Dubiosule care sunt




Precizia pe care o pui tu
în mersul repezit de la un capăt la altul al lumii
e dubioasă

Ai spus că nu te mai întorci
că nu mai scrii din fuga poezii direct pe computer 
iar acum ca secundele strâmbe printre limbile uscate ale ceasului
calci
ud şi drept

Felul îmbietor în care ţii umerii drepţi
sub epoleţii de general al viitoarelor întrebări
e dubios

Ai spus că nu mai deschizi nici un conflict armat
pe teritoriile cucerite de viitorul apropiat
iar acum pui pe grătar ghicitorile alea proaspete
vânate cu toate armele descărcate în afară de una
(dar nu mi-ai recunoşte care nici să te ţin de mână până la capătul lumii)

Parfumul negativ cu care aprobi totul
în şedinţele scandaloase ale personalităţilor tale multiple
e dubioasă

Ai spus că Totul e Unu
şi că Multiplul e doar o marcă de export
iar acum mă împarţi repetent în sute de răspunsuri
presarate ca ingrediente 
peste grătarul glumeţ în care dansezi printre jaruri 


N-am mai lăsat nimic precis în lume
după ce-am plecat
mă uit la tine şi îmi dau seama
că degeaba îmi semeni atât de mult

la celălalt capăt al lumii nu ne vom mai recunoşte deloc. 

Etnogeneza poporului român (adaptare animalieră)


            Nu ştim cum se făcu, dar, într-o zi, înainte ca primul român să fi căscat ochii peste tărâmul carpato-danubiano-pontic, Privighetoarea şi Ursul ajunseră să facă sex. Evident, sălbatic!
            A doua zi, de dimineaţă, Privighetoarea, era ca de obicei la locul ei pe cracă, lansând în văzduhul nepoluat triluri de mai mare dragul. Toate fiarele pădurii o ascultau încântate. Unele se adunau în jurul ei, să o audă mai bine şi, totodată, să se bucure de lanul de canabis de sub copacul în care păsărica dădea tril după tril.
            Veni şi Ursul lângă grupul de jivine spectatoare şi o asculta pierdut, în timp ce, pe la spate, ţinea inconştient, cu coadă lui lungă şi stufoasă, ritmul din aria iubitei lui pe care o sorbea din priviri... Şi-o imagina cum îi completa lungul şir de fantezii început cu o noapte înainte.
            Pentru că relaţia lor era departe de a fi una firească,  pădurea în mod evident nu trebuia să le afle marele secret – era şi mai palpitant aşa, de altfel. La un moment dat, Ursului i se păru că Viezurele şi Cerbul îl priviră insitent. Ca să scape de stinghereală şi suspiciuni, se ridică în două labe şi aplaudă  stângaci cu celelalte două:
            - Minunată voce! mai mormăi el.
            Privighetoarea, care tocmai se oprise, îl privi încruntată:
            - Dar du-te-n pizda mă-tii şi lasă-mă cu miştourile tale de huidumă unsuroasă, îi zise din inimă, cu o voce acră şi seacă păsărica.
            - Du-te, fă, afoano, cu vocea ta de rahat de aici şi cu mă-ta aia ta grasă şi cu tactuăla repetent, se porni şi Ursul orb de furie, zbătându-şi necontrolat coada lungă şi stufoasă. Apoi plecă.
            Noaptea, cei doi, uitând de înjurăturile pe care şi le adresaseră reciproc în poiană, se iubiră până în zori cu pasiune, cum numai jivinele din spaţiul carpato-danubiano-pontic ştiau.
            Din păcate, în dimineaţa următoare, ura lor sinceră le ieşi din nou prin botul lui, prin ciocul ei.
            Când se lăsa noaptea, iubirea îi aducea iar împreună devastând bârlogul lui, cuibul ei. Pentru că şi ea, ca orice păsărică, avea fanteziile ei.
            Şi au ţinut-o tot aşa până când, din hărţuiala şi împreunarea lor, s-a născut un pui biped blond, primul om care a căscat ochii peste târâmul carpato-danubiano-pontic. Şi a lor era progenitura fără îndoială, căci, înainte de a veni pe lume fraţii săi, deci singur fiind, îşi găsea pricină de gîlceavă şi ocară chiar şi cu el însuşi, atunci când dragostea de sine înceta să îl mai împresoare. După ce au apărut fraţii şi surorile lui, labilitatea a devenit însuşirea lor cea mai trendy. 
             
           
           
               

Statele lunii. Statele soarelui - Cyrano de Bergerac



            Cyrano de Bergerac (1619 – 1655) este cunoscut în toată lumea mai ales drept poetul cu nasul mare din piesa lui Edmond Rostand, apărută în 1897. Din păcate pentru această lume, Cyrano nu este descoperit ca mare creator de lumi fantastice. Nu ştiu dacă la noi mai este ceva recent tradus, în afară de Statele lunii. Statele soarelui, (titlurile originale sunt puţin mai lungi), dar fie şi doar acestea şi tot merită să vă aruncaţi un ochi pe aceste texte doldora de imaginaţie şi de filozofie politică.
            Poate nu am acum în minte prea proaspete scrierile lui Swift (1667-1745), însă Bergerac m-a cucerit de la prima pagină, în care descrie presupunerile jucăuşe ale unor cetăţeni abţiguiţi despre ce ar fi de fapt Luna. Mi-am amintit imediat că şi eu, în copilărie, tot aşa făceam cu vreo doi trei prieteni mai de soi – azi, nu mai au copiii ce să îşi imagineze că sunt cu ochii mereu în explicaţiile „artistice” sau (cvasio-) academice de pe net sau de pe net.
            Dincolo de divagaţia asta a mea, rămâne în aceste scrieri explozia creativă a unei minţii care parcă face un concurs cu propriile limite, fascinată de cât de departe se poate duce gândul . Este foarte adevărat că şi epoca respectivă era una de mari evervescenţe filozofice şi căutări ştiinţifico-tehnice.

Câteva idei:

            Adam se refugiază, de pe Lună, pe Pământ cu puterea imaginţiei (ceea ce azi se numeşte trăire extatică) nefiind corupt de hrana crudă, dezmăţ sau de boli. Pe Eva nu o ducea imaginaţia aşa de mult din cauza sexului ei, dar pentru că a fost cândva parte din trupul lui Adam, s-a ridicat până la urmă în aer printr-un soi de magnetism (principiu al atracţiei care este evocat deseori sub varii forme). Amândoi au coborât între Mesopotamia şi Arabia.

            „Când vă auziţi maţele chirăind, este, de fapt, şarpele care şuieră şi când, dând ascultare firii lacome datorită căreia l-a împins pe primul om să mănânce prea mult, cere şi el de mâncare;”… căci Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni şi să le fie foame, iar când îi dă şarpelui prea mult să se sufoce, pentru ca atunci când nu îi dă de mâncare să facă tărăboi şi să îşi verse veninul, numit fiere de doctori... În continuarea ideii, Cyrano alunecă finuţ pe calea sexului: “am băgat şi ei de seamă că şarpele acesta, tot încercând să evadeze din trupul bărbatului, i se văd capul şi gâtul ieşind din partea de jos a pântecelor noastre. Dar Dumnezeu nu a îngâduit ca doar bărbatul să sufere şia vrut ca şarpele din el să se înverşuneze (sublinierea mea) asupra femeii pentru a-i infuza veninul său şi ca umflătura de pe urma acestei înţepături să dureze nouă luni.”   

            Bucătarii şi gratargii sunt mereu graşi de la fumul care îi înconjoară şi pe care îl inhalează.

            Pe Lună se plăteşte în versuri, sonetele fiind cele mai valoroase, iar dintre ele cele care au poantă. După ce le creează, autorii vin cu ele la funcţionarii versificatori care le fixează valoarea poeziilor. Deci “dacă cineva moare de foame, nu poate fi decât un dobitoc, iar persoanele de spirit mânâncă întotdeauna pe plac
             
            Tot pe Lună există „oraşe mobile” care se deplasează cu ajutorul unor sisteme complexe pânze şi foale. Dar există şi „oraşe sedentare” care au nişte gropi sub ele în care pătrund în întregime pe vreme rea.

            În loc de „Bună ziua!” se spune „Iubeşte-mă, înţeleptule, pentru că te iubesc şi eu.” 

            La un moment dat este prezis şi audio bookul sub forma unei cărţi, fără pagini şi fără litere, căreia i se întorc nişte tendoane şi arcuri şi o voce omenească citeşte capitolul dorit.

            Pentru că n-a meritat să aibă un prieten timp de 6 ani, o pasăre este condamnată să fie rege peste un popor dintr-o altă specie, tocmai pentru a nu putea comunica şi a nu se bucura împreună cu ei. “Va sorbi toate amărăciunile regalităţii” este o propoziţie memorabilă, care vorbeşte despre intenţiile critice ale textelor lui Cyrano.  

            Condamnarea supremă e prin tristeţe.

            …şi multe, multe altele – un adevărat deliciu pentru iubitorii de poveşti fantasmagorice, alegorice şi utopice.



            Cyrano vede totul la scară macro, dar intră şi în profunzimea fenomenelor fizice (fantazând fără ruşine :)))!!!!), iar peste toate întinde societatea oamenilor pe care o beleşte des să vedem de fapt ce e înăuntru sau - mai corect! – ce vede autorul acolo. Autor care moare în urma unui accident stupid (sau atentat?) la 36 de ani.

           Şi un lucru negativ, totuşi: excursurile filozofice sunt, pe alocuri, cam lungi şi plictisitoare, deşi în epocă trebuie să fi avut un impact mai mare.

____________________________________
Statele lunii. Statele soarelui - Cyrano de Bergerac. Editura Minerva, Colectia Biblioteca pentru toţi, 2007. 

Lucruri triste ni se-ntâmplă


Lucruri triste ni se-ntâmplă
Prezicându-se ascuns
Un gând pleacă-n altă tâmplă
Alt gând ni se joacă uns

N-avem planuri, cu ce vină
Drumul ninge pe-ăla strâmb
Dar săpând adâncă mină
Toţi găsim acelaşi dâmb?

Ne întreabă trecătoarea
Unde mergem şi cum stăm
Dacă numai ne’ntâmplarea
O mâncăm şi-apoi vomăm

Asta e tristeţea toată
Singulară, la pachet”,
Ne rămâne-mprospătată
Şi ne-o trage în secret.

Neştiută, banca verde (de Tania Drugă)


            Acesta este un text scris de fiica mea Tania. Are aproape 14 ani. A început acum 4 ani să scrie un roman, gen Harry Pottter, la care a lucrat din ce în ce mai pe sărite, până a renunţat. Şi-a dat seama că nu era ceva prea original. Foarte bine. Foarte bine pentru că, în acest fel, a luat contact cu actul scrisului, despre care am avut cu ea multe discuţii de atunci.       
           De vreun an nu a mai scris nimic şi, brusc, m-am trezit cu acest text săptămâna trecută. Veţi descoperi uşor că are influenţe din aberantasticele mele. E normal, ea citeşte tot ce scriu.
          Implicarea mea în corectarea micii ei poveşti a fost absolut insignifiantă. 
          Rugămintea mea şi, mai ales, a ei este să vă spuneţi părerea nu în calitate de prieteni ai mei, ci de cititori experimentaţi şi intransigenţi. Şi eu, şi ea vă mulţumim pentru atenţie şi intransigenţă.
           
__________________


            - Dă şi tu aicea o ţigară pentru fratele meu! s-a auzit, tărăgănată şi plictisită, o voce lângă mine.
            Pe o bancă verde, din lemn, lăfăindu-se între alţi doi băieţi, stătea, împrăştiat, un băiat cu părul lung şi blond. Tenul de “fotomodel” îi dădea o alură finuţă, care nu se potrivea cu atitudinea lui. Îmbrăcat cu haine largi, purtând un fes gri cu trei dungi negre  şi subţiri, se vedea cu uşurinţă că era unul din “băieţii de stradă” şi un fel de lider.  Era o apariţie plăcută, din punctul meu de vedere cel puţin, şi făcea parte dintr-un peisaj în care mi-am dorit dintotdeauna să ma văd şi pe mine.
            Din nefericire, nu am fost destul de dezgheţată, tupeistă, “de gaşcă” pentru un asemenea grup… Mă rog…  
            Trecând pe lângă “fotomodelul” blond, l-am fixat cu privirea timp de 5 secunde. S-a uitat şi el la mine. Ochii lui albaştri îmi susţinură privirea şi mi-o încărcară cu mii de furnicaturi, care se descărcaseră apoi, cu un tremur rece, în tot corpul. Mi-aş fi dorit să îi fi dat şi eu aceeaşi senzatie, dar n-am reuşit.
            Din ochii lui frumoşi mi-a aruncat un „Ce te bagi?”, de o răutate rară. Ştiam că privirea mea nu fusese una binevoitoare, ci una curioasă. Scopul fusese de a-i surprinde cât mai multe trăsături, fără să observe că îl cercetam. Cum operaţiunea mea de “uită-te-cât-poţi-apoi-pleaca” a dat greş, am tras în jos de puloveraşul roşu şi am privit înainte, nepăsătoare, parcă neatinsă de furnicăturile, care încet-încet, datorită emoţiei sau poate a dezamăgirii că am fost descoperită, se materializaseră înaintea privirii mele sub forma unor steluţe.     
            După ce am ajuns acasă, în apartamentul bunicii, am băut un ceai şi imaginea “fotomodelului” a început să pălească. Am conştientizat însă că Micul Oras avea toate şansele să ajungă în finala din anul acela, cel mai probabil alături de Marele Oraş, care câştiga titlul an de an, după propria-mi părere, fără nici un merit. Micul Oraş nu mai câştigase din ’86, când “generaţia de aur”, asa cum se autotintitulau, terminase liceul.
            Acesta e singurul concurs pe care îl ştiu cu organizatori necunoscuţi. Pur şi simplu la “Banciliadă”, provenit din cuvântul “bancă”, vin aceste obiecte banale din toate oraşele importante. Din când în când, se aventurează şi bănci mai rablagite din nu ştiu ce sat, dar nu trec nici de etapa IQ, care e una din cele mai “de seama” etape…
            Fiecare oraş, orăşel sau sat este reprezentat de o bancă - de regula cea mai înţeleaptă dintre ele. Băncile se adună la o dată pe care nimeni în afara lor nu o cunoaşte. Nimeni nu ştie ce se întâmplă şi unde se întâmplă concursul, dar, la sfârşit, televiziunile din întreaga ţară sunt informate şi ele afişează punctaje, semifinalişti, reprezentanţii “smecheraşi” din fiecare oraş rămaşi în finală. În a treia zi a concursului se anunţă oraşul câştigător şi punctajele acestuia.
            Revin la părerea mea cum că Micul Oraş avea mari şanse anul acela, smecheraşii de aici evoluaseră mult, dar conta şi ce bancă participa la confruntare. Trebuia să fie una inteligentă, lăcuită bine şi destul de ţeapănă.
            Peste câteva zile am ajuns acasă şi, în monotonia unei plimbări prin Herăstrău, am văzut multe specimene de “fraieri”, “tocilari” şi asa-zişii “smecheraşi”. Îmi părea rău pentru Marele Oraş, dar eram sigură că nici nu aveam ce reprezentanţi să trimitem anul acela, de parcă toţi papă-lapte se adunaseră în oraşul nostru.
            Şi începerea concursului fu anunţată.  Deci toată lumea aştepta.
            Auzeam cum, în cartierul meu, timpul se scurgea, aruncandu-se de pe un bloc pe altul, palavragind cu paratrăznetele şi stând la o şuetă cu capetele de lift. Televizorul era ocupat în permanenţă cu punctaje şi reprezentanţi… Păcat că nu arată şi băncile, până la urmă ele îşi aveau meritul cincizeci la sută. În nici un an nu ni s-a explicat care e rolul băncilor şi, bineînţeles, că nici anul asta nu ni se va explica. Variantele mele nu erau multe, de fapt nu vedeam decât o singură cale…
            Marea majoritate a smecheraşilor stau afară, în parcuri. Pretutindeni în aceste locuri se află banci, iar prostul lor obicei e să îşi povestească tot una alteia. Cred că din acest motiv băncile reprezintă fiecare oraş, ele ştiind tot ce mişcă, mănâncă, dorme în oraş.
            Banciliada nu e arătată la televizor, dar semifinaliştii din acel an erau pe măsura aşteptarilor mele: trei-patru sate cu câte o bancă mai inteligentă; doua oraşe un pic mai mici ca Marele Oraş; Micul Oraş şi Oraşul de lângă Baltă.
            Am râs pe înfundate, singură în faţa televizorului, când am descoperit că Marele Oraş nu se află printre semifinalişti.
            Micul Oraş a avut cele mai mari punctaje.
            Timpul se oprise să mai pălăvrăgească cu paratrăznetul, iar cele două zile până la anunţarea câştigătorului treceau greu. Oraşul era împânzit cu un strat urâcios de nori gri.  
            Fiecare avea propria interpretare a punctajelor sau un preferat printre “smecheraşi”, chiar dacă, de fapt, concursul e doar o ceartă între oraşe pe tema “cine are cei mai multi şmecheri”.
            Lumea voia o explicaţie pentru apariţia înfruntării, era curioasă să vadă ce se întâmplă la Banciliadă şi unde se află aceasta, cine sunt juraţii, cum se stabilesc punctajele. Singurul secret pe care am putut să îl smulg de la o cifră ce arată ceasul pe un calculator Dell e unde se ţinea Banciliada. O mare reuşită, într-adevăr! Habar n-aveam de unde ştia cifra aceea informaţia, dar avusese dreptate. Locul atât de secret unde se strâng băncile se afla într-o maşină de cusut, care se pare ca micşorează tot ce o atinge, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi cu şoriceii ce iniţial fuseseră nişte lilieci enormi. Mai aveam însă să aflu cum ajungeau băncile la maşina de cusut.
            Ziua marelui anunţ sosise: cel mai şmecher dintre şmecheri fusese declarat Pulso. Am pufnit dezaprobator la auzirea numelui. Apoi, scânteieri ale unor amintiri, vagi, îndepărtate şi împăienjenite mi-au adus continuarea replicii “Dă şi tu aicea o tigara pentru fratele meu!”. Din depărtare s-a auzit răspunsul “Ia, bă, de-aicea, Pulso!”
            Da. Pulso. Băiatul “fotomodel”. Previziunea mea cum că Micul Oraş urma să câştige anul acela se adeverise. Chipul câştigătorului se contura pe ecranul televizorului, în timp ce eu retrăiam contactul vizual cu cel mai mare şmecher dintre toţi şmecherii din acel an - Pulso. Pulso al Micului Oraş.
            Am închis televizorul. Timpul sărea de pe un bloc pe altul, vorbea cu alte antene şi alte capete de lift, moment în care, neştiută, banca verde, de lemn, părăsea învingătoare Banciliada.

TO BE CONTINUED / Va urma…