Focul oamenilor, joaca podurilor.



            Două poduri mici, despărţite de vreo 20 de kilometri, stăteau mute şi neclintite peste apă, zi de zi. Dar nu şi noapte de noapte.
            Mult după lăsarea întunericului, când până şi cele mai înflăcărate platitudini filozofice se sting, dând din copitele mici lângă paharele mari şi goale de pe mese, când împreunările focoase ale îndrăgostiţilor mincionoşi se despart, cu sinceritate, fiecare în partea ei de pat, când visele cele mai urâte se opresc arzând în faţa Lunii ca oglindă pentru a-şi scoate de sub machiajul profesionist zâmbetele şi chiotele de fericire, când artiştii cei mai posedaţi de flăcările iadului creator se ghemuiesc lângă lucrările lor, ca nişte câini de pază, reci şi înveliţi doar de propriile flatulenţe, iar cei nici măcar pârliţi niţel de aceleaşi flăcări îşi blesteamă neputinţele şi meteorismul din cap lor, scurmând pe sub pernele pufoase ca nişte câini de circ, când plimbăreţii nocturni cad din picioare de somn şi merg, fierbinte, în mâini până acasă, deci lumea e invers pentru ei şi nu văd picătură din lucrurile normale, atunci, în acest moment al nopţii, podurile încep să vorbească. Se mai mişcă şi ele, dezamorţindu-şi piloanele...
            - Ce faci, bă podişcă, sări-ţi-ar niturile de bondoc care eşti? zise fratele cel mare.
            - Tu vorbeşti, băi punte pentru purici? Nu te uiţi la tine că dacă te călăreşte un jipan pă tine, te zvârcoleşti ca Michael Jackson... Las-o dracului de vrăjeală, îi răspunse mai vânos, ca  de obicei, podul cel mic, cu 10 metri mai scurt.
             Cel mare, tot împăciuitor, aşa îi era firea de când ai ieşit din burta maică-sii:
            - Auzi, băi, nu facem noi mai bine o băiţă scurtă până se trezesc bipezii ăştia?
            Din doi timpi şi trei mişcări, neastâmpăraţii se aruncară  despuiaţi în apele râului de sub ei şi acum se bălăceau şi se împroşcau chicotind şi luându-se la mişto unul pe altul. 
            Din stropii imenşi de râu care se înălţau până-n vârful cerului de noapte, pe pământ cădeau, silenţioase, doar umbrele lor umede înăbuşind focurile somnului din capul oamenilor.
            Şi, cum se răsuceau şi se împingeau cei doi fraţi printre valurile înalte cât casele noi de pe malul drept, n-aveau cum să vadă că, pe celălalt mal, tatăl lor, venit din josul apei de la peste 200 de kilometri, se pitula, aşa imens cum era, la umbra umedă a stropilor şi le şparlea hainele dosite de cei mici după hypermarket.
            Marele pod îşi râdea pişicher în barbă de feciorii săi:
            - Abia aştept să văd dimineaţă cum vă întindeţi voi gujbeţilor peste râu poponeţele astea goale.   




___________
First draft
               

2 Responses to "Focul oamenilor, joaca podurilor."

eva says
13 aprilie 2012, 09:45

Metafora podului...Întotdeauna am considerat că podurile şi punţile sunt fascinante. Observ că-ţi plac şi ţie...

Sărbători frumoase!

Liviu Drugă says
13 aprilie 2012, 10:06

Eva, vezi ca mai e una cu podul si mai tare decat asta, dupa parerea mea.

Multumesc de urare. Asemenea!