Trebuie să vindem şi noaptea asta (completă)

         - Femeie, n-avem încotro, trebuie să vindem şi noaptea asta... Of, of, mă duc să mă culc, e târziu... Ştii ce-am auzit? Că nopţile se vând mai bine în zori, când vin alea de peste  ape cu ochii cârpiţi de somn şi nu se mai uită bine la marfă. Vor să plece cât mai grabnic să pună nopţile la uscat în pod, să nu-le prindă ziua cu noaptea-n căruţă.

         Niţă ieşi din bucătărie cu ochii plecaţi în pământul umed care îi ţinea loc de podea şi cu maţele ghiorâindu-i de foame. Sărăcise Niţă într-o singură zi, când recolta la care muncise toată vara fu inundată de apele poeţilor. Ca niciodată, în vara aceea se strânsese puhoi de lume în satul dintre Rime la sărbătoarea poeziei.          

           Organizatorii, printre care şi un văr mai depărtat al lui Niţă, au rămas muţi de uimire. Tot prin semne au comunicat vreun an, apoi s-au operat cu toţii şi nu i-a mai văzut nimeni prin preajmă. Într-un târziu au aflat care a fost pricina inundaţiilor, un moşneag responsabil cu băutura a amestecat ţuica cu vinul, că n-a avut sticle mai mici să care în sat zeama zaiafetului. Şi-au scos în noaptea aceea poeţi versuri care mai de care mai frumoase şi mai zemoase. Întâi a inceput să curgă din sat un firişor, apoi poemele s-au făcut şuvoaie şi talazuri irezistibile, lunecând dinspre dealurile Rimelor chiar peste holdele lui Niţă. Doar peste ale lui.

       Dar viaţa merge înainte, şi-a spus bărbatul. A vorbit cu Sevastiţa şi au coborât în pivniţă, acolo unde îşi ţineau lumina zilelor rămase. În butoaiele galbene, ale ei. În cele albastre, ale lui. Le-au măsurat pe amândouă – mai era destulă lumină. După o zi şi-o noapte, în care, trişti şi disperaţi, au ţinut-o numai într-o orgie sexuală, s-au hotărât: vor vinde. Altfel nu mai aveau cum să îl ţină pe Niţă cel mic la şcoală.

         De fiecare dată când pleca la târg să vândă noapte, bărbatul adormea cu gândul la ghinionul lui. „De ce nu m-am dus eu să stau lângă satul cu prozatori cum m-o sfătuit bunică-miu, Dumnezeu să-l ierte? Niţă, Niţă, poeţii sunt cheflii, băiatule.” După care pica în somn adânc. Nici nu apuca bărbatul să ajungă la al doilea sforâit că Sevastiţa era deja peste gard, fugind-gâfâind cu fusta strânsă la piept, spre satul cu poeţi. Jumătate de noapte se prostitua soft cu sătenii, jumătate făcea meditaţii hard cu ielele repetente din păduricea de peste deal. Ea nu-i spunea ce face noaptea, de unde aduce bani în casă, dar bărbatul simţea şi tăcea. Ce să facă? De unde bani de pâine şi de-o bucată de brânză?  Mai era şi de taxa de facultate a băiatului pe care trebuia să o strângă. Niţă junior voia să se facă poet, nici nu-i spusese lui tătâne-su asta, dar îi era de mic dragă poezia. Aşa cum dragi îi erau şi ţuica, şi femeile, şi maşinile luxoase, şi excursiile exotice, şi parapanta, şi marihuana, însă cel mai mult ţinea la poezie.

           Când Sevastiţa se punea în pat lângă el, spre dimineaţă, ca la un semn, Niţă se trezea. Îşi pupa pe frunte femeia transpirată de atâtea meditaţii şi ieşea în curte. Aerul rece îi mângâia barba lungă şi neagră ca a unui căpcăun de poveste, privea cerul negru şi urina zgomotos lângă gard.

         -  Lipeşte jetul de ulucă, bă, că trezeşti tot satul! striga uneori vecinul de vizavi. Numaidecât îşi cerea scuze Niţă, mai mult în şoaptă, şi lăsa treaba neterminată, plănuind să se oprească pentru asta în pădurice, unde nu ştia că ielele îl aşteptau cu sutele, un bilet la spectacolul lui vânzandu-se de 5 ori mai scump pe piaţa neagră a nălucilor.

           Se urca pe casă Niţă apoi, despuiat complet, şi curăţa cerul de stele. Noaptea neagră se vindea cel mai bine. Le trăgea cu o greblă ruginită, toate stingându-se în barba sa lungă, anume lăsată pentru treaba asta.  Pe cele mici-mici le lăsa în plata domnului, se mai bătătoreau ele şi se stingeau în hurducăielile drumului până la târg. Când începeau caii să fornăie, gata, se aplecau zori peste sat şi noaptea se strica. Atunci Niţă strângea bucata de noapte de deasupra curţii sale şi o întindea pe casă, o mai juca puţin în picioare să mai cadă, dacă mai cădeau, ceva stele şi o împacheta strâns, după care o arunca în căruţă şi o stropea cu pipi de cal din grajd.

            Armăsarii, Heidegger şi Romeo, urinau o substanţă alb-cristalină care, întărindu-se, respingea razele soarelui şi ţinea în căruţă noaptea rece tot drumul. În dimineaţa despre care se face poveste aici, Romeo era puţin răcit şi din nări îi curgeau mari diamante roz. Niţă strânse cu lopata într-un colţ diamantele ca să le dea Sevastiţa la porci când se trezea.

            Legă caii şi porni după aceea. Căruţa scârţâi legănat în timp ce Romeo îl pupă pe steaua din frunte pe  Heidegger  – amândoi erau cai năzdrăvai, şi cunoşteau prea bine că ielele nebunele nu îi vor mai lăsa să se drăgostească pe drum.  

             Zorii satului se înviorau, cerul negru se subţia. Doar peste gospodăria lui Niţă se prăvălea o lumină roşie, cruntă şi amară la gust. Cam când bărbatul urma să intre în pădure, nevasta şi cu cel mic urcau pe casă şi stropeau roşul acela insuportabil cu lumina zilelor care îi mai rămase de trăit lui Niţă. Zile puţine ştia omul, fiindcă turna mereu pe furiş din lumina lui în butoiul Sevastiţei sale dragi, iar în al său punea apă care se lăsa la fund, ridicând lumina spre gura butoiului. Privind înapoi acum spre familia lui cocoţată în vârful casei, cu găleţile de lumină în mâini, Niţă le făcu semn cu biciul. Nu-l zăriră de acolo din vale. Ştia el că nu puteau să îl vadă când aveau atâta treabă pe cap. Era însă mulţumit că îi văzuse el pe ei.

            “S-a cam terminat lumina mea, dragii mei, încă vreo două, trei găleţi şi gata. Rămâneţi sănătoşi” gândi Niţă cu sufletul negru ca noaptea din căruţa lui. Dar Niţă gândea prost, pentru că povestea sa nu se termină cum vrea personajul, fie el şi principal.

          

        Omul plescăi din buze şi năzdrăvanii înţeleseră că era rost de niţică goană. Lucru sigur - nu mai ajungeau printre primii în târg, după cum îi era voia stăpânului. Înfipseră cu putere potcoavele în ţărâna udă de rouă şi, din câţiva paşi, intrară în păduricea umbroasă ca o păsărică sălbatică. Crescută între timp, vezica lui Niţă răspândea vibraţii stranii printre umbrele pădurii.

            - Ale-te-ia! Ale-te-ia!” auzeau caii strigătele subţiri izvorâte de departe, din mijlocul copacilor bătrâni, din locul până unde, amplificate de forţe necunoscute ale clorofilei, radiaţiile vezicii lui Niţă produceau frisoane care lui însuşi îi rămâneau însă absolut necunoscute.

            - I-auzi-le pe neobrăzatele alea cum mai răcnesc, rosti, mascat de un fornăit, Romeo.  Heidegger îşi scutură coama, adică îi era silă să mai comenteze comportamentul deplasat al acelor fiinţe imposibile şi invizibile muritorilor.

        Nu după multă vreme, înfăşurat în triluri de privighetori şi fuioare de vânt, Niţă cel sărac se opri să urineze lângă un copac vânjos. Imediat ielele, multe repetente, se strânseră cu sutele şi cu ochii beliţi în jurul singurului prohab din pădure. Caii, ruşinaţi ca întotdeauna, auzeau strigătele chiţăite, guturale, spasmodice şi şuierate ale micilor năluci de sex feminin. “Ale-te-ia! Ale-te-ia!” şi agitau pancarte colorate cu acelaşi cuvânt scris corect, cu h-ul la locul lui. Aplaudau, ţopăind ameţite şi înfierbântate pariau pe distanţa la care o să ajungă jetul bărbatului. Au fost cazuri când jetul le-a adus averi uriaşe unora dintre ele.       Deşi considerat un mare spectacol, creaturile preferau să păstreze tăcerea asupra sinuciderilor, nu chiar foarte rare, când aceste mici lesbiene translucide se aruncau din dragoste neîmpărtăşită, sfârâind şi topindu-se, în volbura lui Niţă.

         De data aceasta nu câştigă niciuna, prilej pentru năzdrăvanii bidivii să zâmbească ironic pe sub ochelarii de cal. De atâta supărare şi sudalme porcoase, nălucile nici nu băgară de seamă numărul mare de sinucideri.

            Când Niţă ajunse în târg era cam târzior şi oamenii începură să plece spre casele lor. Parcă toată lumea se uita chiorâş şi insistent la el. Tăranii îţi numărau banii de pe capra căruţelor, lăsând caii să meargă pe unde voiau şi cu ce viteză voiau. Tot câmpul era împânzit de căruţe. Câteva, trase de cai mai răpciugoşi la minte, ajunseseră cocoţate şi în stejarii dinspre ape.

           “S-a vândut bine noaptea azi, dacă ăştia, tot numărând la lovele, nu şi-au dat seama pe unde atârnă… Or să-şi spargă iar capetele alea seci printre crengile groase”, se gândi Niţă, apoi îşi netezi barba şi părul negru în aşteptarea vreunei cliente cu dare de mână. Mai ales barba şi-o îngriji, simţea el că ea o să îl salveze.

           Cliente mai erau destule, căutând atente prin căruţe şi la uitătura căruţaşilor. Pe drumul dinspre ape, spre târg, încă se mai apropiau jipane cu rotocoale de praf ridicate în urma lor. La volan, femei urâte şi la fel de repetent-sinucigaşe ca ielele se înfiorau de fiecare dată când motoarele de sub capote huruiau puternic-arţăgos, lăsându-le cailor care au tras caruţe cu noapţi grele un gust amar în cerul gurii, amar care roşul care se abatea din cer peste casele ţăranilor săraci.

             - Ia zi, mocofane, cum dai kilu’ de noapte? Mai e încă rece, că te văd abia venit?

               Femeia care se oprise faţa lui arată ca o adevărată mumă a pădurii, urâtă şi udă din cap până în picioare, purtând în braţe un copil frumos, pe jumătate născut. Udă, pentru că aşa erau toate femeile de dincolo de ape. Cu jumătate de naştere, pentru că aşa păţeau cele nehotărâte. Îl cercetă pe Niţă de sus până jos, suspicioasă, cu ochii îngreunaţi de cearcăne.

            

           Din noaptea cumpărată de la ţărani, adică din lumina zilelor rămase, aceste urâciuni fleşcăite îşi croiau costume negre, care le făceau alte trupuri, diafane şi sexy, proaspete, mirosind a fân şi a sălbăticiuni educate. În costumele mincinoase, băbăciunile pluteau provocator peste ape, cu părul despletit, în căutare de poeţi, în cel mai rău caz de prozatori, care să scrie, păcălindu-se, despre ele, despre frumuseţea lor măsluită. Sărmanii mocofani ştiau toate aceste lucruri, dar nu aveau ce să facă, ce să pună pe masă şi îşi vindeau ieftin aproape zi de zi noaptea de deasupra capetelor, de deasupra caselor.

            Muma pădurii vârî mâna ofilită în noaptea încă rece din căruţa lui Niţă, o despături şi o mirosi. 

        - Cât o vrea domniţa, îi răspunse bărbatul, mângâindu-şi timid barba, fără să o privească, dar bucuros că niciodată nu căzuse în capcana textelor despre femei frumoase.

        - Tată, tată, recunoscu Niţă venind de departe vocea caldă a lui Niţă cel mic.

            Dar era prea târziu, apucase să îşi treacă - trucul său sigur - mâna lin prin barbă. Stele mari şi stele mici ieşeau ca nişte fulgi molateci din barbă, vrăjind clienta aceea urâtă, şi spuse un preţ dublu pe care femeia, cocârjată şi boccie, îl acceptă imediat.

            - Tată, tată! se auzea vocea caldă tot mai aproape.

           Stelele roiau în jurul vânzătorului şi al cumpărătoarei, căruţele cu ţăranii numărându-şi fericiţi banii cădeau din copaci şi erau prinse de foştii organizatori de zaiafeturi, acei dispăruţi muţi şi operaţi, deveniţi de atunci îngeri-prinzători, apele se retrăgeau în munţi, lăsând femeilor albiile uscate, Sevastiţa devenea o bogată profesoară universitară, steaua lui Heidegger din frunte se transformă în supernovă şi a lui Romeo în gaură albă, ielele dansau pe burţile slinoase ale poeţilor, ziua se făcea noapte, noapte peste întregul târg. Toate deodată!

           - Tată, ţi-ai uitat hainele acasă, îi suflă de foarte aproape vocea mică şi vlăguită a fostului poet.

        Niţă se întoarse greoi, cu umeri lăsaţi, spre copilul ce fusese şi din noaptea acea clocotitoare şi umedă zvâcni, inconştient şi urlând, cu capul înainte.

            - Să vă trăiască! E băiat. Nici o grijă, de data asta o să fie mecanic auto.