Noaptea gemea pufoasă peste oraş


               Noaptea gemea pufoasă peste oraş, respira prelung ca un început de roman aberantastic şi se scurgea după aceea, indolentă, prin somnul tuturor oamenilor, fie că dormeau sau nu. Îmi zicea că lunecarea în somnul lor e ca şi cum ai vărsa un pahar într-o cascadă, şi ea era apa din pahar. N-am întrebat-o niciodată de unde ştia cum e să fii apă.
               Uneori, dacă eram destul de odihnit, puteam să o simt chiar cum respira cuibărită lângă nou-născuţi, în pătuţurile lor. Oftau ei, ofta şi ea.
               După ce eram sigur că a adormit profund, o luam încet de ceafă ca pe o pisică şi o băgam în geantă. Tot drumul până în beciul în care ne petreceam amândoi ziua, trebuia să o mângâi - să nu care cumva să se trezească - şi să şterg toate zgomotele din calea ei. Avea un somn foarte uşor. De câteva ori s-a trezit pe drum, tresărea şi se repezea cu ghearele în mâna mea. Apoi îşi cerea scuze: se speriase, îi părea rău.
              O iertam, normal, şi ea se întindea iar peste oraş. Molatică. Jucăuşă. Şi eu aşteptam iar, alergând, să adoarmă ca să o pot băga înapoi în geantă.
              Dimineaţa, când se trezea în micul nostru beci de la mijlocul lumii, primul lucru pe care trebuia să îl facă era să îmi astupe mie găurile din bocanci.  
              Eu dormeam toată ziua, rupt de oboseală. Cât timp era întuneric, alergam peste tot cu bocanii aceia grei ca un sfârşit de roman să presar cuvinte uşor-păcălicioase peste ochii închişi-deschişi ai lumii. Să nu vadă nici un om cât era Noaptea de sexy şi de luminoasă.  
               Din păcate, astăzi lucrurile s-au schimbat. 

0 Responses to "Noaptea gemea pufoasă peste oraş"