Buricul portocalei

       O portocală stătea la soare, în zăpadă, cu buricul gol. Suflul de gheaţă o înfăşura mărinimos, ca o gheişă la început de carieră. În jurul buricului îi crescuse de vreo două zile un tatuaj discret, de primăvară. D-aia şi ieşise afară portocala, să se dădea mare cu tatuajul ei, iar fulgii coborau până aproape de tot să îl vadă, apoi se topeau de încântare. Ce tatuaj frumos! strigau fulgii extaziaţi. Ce tatuaj hot! adăugau cei mai curajoşi dintre ei. Suflul de gheaţă nu înţelegea de unde atâta încântare la ei. Ce scârboşenii mici, mici şi excitate, gândea vântul domol. 
       Din topeala fulgilor, o umbră de piscină apăru în buricul portocalei, însă, din cauza căldurii interioare a fructului exotic, apa nu îngheţa. Când, într-un târziu, înţelese şi vânticelul de gheaţă ce se întâmpla-n buric, acesta sări, ca o gheişă veselă, în cap, drept în mica adâncitură plină cu apă a portocalei. 
       Imediat, deasupra lumii încetă să mai sufle ceva. Fulgii, geloşi, nu s-au mai apropiat de găurica portocalie. Lipsiţi de obiectul adoraţiei, au rămas lipiţi de cer să bârfească liniştiţi depravările regnului vegetal. Deci nici n-a mai nins. 
     Până într-o zi… Când tatuajul discret înghiţi buricul portocalei cu tot cu vânticelul înotător şi izbucni o furtună de zăpadă galbenă, mai galbenă ca banana care se pregătea şi ea să cadă la soare, în zăpadă, cu buricul gol, de pe balconul vecinului de la 8, bătrânul vegetarian, blândul puşcăriaş tatuat pe limbă.

2 Responses to "Buricul portocalei "

Lotus says
23 decembrie 2012, 14:49

Chiar că îi. Iarna visează la vară. Sau invers. Sau. Că fulgii nu pot visa. Dacă timpul probabil se schimbă, te dau în judecată. :))

Liviu Drugă says
23 decembrie 2012, 18:35

Lotus:
Probabil că timpul se va schimba într-o zi, deci ne vedem în (ultimă) instanţă. :))