilistica săracă şi previzibilitatea instalată repede după crearea cadrului S.F. sunt două defecte majore care m-au făcut să nu mai “accesez” de mult acest gen. Mai rămâne categoria fantasy, însă şi ea are hibele ei – nu are rost să le explic aici. Bun! Deci acesta este, în mare, contextul prozei de acum, repet, aşa cum o cunosc eu. Excepţiile nu fac decât să confirme tabloul general. Ce rezultă de aici? Imaginaţia cuminte – o reflexie, cum ziceam – şi un stil fără riscuri. Acestea nu sunt acuzaţii, să ne înţelegem. E o stare de fapt care există de la începutul literaturii culte.
 Aberantastic (aberant + fantastic), propunerea mea, vine către cei care vor mai multă fantezie, imprevizibil, ludic, asocieri inedite, intersectarea de regnuri, dispariţia tiparelor într-o o poveste care, oricât ar părea de imposibil, are o coerenţă, o structură dezvăluită în cele din urmă, deschisă multimplelor interpretări. Ştiu, nu este pentru marele public, am ştiut asta de la început, dar bucuria şi satisfacţia de a-i găsi pe acei cititori “demenţi”, asemenea mie, este uriaşă. “Dezvrăjirea lumii” despre care se vorbeşte de la Iluminism încoace este adevărată. Prin ceea ce scriu, încerc să re-vrăjesc lumea de lângă noi, să o înzestrez cu o nouă magie, să duc (ca şi în romanul la care lucrez) România contemporană într-un mediu cât mai aproape de mit, de basm, unde totul e posibil, spectaculos în faptă şi în gând. 

SB: Ataci și alte subiecte sensibile ale societății, fie la scară macro (politicul, intruziunea corporațiilor în viața noastră), fie la scară micro (conflictele artificiale ce apar între poeți și prozatori). Cum ar arăta oaberantastică cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană?
LD: Subiectele de care zici sunt doar pretexte ale povestirilor mele. Nu vreau să fac morală nimănui, nu mă implic social prin aberantasticele mele. Eu vreau în primul rând să spun o poveste valabilă şi provocatoare din punct de vedere literar. Că orice alegere şi afirmaţie conţine o atitudine critică este de la sine înţeles, dar nu mă preocupă acest aspect. Sunt împotriva artei cu tendinţă. Dacă, de exemplu, reuşesc să fac un portret bun al unui criminal în serie, nu înseamnă că suţin crima. Dacă am o poveste despre fericirea locuitorilor din Roşia Montană exploatând aurul, nu înseamnă că sunt de acord cu cianurile. Arta are, nu-i aşa, propriul sistem de valori, diferit de cel al realităţii.

Ideea nescrisă care mi-a scris ceva după 27 de ani

            Astăzi m-a vizitat o amintire mai veche, dar nu a venit singură de data asta... Ce scurtcircuite temporale s-au comis azi nu ştiu. Presupun doar că ar avea legătură cu lumina tot mai clară de august. Poate că şi întâmplarea pe care-o voi relata aici s-a petrecut în august.
            Pe la 18 ani îmi era de mult clar că voiam să ajung scriitor – la aproape 30 de ani de atunci, planul e acelaşi. :))) Scriam de pe la 16 anişori mici rahaturi pe care, după 3-6 luni, nemulţumit de ele, le făceam grămadă într-o găleată şi le dădeam foc în curtea din spatele blocului. Majoritatea, poezii. Poate că nu toate bune de ars, dar atunci aşa le simţeam: puerile şi fără vigoare. Deci, pe la 18 ani începusem să însăilez proze scurte, cu tentă S.F. şi fantastice (le-am ars şi pe ele, pe unele le-am pierdut). Citeam mult S.F. pe atunci, ca acum să ajung să nu mă mai ating deloc de genul ăsta. De vreo câteva zile îmi venise o idee de povestire care mi se părea foarte tare şi inedită, azi nu mi se mai pare deloc aşa şi sunt sigur că fusesem contaminat inconştient de o secvenţă dintr-un film. Mă tot gândeam cum să se termine povestioara mea, însă fără să fi scris un rând.
            Pe vremea aceea, mergeam în fiecare săptămână la discotecă, cel mai des în mica sală de festivităţi „1 Mai” din Pucioasa şi, mai rar, prin localităţile din apropiere cu săli şi muzică mai acătării. În timp ce dansam, numai la finalul povestirii îmi era gândul. Ce să fac eu cu tipa care, deşi înzestrată cu puteri fantastice, fusese prinsă de oamenii răi şi urma să fie executată? Cum să o salvez, să fie şi climax, şi surpriză? Cum să o salvez, fără să modific nimic firul stabilit până atunci – ceea ce astăzi fac cu prozele mele fără nici cea mai mică remuşcare. :) Era într-o duminică, discoteca din Pucioasa aproape goală, se apropia ora închiderii. Noi, cei din grupul de “abonaţi” ai discotecilor, plecam mereu ultimii.
            Dintr-o dată îmi vine ideea. I-o povestesc încântat la ureche, cu muzica bubuind în jur, unei unei bune prietene, care ştia obsesia mea pentru literatură şi marele impas :) în care mă aflam atunci privind sfârşitul care întârzia să vină.  Eram aşa de exploziv-entuziasmat de soluţia mea că l-am rugat pe DJ să pună un AC/DC de final. M-am zbânţuit pe hard-rock vesel nevoie mare, promiţându-mi că a doua zi am să scriu povestirea. Pe drum, tot o veselie. Parcă, după un naufragiu teribil, ajunsesem la mal chiar în mijlocul unei petreceri grandioase – aşa mă simţeam. N-am scris niciodată povestirea aia. Am amânat zi după zi, ştiind că e mereu întreagă la mine în cap, gata doar de pus pe hârtie. După o vreme am uitat amănuntele, doar finalul povestirii, la intervale mari de ani, îmi apare şi dispare repede ca un flash vesel din trecutul depărtat.
            Astăzi, amintirea din discotecă a dansat pentru prima dată cu proza care a dat titlul cărţii mele. Atunci eroina mea fantastică urma să se salveze prin dans – asta era ideea care mă entuziasmase atât de tare în discotecă. Peste 27 de ani, reminiscenţe din acel deznodământ niciodată pus pe hârtie au scris, obosite probabil de atâta aşteptare, aberantastica povestire “Ceasornicarul dansator”.

            Ori cel puţin nimeni nu poate nega această explicaţie. 


Singurul cititor de poezie din oraş

Această povestire a căpătat prima formă în holul unui hotel de pe malul Dunării, la Galaţi, unde am scris-o dintr-o suflare, adică în jur de 5-7 minute. Azi am revenit asupra ei, am dezvoltat câteva pasaje foarte puţin şi i-am dat alt final - lucru care a durat... juma de oră cel puţin. :))


          Era taximetrist şi singurul cititor de poezie din oraş. Când îi venea cheful, ieşea din maşină şi alerga, cu zâmbetul pe buze, până la fluviu. Deschidea cartea şi citea, cu picioarele în apa rece, până soarele trecea dincolo de cartierul tinerilor șmenari. Clienţii care nu îl cunoşteau tresăreau speriaţi, trezindu-se în poală cu cheile maşinii. Le spunea să meargă unde aveau ei treabă, fără să plătească cursa, şi să lase maşina acolo, ştia ea ce să facă după aceea. Ba chiar, uneori, le mulţumea, trimiţându-le câte o carte de poezie celor care aveau ochi frumoşi şi priveau cerul mai mult de cinci secunde prin parbriz, la stopuri. Cu motorul torcând în ritmuri iambice, maşina, mândră de stăpânul ei, singură găsea drumul până unde taximetristul recita cu patos sau şoptit peştilor, mici şi mari, poeziile care îi plăcuseră cel mai mult din cartea aleasă.    
          Edituri celebre îl căutară să le facă publicitate, momindu-l cu interviuri în revistele literare pe care le controlau cu nesaţ, dar el refuză politicos din respect pentru patimile neînţelese şi valurile cuvântului scris.
             Câţiva poeţi, impresionaţi de strania pasiune a taximetristului, veniră la el în câteva rânduri să-i scrie poeme, dulci-acrişoare sau erotic-posomorâte, cu vorbe doar de el ştiute, care îi înspăimântară pe loc şi îi făcură să îşi mânânce, la întoarcerea acasă, cărţile, pixurile, laptopurile, editorii, criticii momiţi şi să plece, aproape orbi şi raşi în cap, la pescuit departe, spre gurile fluviului - unii nu se mai întoarseră niciodată. Bătrânul şofer, cu barba albă şi lungă, le-a mulţumit timid poeţilor pentru gestul lor, s-a înroşit, a schimbat vitezele, uleiul la motor, rolele de la aparatul de marcat şi apoi şi-a văzut mai departe de drumul lui prin oraşul întins şi întortocheat.
              Noaptea, fluviul se ridica pe furiş din matcă până sus, aproape de cer, şi citea într-o rână, clipocind de emoţie, poemele mici scrise cu litere mari, pe care taximetristul le desena în cursele sale zilnice, cu maşina cea rablagită şi năzdrăvană, printre clădirile uscate ale acelui oraş cu un singur taxi.


(second draft)





“Soarele mă-tii!... Soarele mă-tii!”


Venise iar Căldura în oraş. Cerşea, cocoşată şi împuţită, pe la uşile oamenilor, după un pahar rece cu limonadă sau o fărâmă de cub de gheaţă, chiar şi folosit. Ăi mai tineri îşi băteau joc de ea câteodată şi îi turnau băuturi tari peste limonadă, hlizându-se după aceea la ea, din spatele gemurilor. Căldura se abţiguia repede - toţi ştiau asta -, începea să se împleticească şi vorbea tare, ca la uşa cortului. Striga morfolit şi prelung: “Soarele mă-tii!... Soarele mă-tii!”. Oamenii zâmbeau ironic-răcoritor, când o vedeau târându-se jerpelit prin piaţa mare a oraşului, cu buzele ei late, de vipie, crăpate şi moleşit-ridicate până la ultimul etaj al blocurilor. Zâmbeau, dar nu înţelegeau deloc ce striga ea morfolit şi prelung. Trecut prin urechile lor, tubul cu freon al oraşului, un tub mare şi gros, le vorbea într-o altă limbă.


Călugărul negru - Şerban Tomşa

          


          Mult aşteptatul roman al lui Şerban Tomşa a apărut, în sfârşit (Ed. Tracus Arte, martie 2013).
          “Călugărul Negru” este un spectacol literar.
          Un spectacol ale cărui coordonate se anunţă cititorului, clar, chiar de la început: 1) vechea şi singura iubire a eroului Oreste Şerbănescu 2) acesta a fost confundat cu un localnic plecat de mult din oraş 3) crimele petrecute în localitate, fără a se descoperi autorul lor 4) urmărirea protagonistului de “nişte bărbaţi cu un aspect sinistru” .
          Mai mult chiar, Şerban Tomşa aşază cheile de interpretare ale romanului său în cele două citate de la început, unul fiind din “Călugărul Negru” - povestirea lui A.P.Cehov, celălalt din Leviticul - referitor la ţapul ispăşitor. Scriitorul face prin aceste „dezvăluiri” un act de mare curaj, în opinia mea. El invită de fapt cititorii să găsească în şuvoiul de evenimente şi de caractere relaţiile şi sensurile care, împreună, construiesc, ideatic şi narativ, mesajul anunţat. Gestul autorului indică, aşadar, nu doar un joc cu „cărţile” pe faţă, ci şi încredere în „partenerii” săi, în cititori. El enunţă o teoremă, care conţine numeroase elemente, urmând să o demonstreze în roman. Şi demonstraţia îi reuşeşte de minunte.
          Hemingway, Faulkner, Dostoievski, Eminescu, Sadoveanu, Rimbaud, Baudelaire, Gellu Naum, Cehov, Platonov, Gogol sunt doar câteva nume din multele care sunt invocate în carte şi care susţin strălucit universul cărţilor şi al cuvântului scris. Livrescul, cu toată fascinaţia dar şi tirania lui, este adus alături de cotidianul degradat-degradant, primitiv dar şi colorat, şi pulsativ. Mixul acesta se roteşte în jurul lui eroului Oreste care devine, odată confundat, Oskar. Iar aici avem tema dublului, pentru că, deşi vine să îşi caute vechea iubită, personajul se îndrăgosteşte de o altă femeie, copie identică a Ioanei, misterioasă şi dominantă (care mi-a amintit de cartea „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”). Rămânem în sfera suprapunerii şi a potenţării reciproce, prin contrast, şi când comparăm viaţa cotidiană - mundană, îngălată şi rea, cu frământările eroului care este la el „acasă” printre cărţi, scriitori şi întâmplări fabuloase.
          Nu doar Realitatea creează Cuvântul, ci drumul este şi invers. Chiar personajul narator spune la un moment dat: „Venisem în urmărirea unui cuvânt (...) Aveam să dau însă, curând de alte nume şi de alte poveşti.” 
          Mi-a plăcut “Călugărul Negru” pentru că fantasticul şi existenţa banală se întrepătrund într-o frescă-puzzle copleşitoare, cu o dinamică a povestirii alertă, cu precădere în prima parte a romanului, când au loc multe întâmplări şi sunt introduse în scenă personaje puternic conturate, memorabile prin stranietate lor şi, uneori, prin felul succint în care sunt prezentate.
          Iată cum este descris Chiţcan, portarul unei instituţii: “Fizionomia lui se modelează după câteva măşti dintre care două sunt uzate de atâta purtat. Una e severă şi neîndurătoare, de mandarin supărat, şi o arborează când pe uşă intră vizitatorii nepoftiţi sau funcţionarii. A doua, mieroasă, de lăutar beat, cu un insesizabil aer de milogeală, îi cotropeşte mutra când îşi fac apariţia şefii”
          Mai trebuie să amintesc aici câteva personaje remarcabile. Şeful poreclit “Attila”, ce, ajutându-se de nişte păpuşi, îi recită amantei sale poezii în birou şi, în acelaşi timp, îşi “marcheză” sexual toate angajatele, precum tatăl lui Armand Călinescu, care, după ce îşi dezvirgina supusele, le dădea ceva avere, când acestea urmau să se căsătorească. Teodorescu, personajul mitoman, cucerit de propriile fantasme, care fabulează fără limite în privinţa lui Vlad Ţepeş, cu scopul de a impresiona turiştii veniţi în oraş. El este şi cel care “spunea cui voia să-l asculte că realitatea trebuie să fie transformată într-un desen animat, pentru a fi suportată”. Temir Omer, bătrânul priapic, care nu face decât să mânânce toată ziua. Mulatra Tehura îi vindecă în mod miraculos pe bolnavi citindu-le din cărţi. În consecinţă, la intervale regulate, bărbaţii cad la pat şi solicită lecturile binefăcătoare ale mulatrei (“Îmbolnăvirile s-au înmulţit. Aproape toţi bărbaţii oraşului au devenit cititori pasionaţi. Când Tehura păşeşte în gura serii, căre clienţii săi, flăcări întunecate şi fierbinţi se iscă în toate colţurile oraşului. Trotuarele dogoresc şi pereţii caselor ard, albi, în lumina smulsă peste zi soarelui”).
          Seria de eroi bine conturaţi în trăsăturile lor memorabile este lungă. O veţi descoperi – nu mă îndoiesc, cu încântare - citind cartea.
          Ceremoniile desfăşurate cu ocazia zilelor oraşului ridică, prin atmosfera lor fastuoasă şi implicarea locuitorilor, Muridava, locul acţiunii din roman, la nivelul unei adevărate Veneţie, a măştilor, a sărbătorilor şi a miturilor re-interpretate. Tot aici se petrece un adevărat dezmăţ pantagruelic: “Leorpăielile se auzeau de la zeci de metri, oamenii se străduiau să mănânce cât mai mult şi mai porceşte pentru a fi admişi în Curtea Judecătorilr... Vinuri aspre şi puternic alcoolizate aproape că le luară minţile mesenilor. Untura li se scurgea pe bărbii, se ştergeau pe mâini cu reverele hainelor lor de ceremonii, închinau pahar după pahar, ciocneau, rosteau toasturi împleticite, se îmbrăţişau, se pupau, plângeau.”
          Violenţa din “Portocala mecanică”, şifonierul Cronicilor din Narnia, actul sexual ca poartă spre alte lumi, tema borgesiană a cărţii, coitul animalic, umorul aprig sau mucalit, misterul de tip Poe, atmosfera kafkiană printre accentele marqueziene, limbajul frust lângă delicateţea exprimărilor, oniricul nemîmblânzit, incursiunile în Biblie, obsesia prieteniei şi singurătatea individului excepţional... Şi mai sunt multe alte teritorii pe care Şerban Tomşa le cucereşte cu o uşurinţă caracteristică scriitorilor de mare talent şi forţă. Din alipirea acestor teritorii rezultă un spaţiu, inedit şi spectaculos, polisemantic, acela al romanului “Călugărul Negru”. O carte pe care o văd jucând un rol important în literatura română actuală, cea plină de amintiri din copilăria anilor comunşti, de vieţi banale (vezi minimalismul ultimului deceniu şi ceva!) sau de sexualisme seci.
          Un ultim citat: “Un om obişnuit te iartă dacă i-ai tras o bătaie bună, dar te urăşte toată viaţa dacă l-ai umilit printr-o combinaţie de cuvinte.”   

           

Scriitorul Cristian Meleşteu despre "Ceasornicarul Dansator"

Cristian Meleşteu (despre a cărui activitate literară puteţi citi aici, iar aici îl găsiţi pe blog) a scris o scurtă cronică în revista "Fereastra". Îi mulţumesc.

__________________

Un ceas care dansează aberantastic
(Ceasornicarul dansator- Liviu Drugă, Tracus Arte 2012)
           
            În ziua de azi, când munca ne acaparează vorace mare parte a timpului, e greu să te hotărăşti să mai citeşti o carte, mai ales dacă nu face parte din panoplia acelora intrate deja în istoria literaturii, ori certificate de un premiu. În contextul acesta în care mă înscriu şi eu, recunosc că apetenţa pentru cartea lui Liviu Drugă, Ceasornicul Dansator, ed. Tracus Arte 2012, mi-a deschis-o cronica extrem de laudativa a lui Şerban Tomşa, găzduită de site-ul acestuia.
            Povestirea Fierăria, aşezată strategic spre jumătatea cărţii, mă duce cu gândul la Poiana lui Iocan, şi este poate locul unde, până e gata comanda, se deapănă toate celelalte povestiri din carte. Volumul de altfel abundă în simboluri şi personaje fabuloase care trăiesc firesc într-un univers „aberantastic”, termen pe care autorul îl propune, după ştiinţa mea, pentru prima dată în literatura română, fiind o combinaţie între aberaţie (simpatică!) şi fantastic, zonă în care trăiesc unele din personajele cărţii. Drugă ne plimbă în zone complexe, de la filosofi la personaje de reviste desenate (Rahan) şi până la cei pe care-i întâlnim frecvent în cotidian. Un amestec insolit, ce are ca bază cel mai probabil o solidă zestre culturală a autorului.
            Deşi declarată ca fiind o carte de povestiri, în realitate multe din textele propuse sunt adevărate poeme în proză, care abundă de metaforă frumos mirositoare (Umbra elefantului boem, Noaptea gemea pufoasă peste oraş, ş.a.…). Alteori, întâlnim mostre de umor autentic, autorul realizând mini-tratate, având punct de plecare lucruri intrate în mentalul colectiv, cum e, de exemplu, expresia „şi-a băut minţile” Dar ştiţi, nu e corect când zice lumea ,,şi-a băut minţile”, eu nu sunt de acord cu asta… Mereu trebuie să bei cu cap, să găseşti cea mai bună cărare pe care să te rătăceşti. De aia când mă îmbăt cu proştii, că mai fac şi eu din astea, încep să tac, şi tac, şi tac până nu mă mai opreşte nimeni din tăcut… Din tăcut da, da, nu din tăcere, că la mine tăcerea e lucru grav… Dacă vă e frig, aş putea să vă dau o cizmă, ieri le-am cumpărat, nu cred că au început să pută… Parcă ştiam că aşa o să mi se întâmple…
            Aş fi preferat ca unele texte să fie ceva mai scurte, mai condensate (le găsesc cele mai reuşite pe acelea din volum) şi poate ar fi benefică o reeditare viitoare (adaugită cu povestiri noi) din care să rezulte mai multe cărţi: una aberantastică, alta de poeme în proză şi una umoristică, ceea ce ar creşte unitatea stilistică a cărţii. Dar aşa se întâmplă desori când ai atât de multe de spus şi vrei să dai totul dintr-o dată, cum lasă impresia Liviu Drugă!

            Cartea lui Liviu Drugă mă duce, în unele zone ale sale, cu gândul la Urmuz şi Boris Vian, dar autorul reuşeşte să rămână el însuşi pe tot parcursul scrisului său, dând o dovadă certă de talent.


Beţivii din balcon (Din jurnalul unui căpcăun)


16 aprilie

            “Boule, ia mâna din părul meu. Nu vezi că se uita mama la noi, pe geam” – asta m-a trezit. Am recunoscut, ca prin vis, vocea adolescentei de la doi, o fată cuminte, cu pretenţii de rebelă. Nu ştiu cum reuşeşte vântul să urce uneori cuvintele de jos până la ultimul etaj, fără să deranjeze liniştea suplă dintre blocuri. Am impresia că numai eu le aud. E ca un fel de explozie de la capătul fitilului, şi fitilul porneşte de jos, de la parter, iar explozivul e sus, la mine.
            Până aici am scris pe întuneric şi, cum m-a deranjat lumina puternică de la monitor, mi-am aprins lampa ieftină de pe birou. Îmi vâjâie puţin capul... E oarecum normal, după un litru de ţuică. Am mâncat omleta după ce a plecat Vuţ şi am ieşit pe balcon... Aer curat.            
            Primesc o sticlă de ţuică odată pe lună. O aduce poştaşul, am făcut o înţelegere cu el, ca să nu mă mai duc eu la poştă. Nu ştiu cine e expeditorul. Un litru de ţuică bună, de Runcu. Satul în sine nu mai există de mult, nici pe dealuri nu mai cresc pruni. În vale, s-a întins de vreo zece ani un oraş mediocru. Odată ajunsă la mine sticla, nu rezistă mai mult de o zi.
            Azi am ieşit cu ea pe balcon şi cu nişte cărţi. Poezie şi filozofie, două teancuri. Plotin şi pe Heidegger, cap de serie într-un teanc, Gellu Naum, în celălalt. Şi pachetul de ţigări. Mă oftic mereu când fumez în aer curat...

            În blocul din faţă, domnul Popa completa integrame. A ridicat capul din revistă şi m-a salutat scurt şi apăsat, i-am răspuns ridicând paharul cu ţuică. Apoi mi-a părut rău, că omul nu mai bea demult. A zâmbit uşor şi a continuat să completeze integrame cu pixul primit în timpul unei campanii electorale acum 2 ani. Ar fi putut să ajungă un mare poet, i-am citit poeziile. Pe la 50 de ani, după ce a încercat să publice de vreo câteva ori, şi-a promis să nu mai citească vreodată literatură. Integrame, rebus şi tabloide. Decizia lui, cred, m-a făcut să nu deschid, până la urmă, nicio carte din cele aduse pe balcon. Da, sigur asta a fost.
            Apoi am băut gândindu-mă la Vuţ, la câte întrebări aveam să îi mai pun.
            Pe la jumătatea sticlei, a apărut poştaşul în dreptul balconului, a venit cu aparatul primit în dar de la colegii de serviciu, la aniversarea a 50 de ani. E un fel de trotinetă zburătoare, foarte silenţioasă, pe care o foloseşte mai ales când se îmbată. Atunci pleacă în vizită pe la oamenii care îi sunt dragi, iar pe mine mă iubeşte tare mult domnul Flavian Coşa. În zilele cu ţuică de Runcu mă iubeşte în disperare, deşi mai mult de un pahar nu primeşte niciodată.
            A aterizat pe balcon lângă mine ţinând cu greu în mână o sticlă de coniac, un pic începută:
            - Mă gândeam eu că aicea eşti, zise, lăsându-şi trotineta să cadă peste sticlele mele de bere goale, acoperite de praf. Stau acolo de anul trecut, poate le duc la gunoi până la vară. Ca de fiecare dată, a adăugat că a venit după ţigări, pentru că el nu mai are şi nu a primit „chenzina” pe luna asta.   
            Privi lung teancurile de cărţi lângă mine:
            - Naum, tare! Ne-a dat test din el la angajare. Am luat 9.
            Mereu se laudă cu asta. Abia termină cu amintirile că se şi prăbuşi peste trotinetă şi peste sticle. Un zgomot infernal, ascuţit, cu ecouri subţiri tropăite, cum fac de obicei sticlele goale şi goale. Parcă nici nu îţi vine să crezi că prăpăditele astea sunt în stare de aşa hărmălaie. Parcă din răzbunare o fac... Au ieşit vecinii speriaţi pe la geamuri:
            - Domnu’ Coşa, a, mata erai?
            - A primit ţuica domnu’ Căpcăunu?
            - Neruşinat, ca de obicei.
            Ultimele cuvinte au fost ale doamnei Zenovia. E printre puţinele care nu îi lasă nimic poştaşului, când primeşte pensia, şi îl bârfeşte mereu, după ce bărbatul a refuzat să îl mediteze pe nepotul ei la literatura interbelică – voia şi nepotul să se facă poştaş. Acum am înţeles tânărul că marchează urechi de urşi polari în Siberia pentru un studiu de protejare a lor.   

            Domnul Coşa a rămas acolo între sticle până am adormit eu. I-am aprins doar o ţigară înainte şi i-am întins-o fără să mă ridic de pe scaun, după care a vorbit non-stop. I-am dat şi tradiţionalul pahar de ţuică, să nu spună că a venit degeaba. Când m-a luat pe mine somnul, mai avea coniac de două degete în sticlă.
            Nu am dormit mai mult de o oră. M-a trezit Vuţ bâzâindu-mi pe la ureche:
            - Dormi? Mai dormi mult?
            Zbura cam haotic şi repeta cele două întrebări în continuu. Sub influenţa licorii de la Runcu, mi-a luat ceva vreme să înţeleg că animăluţul era şi el turmentat. Evidend că m-am gândit că ar putea să fie de la energia O+2 după care plecase să se hrănească.
            - Ţi-e rău? l-am întrebat.
            S-a oprit din turuit şi mi s-a aşezar pe paharul de ţuică pe care îl ţineam încă strâns în mână şi mâna sprijinită pe picior.
            Zice:
            - Aveţi în cartier nişte orgasme de tot căcatul şi, după ce că sunt de calitate proastă, mai sunt şi puţine. Nu ştiu ce dracu aveţi voi în capu ăsta... M-am întors lihnit. Apoi... (aici se opri şi îşi mişcă aripioarele încercând să nu alunece în pahar) apoi am gustat din băutura ta, odată mi-am băgat smocul în pahar şi pentru că nu mâncasem prea bine, cum îţi ziceam, m-a luat instantaneu de cap. Ce dracu’ e asta?
            I-am explicat scurt. Mi-a zis că e tare bună, dar lui să îi pun cu apă data viitoare. M-a întrebat ce e cu omul care dormea printre sticlele goale. I-am povestit cine e poştaşul. Când a aflat cum îl cheamă s-a trezit brusc:
            - Electronii orgasmici ai nevesti-sii i-am mâncat. Când am ajuns eu, tocmai pleca de la ei de pe balcon unu’ cu trotinetă ca asta de o ai şi tu aici. Cam bagaboantă tanti asta a lui Coşa.
            Ete na, treaba lor în fond... Dar n-am comentat decât în gând.
            Vuţ şi-a înmuiat puţin smocul în paharul cu ţuică.
            - Nu ziceai că vrei cu apă? zic.
            - Acum nu mai contează. Ştii să zbori cu trotineta asta? Hai să-l ducem pe Coşa acasă, că e în ultimul hal şi răceşte, dacă îl lăsăm aici până dimineaţă
            - Nu ştiu unde stă şi nu cred că mă pot ţine pe ea.
            - Ştiu eu. Saltă-l pe încornorat!
            Când trăgeam încet de poştaş, căutând să îl sprijin de scaunul meu, sticla de coniac pe care o ţinea strâns în mână scăpă pe jos şi se sparse. Parcă şi liniştea nopţii se sparse odată cu ea. Totuşi, nu se aprinse nicio lumină, nimeni nu înjură. Dormeau rupţi vecinii mei.
            M-am dus să aprind lumina la sufragerie, că mi-era să nu ne tăiem în cioburi. Când m-am întors, Vuţ al meu îşi târâia moleşit smocul prin coniacul de pe ciment.
            - Orgasme proaste, băutură proastă pe aici... Noroc cu ţuica ta de la Runcu. Acum mergem să mai luam, urcă-te pe trotinetttt...
            Nu apucă să termine cuvântul. Ochelarul zburător căzu mangă peste cioburi, cu braţele-aripioare pleoştite sub el.

             Acum doarme pe o farfurie pe masa din bucătărie. Nea Coşa doarme şi el pe canapeaua asta din sufragerie, punctându-şi din când în când existenţa cu pârţuri anemice. M-am cam chinuit cu poştaşul, e cam greu. A fost haios că, după ce l-am trântit pe canapea, se trezeşte şi zice morfolit:
            - Unule, am avut un vis, bă, ceva cu orgasmele nevesti-mii... şi a zâmbit scurt.
            A adormit la loc imediat. Tot zâmbind de la visul pe care credea că l-a avut.
            Mă duc să mă culc şi eu. A dracului băutură...   

(first draft)

restul jurnalului aici