Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache



            Un critic literar iese dintre cronicile şi cărţile sale şi se apucă de scris tablete, cu tentă diaristică, în câteva reviste culturale, preponderent în Suplimentul de Cultură. Le scrie de-a lungul a aproape patru ani, apoi le adună într-o carte. Dezavantajul de a nu le fi citit atunci în reviste se transformă acum într-un mare avantaj.
            Deci cum scrie un critic, când nu scoate texte despre alte texte, ale altora? Nu am realizat imediat, dar acesta a fost gândul principal care m-a împins spre cartea lui Daniel Cristea-Enache. Nu mai citesc de vreun an autori români contemporani, aşa că m-am gândit, pe de altă parte, că volumul lui cu texte scurte ar putea să mă aducă iar aproape de proza românească.
            Zis şi citit. După doar câteva pagini, am uitat cine era autorul textelor. Conta acum doar personajul povestitor, cu a cărei percepţie asupra vieţii mă identificam într-un procent uriaş. Naratorul lua chipul criticului de la televizor, din reviste sau de pe Facebook doar când închideam cartea, în rest era un român cu familie, doi copii, care se învârtea între lumea Literelor şi a cotidianului, aparent banal, dar de cele mai multe ori agresiv, poate chiar obositor, însă niciodată plictisitor. Niciodată!
            Povestitorul are haz şi e ironic. Nu te tăvăleşti de râs, dar simţi cum umorul bine strunit devine, pe nesimţite, o stare confortabilă. Nu întâlneşti mari răsturnări de situaţie, e, majoritar, o curgere firească a întâmplărilor, atât de familiare multe dintre ele.
            Oameni de litere, oameni din metrou, din China, din Brazilia, Turcia, Austria, artişti, fotbalişti, frizeri, taximetrişti, părinţi (“de pământ”), copii (“de asfalt”), ziarişti, critici literarari, profesori, români “fără modestie”, “hiperactvi”, “cumsecade” sau “cam neserioşi”… Universul descris e susţinut în detalii, naratorul face şi desface tot ce îi iese în cale pentru a scoate literatură din traiul cotidian. Oricât ar fi de încurcată această viaţă, descoperi în fiecare rând voluptatea observatorului atât de a analiza, cât şi de a încetini ritmul cotidian. Spune negru pe alb sub un titlu scurt “Ffwd”: “de nimic nu mai poţi să te bucuri astăzi, aşa, în tihnă. Şi toată cartea demonstrează că, de fapt, se poate, că ritmul tău nu trebuie acordat la ritmul lor, că, nu în ultimul rând, scrisul, povestitul anulează contorsionismul şi dezlănţuirea fiecărei zile.
            La final, Povestitorul închide cercul. Un cerc pe care îl deschisese la început, odată cu prima însemnare. Intrând în miezul cărţii şi furat de cursivitate şi/sau de ineditul observaţiilor/întâmplărilor, cititorul uită de primul semn sau nu îi acordă importanţa cuvenită. Trebuia să închidă un sens în ea toată această construcţie ridicată pe articole selectate din 4 ani, nu?
            M-am întrebat de ce acel titlu, de ce articolul cu titlul omonim nu e nici primul, nici ultimul text în volum, cum se face de obicei, ci antepenultimul. Răspunsul meu este că, dacă nu ar fi fost construită din segmente create de-a lungul anilor şi în care nu s-a urmărit nici unitate la acea vreme, cartea ar fi putut foarte bine să ajungă un bildungsroman curat şi este foarte uşor tratabilă ca pe un jurnal. Râdem, glumim, ironizăm, analizăm, ne revoltăm, ne facem mari, facem copii, însă cu luciditate ştim că totul trece, că se va închide inevitabil cercul pentru toată lumea. Şi din această cauză nu depinde decât de fiecare povestitor în parte să aleagă ce pune interiorul lui, în cercul lui. Imaginea tatălui său adoptiv, Valeriu Cristea, străjuieşte, la intrare şi la ieşire, „Cinematograful gol” al lui Daniel Cristea-Enache, naratorul care spune, cu luciditate, aşa: “Într-un cinematograf vechi, clasic, ai însă nevoie de restul spectatorilor. Fără ei, simţi şi mai pregnant cât de tare şi de incomod e scaunul...”  
                     
           Un mic exemplu, din care se vede cum aparent banala căutare a unei piuliţe devine pretextul unei eveniment, în jurul căruia timpul încetineşte.

            Am luat aşadar un şurub cu piuliţa-i şi m-am dus la un magazin românesc de cartier. Nu vă supăraţi, aveţi aşa ceva? Ne pare rău, noi nu ţinem, dar vedeţi alături, cu siguranţă au. Alături era un tip de mare seriozitate, care sâmbătă dimineaţa, în magazinul lui deschis pentru orice clienţi, părea că m-aşteaptă anume pe mine. Aproape că nu ne-am vorbit. I-am întins şurubul arătând discret piuliţa; s-a uitat fulgerător la mine, după care mâna dreaptă a pornit să scotocească într-un sertar cu mai multe compartimente. Cu mişcări de magician, a luat cu două degete o piuliţă şi a înşurubat-o ca în vis alături de cealaltă, franţuzească: cea bună, care nu zdrelise carnea, şi pe care o voiam acum multiplicată de vreo zece ori. Câte doriţi, zece? Întindeţi mâna, vă rog. În stare de transă, am întins mâna. Vânzătorul mi-a pus un pumn de piuliţe. Unele păreau să fie unsuroase. N-a vrut să-mi ia nici un ban; era culmea să îi mai cer şi o pungă.”
           
            ...Şi un alt exemplu, de atitudine ludică, cea pe care o veţi găsi de multe, foarte multe ori în carte.            
            „Sunt liberi, toţi peştişorii mei, să-şi critice stăpânul, prin semnale, pentru mine impercetptibile. Să mă bârfească, să mă vorbească pe la spate, să mă toarne unul altuia, după o scoică în care se simt în siguranţă. Iar proprietarul, la rândul lui, e liber să îi portretizeze pe hârite, în lumea exterioară în care ei nu pot să trăiască. Nu vor afla de la nimeni că am scris despre ei, într-un mod pe care îl consider corect şi nuanţat.

            Sper că Daniel Cristea-Enache să îşi mai permită  :) luxul şi altă dată să nu mai scrie despre alţii şi să scrie despre el. Mie mi-a plăcut “Cinematograful gol” chiar mai mult decât am lăsat să se vadă în această postare

P.S. Pentru cine vrea cronici mai detaliate, căutaţi pe net.


Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache, Polirom, 2011

10 Responses to "Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache"

pantacruel says
13 ianuarie 2012, 13:48

nu-i rau! :)

Liviu Drugă says
13 ianuarie 2012, 14:11

pantacruel: :) Ai citit cartea?

abbilbal says
15 ianuarie 2012, 01:59

Un gând ascuns pentru un confrate.

Mi-a plăcut şi mirosul ierbii proaspăt tăiate în apusul soarelui, dar şi cel al ierbii (mai degrabă al trifoiului şi lucernei) tăiate în zori, înainte de răsăritul astrului. Dar asta a fost cam demult şi totuşi nu l-am uitat.

pantacruel says
15 ianuarie 2012, 22:38

nu, din pacate. spuneam doar ca imi place ce ai scris aici despre carte :)

Liviu Drugă says
16 ianuarie 2012, 14:59

Liviu, iarba taiata in zori are un miros proaspat si, cand soarele urca, tot izul acela usor devine greu, dar la fel de placut.

Liviu Drugă says
16 ianuarie 2012, 15:00

pantacruel, am inteles. Multumesc :)

Lascaris says
19 ianuarie 2012, 23:56

La multi ani!

Liviu Drugă says
20 ianuarie 2012, 00:25

Lascaris, multumesc de urare! La fel. :)

eva says
21 ianuarie 2012, 09:38

Era planificat să abordez cât de curând cartea asta. Am un interes anume pentru DCE, Alex Goldiş, Marius Miheţ. Sunt noua generaţie de critici şi fiecare are un stil aparte, inteligent şi cultivat. Revin mai aplicat curând.( E o mostră de sensibilitate fină faza cu piuliţa. ,,Şi criticii e oameni''.:))

Liviu Drugă says
23 ianuarie 2012, 16:02

eva, e foarte pamanteasca abordarea lui DCE. Se vede spiritul lui de analist, de critic, dar,inainte de toate, e omul in fatza acestor texte. Sigur o sa iti placa aceasta carte. :)