Sfârşitul şcolii

         - Copii, ia să vedem acum ce am înţeles noi din cerul de astăzi? zise învăţătoarea cu glas suav-controlat.
         Îndată crescu o pădurice de mâini cu degetele depărtate vest-est.
         - Ionel.
         - Noi am înţeles că... Noi am înţeles că...
         Lui Ionel i se puse un nod în gât şi începu să transpire. Se uită în dreapta, se uită în stânga, pe geam, pe stradă, pe sub stradă, prin pomi, pe după ei, prin urma lor, pe la vulturi, pe sub zborul lor, prin salutul minerior...
         Când se uită în sus, clasa răsuflă uşurată şi.
         Cerul căzu peste ei.

Buricul portocalei

       O portocală stătea la soare, în zăpadă, cu buricul gol. Suflul de gheaţă o înfăşura mărinimos, ca o gheişă la început de carieră. În jurul buricului îi crescuse de vreo două zile un tatuaj discret, de primăvară. D-aia şi ieşise afară portocala, să se dădea mare cu tatuajul ei, iar fulgii coborau până aproape de tot să îl vadă, apoi se topeau de încântare. Ce tatuaj frumos! strigau fulgii extaziaţi. Ce tatuaj hot! adăugau cei mai curajoşi dintre ei. Suflul de gheaţă nu înţelegea de unde atâta încântare la ei. Ce scârboşenii mici, mici şi excitate, gândea vântul domol. 
       Din topeala fulgilor, o umbră de piscină apăru în buricul portocalei, însă, din cauza căldurii interioare a fructului exotic, apa nu îngheţa. Când, într-un târziu, înţelese şi vânticelul de gheaţă ce se întâmpla-n buric, acesta sări, ca o gheişă veselă, în cap, drept în mica adâncitură plină cu apă a portocalei. 
       Imediat, deasupra lumii încetă să mai sufle ceva. Fulgii, geloşi, nu s-au mai apropiat de găurica portocalie. Lipsiţi de obiectul adoraţiei, au rămas lipiţi de cer să bârfească liniştiţi depravările regnului vegetal. Deci nici n-a mai nins. 
     Până într-o zi… Când tatuajul discret înghiţi buricul portocalei cu tot cu vânticelul înotător şi izbucni o furtună de zăpadă galbenă, mai galbenă ca banana care se pregătea şi ea să cadă la soare, în zăpadă, cu buricul gol, de pe balconul vecinului de la 8, bătrânul vegetarian, blândul puşcăriaş tatuat pe limbă.

Poze din "atelierul" romanului



De când vizitele mele au fost mai mult scurte prin împărăţia textului, am constatat că un mare haos pare să se fi instalat acolo. Parcă în anul care a trecut alte conexiuni s-au pus pe treabă, fugindu-mi cu totul din cap. Am zis că o bună idee ar fi să trec principalele scene pe cartoane ca să le pot suci cum vor muşchiul meu şi, mai ales, :) inspiraţia mea. 



Am glumit cu inspiraţia. De acum e şi mai multă muncă. Distracţia s-a cam gătat, vremea zburdălniciei a trecut. Ordine şi respectarea planului. Un plan ar fi cel vertical. De fapt, "verticalul" episoadelor stă acum pe 3 rânduri, lipite cu scotch de o hartă a lumii. 

După ce le-am lipit, mi-am dat seama că mai am nevoie nişte episoade. Mâine deci mă duc să cumpăr carton. Loc am destul pe hartă. Momentul - acum aproape de sărbători, cu agitaţie şi vizite necalculate  - poate nu e tocmai potrivit de aşa pornire. Eh, dar mă simt ca şi cum aş fi trasat primele linii în haosul (aparent!) din romanul "Concert pentru câinele pământului"

A, şi cred că am găsit şi conceptul pentru copertă.    

Lansare "Ceasornicarul dansator". Gaudeamus 2012. Poze.

Scriitorul Cosmin Perţa, redactorul-şef al editurii Tracus Arte, cel care a văzut imediat ce am pus eu în această carte, definind-o foarte clar şi concis în răspunsul său la propunerea mea de publicare. 



Poetul, textierul, publicitarul, publicistul şi vechiul meu prieten şi coleg din vremea copywriteriei mele, cel care s-a exprimat atât de colorat şi de specific lui părerile despre "Ceasornicarul dansator".



Fiica mea şi un mare fan al meu, care îmi spune foarte emoţionat :) că abia aşteaptă următoarea carte. 



 Un fan şi mai mare.



Mica dedicaţie scrisă acum, aici, sper să fi fost pentru o mare scriitoare de mai târziu, Mara. 



Între Andi Moisescu, alături de care mi-am petrecut 3 ani spectaculoşi din viaţă, făcând împreună emisiunea de mare succes Marcă Înregistrată (Andi a terminat de citit cartea până la ora 2 dimineaţa, în aceeaşi zi) şi Florin Dumitrescu, doi prieteni care m-au onorat cu prezenţa lor.  




Spunând şi eu nişte chestii.

Mulţumesc pentru aceste poze lui Cătălin Şura.

Am să mint până în ultima zi

Am să mint până în ultima zi
a vieţii mele,
pentru că adevarurile voastre
sunt neputincioase,
zise Zeul şi continuă plictisit,
ăsta e ultimul meu cuvânt, iar 
eu 
din cuvântul lui Liviu
nu ies.





Lansare "Ceasornicarul dansator". La Gaudeamus.

Duminică 25 nov, ora 17, standul editurii Tracus Arte.
Autografe. Vorbe.
     Mai jos, cuprinsul cărţii. Click pe ea şi se vede mai mare.                        


"Fata cea mare a Sensului Unic, pregătindu-se de bal"



 Liviu Drugă, 09.11.2012 (30cm/40cm) acrylic

"Ceasornicarul dansator, povestiri aberantastice" are copertă


În astă noapte intră la tipar.
Lansarea va avea loc la Gaudeamus în noiembrie. 
Când ştiu data exactă, o voi comunica.


Un vis cu facebook şi alte concluzii


Visul
Se făcea că mă trezeam într-o dimineaţă şi mă uitam pe geam. Curtea care se deschide în faţă e puţin înclinată înspre casă, astfel că pot să văd foarte bine mărul plasat în mijlocul ei. Un şir de oameni, 15-20, format de undeva dinspre grădina vecinului meu din stânga vin să citească ce am scris eu pe o bucată de carton agăţată de măr. Un măr mare, fără frunze acum – e toamnă. Nu ştiu ce am scris pe cartonul ăla. Mă mai uit odată pe geam şi nu prea înţeleg. După ce se apropie de carton şi citesc, necunoscuţii din curtea mea trec în linişte pe lângă casă, aproape de ea, prin stânga, şi, presupun, ies pe poartă spre strada principală, văzându-şi de ale lor. În vis fiind, că asta e tocmai ce v-am povestit, îmi dau seama că visul era de fapt o parabolă a facebookului.

Locul 2
Mă lămurea un vis de ce blogul ăsta a trecut pe locul doi, după pagina mea de facebook, care a devenit în ultimul an un loc de joacă mai dinamic, unde contactul cu lumea virtuală este mai mare şi mai divers. În plus, pe blog a trebuit să şi activez setarea prin care trebuie să demonstrezi că nu eşti o maşină/robot în cazul în care vrei să comentezi ceva. Înainte mai comenta lumea, dar de când cu setarea asta, e linişte. Sau poate nu mai merită nimic comentat, am luat şi asta în calcul :)) Setarea cu princina blochează accesul comentariilor de tip spam scrise în rusă sau engleză care dracu ştie ce urmăresc, în afară de a-mi umple mie căsuţa de email.

Planuri cu blogul 
Am de gând să îl mai antrenez puţin de acum încolo, dar din el vor lipsi comentariile legate de cărţi. Deşi citesc în continuare cam în acelaşi ritm, nu voi mai posta decât foarte rar şi foarte scurt note despre cărţile care mă impresionează. Destul de multă lume face asta, unii – f. puţini! - mai bine decât mine, aşa că prefer să îmi aşez timpul şi atenţia în scrierea textelor proprii - bune, rele – decât în nişte critici – bune, rele – care să nu fie citite decât de o mână de oameni şi care să fie o picătură în masa de comentarii de carte din netul ăsta mare. Orgoliu de creator?  Cred că da. Subevaluarea bloggerilor de carte recenzenţi? Sigur nu! Nu e doar o problemă de “fă ce ştii mai bine”, ci şi de “fă ce-ţi şade mai bine”.


Alţii mai harnici
Aşa cum au dispărut filmele comentate pe blog, aşa vor dispărea şi cărţile comentate. Sunt alţii mai harnici şi mai buni decât mine la astfel de lucruri. Şi aici mă refer strict la bloggeri, categoria criticilor profesionişti (şi oneşti!) rămânând într-un teritoriu bine delimitat care nu poate fi în nici un fel uzurpat de casta bloggerilor dedicaţi cărţilor. Sunt, că tot fierbe subiectul de ceva vreme, două regate total distincte, cu tradiţii şi modalităţi de luptă diferite, cu zei care iubesc şi înjură diferit. :) Poate revin asupra subiectului mai pe larg săptămâna viitoare.

În umătoarea postare voi povesti cum şi de ce am luat decizia de nu mai urmări filme, după ce acum 3 ani vedeam şi câte 4 filme pe zi.


Cartea "Ceasornicarul dansator" va fi publicată

Aberantasticele povestiri vor apărea la Editura Tracus Arte. Sau, cu alte cuvinte, acele lumi ciudate îşi vor începe drumul pe hârtie începând din noiembrie.


oricât mi-aş dori


oricât mi-aş dori
nu pot trece peste coincidenţe
le înghit cu multă apă
stoarsă din timpul meu
peste timpul altora

uneori înghit doar oameni şi scuip
timpul meu printre dinţii lor

dacă mă doare burta
ies pe stradă şi le sparg ceasurile
cu poveşti ca să înţeleagă
oamenii limbile
ce-au dat
limbile ce-au luat

oricât mi-aş dori
nu pot trece peste sfârşituri
le beau cu multă gheaţă
ca prin paharul cu fundul în sus să văd
sfârşitul meu stors peste
sucul lor de sfârşit

ne distrăm.

uneori beau doar oameni şi le vomit
sfârşitul imprevizibil peste
coincidenţele numărate în cea mai veche 
zi de inventar

dacă mă ia de cap
ies în stradă şi le povestesc    
ce trebuie să NU înţeleagă din viaţa lor
iar ei se îmbată din adevărurile mele răsturnate

şi se întorc mereu pe trei cărări  
să mai ceară un rând
pe datorie

trecem, ne distrăm.

Prima povestire aberantastică publicată pe hârtie




Aberantastica "Focul oamenilor, joaca podurilor" apare  în numărul 6 al "Revistei de Povestiri". 
Mai multe detalii despre cuprinsul acestui număr aveţi aici.



Reîntâlnirea mea cu Sadoveanu


            Prin ‘88, îi spuneam, mândru foarte de convingerile mele, unei profesoare de română pe care abia o cunoscusem că nu îmi place Sadoveanu. S-a mirat doamna cum unul care vrea să dea la Filologie nu e interesant de proza marelui scriitor. Mi-a adus câteva argumente pe care i le-am desfiinţat atunci politicos dar scurt: timpul din scrierile lui curge prea încet, cum să îţi placă Sadoveanu când la 18 ani viaţa are ritm "de Accelerat" (dacă ştiam ce viteză o să ia peste numai puţin de 2 ani...)? Chiar aşa i-am zis, cu "ritm de Accelerat". A dat din cap încet şi parcă voia să se pornească într-un nou avânt al pledoariilor, dar s-a oprit:
            - Poate ai dreptate, nu m-am gândit la asta niciodată. Dar dacă e aşa cum zici, înseamnă că o să îţi placă şi ţie mai târziu.
            Nu mai ştiu ce i-am răspuns. Discuţia a avut loc în holul întunecat şi plin de igrasie al unui bloc de la marginea Târgoviştei. De atunci, de acolo nu am mai văzut-o, nu mai ştiu nimic de bătrâna profesoară
            A avut însă mare dreptate. În ultimele zile am recitit Creanga de Aur, Hanul Ancuţei şi Ochi de urs. Cred că totuşi “recitit” nu e cuvântul prea potrivit. Abia acum parcă le-am citit pentru prima dată. Abia acum am înţeles magia despre care citisem că o au.
            Asta e lucrul bun, îmbucurător. Dar mai este ceva: dacă am ajuns să înţeleg bătrâneşte textele lui Sadoveanu (cu toate lipsurile lor în ale construcţiei narative), ce s-a întâmplat cu tinerelul care îl nega vehement în holul blocului pe autorul cu limbaj lent-arhaizat? Maturizare - veţi gândi siguri pe voi, întrebări retorice - veţi zâmbi în barbă (care aveţi). Eu zic că, printr-o spărtură de trei zile, timpul sadovenian, molcom şi mitic-aşezat, a pătruns în timpul meu accelerat, răpciugos şi de-grabă-consumat.
            Care aţi păţit în tinereţile voastre ca mine, încercaţi într-o zi măcar “Ochi de urs”.  Unde s-a spart o dată timpul, o mai merge şi a doua oară.


Later edit: Cu această ocazie, m-am şi gândit la o strategie pentru ca fiica mea să nu păţească la fel. :)  
            
           

Sexul cosmic de lângă noi


Locuitorii unei foarte îndepărtate planete
ni se uită drept în ochi
şi fac sex cu noi
în cele mai rotunde şi depărtate feluri cosmice

Cei mai stilaţi dintre ei folosesc acorduri muzicale interzise
din ierburi interzise
din prafuri stelare
sau
tensiunea de superficialitate

Apoi aproape instantaneu se nasc
ca un pufăit fin de ţigară
ca un gând coerent-indecent
fiinţe cu părul lung de sticlă moale
şi ele gânguresc limbi care nu vor fi niciodată vorbite
la noi
pentru că noi nu sugem din viteză lumina ca ele

Şi ele fac pipi pe asteroizii cei mai mici
pentru că de cei mari se sperie şi visează
numai sticlă tare
şi păr scurt

Pe nas transparentele odrasle învîrtesc
jucării uriaşe
împletite din vorbe cu tâlc şi din suspine-puzzle
pe care nu le strică niciodată
ba chiar le mai scapă pe la noi
prin capul poeţilor
beţivilor
nebunilor
copiilor
ca să ne jucăm şi noi cu ceva serios
în timp ce ne culcăm cu

iluzia că facem sex
noi între noi
cu ai noştri. 


Numai dragostea-i terestră.






Tăcerea coaptă


      - Tanti, tanti, nu ne spuneţi şi nouă care e treaba cu liniştea asta? Vă rugăăăm, explicaţi-ne... O miştocăreau în cor şi în mare veselie greierii pe Furnică. Apoi şi-au văzut de cântatul lor, care cu instrumentele dezacordat-răvăşite, care cu vocile răguşite, când mai tare, când mai încet, alandala... Mare zarvă, mare veselie! 
      Greierii nu ştiau însă că Furnica, aşa măruntă şi plăpândă cum era, căra bob cu bob lângă ei toamna. Şi în fiecare bob stătea tăcerea coaptă, gata să explodeze în mii de explicaţii.
      
(second draft)


Hotii de actori (fragment)



Acum mulţi ani am început să scriu o piesă de teatru, Hoţii de actori. Din multe şi variate motive, am părăsit-o. Mă gândesc să mă întorc la ea zilele astea. Linia aberantastică din proza scurtă se păstrează şi aici, însă este mult mai subţire. Un scurt fragment. Leo este mâna dreaptă a preşedintelui Florea.

_____________________________________

Leo: Vine televiziunea

Florea: Cine, Cocojambo si Scaunel?

Leo: De ce ii ziceti Scaunel?


Florea (rade nostalgic, apoi joca povestirea, tragand o cutie de sub pat): Il si vad dimineata, cum aparea de sub scara cu scaunelul lui, il aseza frumos, nici nu se uita in ochii mei. Imi lustruia pantofii cu un talent... Ce sa mai… Bun, supertalent… Intr-o dimineata – asta a fost tare  - mi se parea mie ca se tot schimba la fata… Se chinuia sa isi inghita scuipatul, daca iti vine sa crezi. Ma prind si ii zic ca daca vrea poate sa dea un scuipat pe pantofi. S-a inrosit mititelul tot. La conferinta aia de la Paris, pantofii mei lustruiti au aparut pe prima pagina a tabloidelor. Seful din nord l-a vrut si el pe Scaunel pentru conferinta de la Oslo, dar l-am imbarligat ca lui Scaunel ii era teama de noptile albe. Cum sa fie noapte si sa ai doar lumina pe cer? Cand a auzit de asta, s-a baricadat sub scara… L-am iertat, ce sa fac…?


Intra Scaunel si Cocojambo, timorati, inghesuiti unul in altul.


Scaunel: Sa traiti, sefu.

Cocojambo: Sanatate, domnule presedinte.

Florea: Ce fac, ma, baietii lu’ tata? Va jucati, va jucati?


Cei doi mormaie un raspuns dand din cap.


Florea merge in jurul lor: Scaunel, te-ai mai ingrasat, baiete. Tot de la neorocitele alea de napolitane ti se trage… (spre Leo) Toata ziua rontaia napolitane sub scara… Ca un soricel. Tu, Cocojambo, cum mai merge cu implanturile? O sa patesti intr-o z cum ti-am zis odata, o sa ajungi sa stai pe ea in loc de scaun (rade), si-apoi o sa ti-o tai. (pauza, apoi tare, brusc) Ba, n-a fost vorba ca amandoi va luati de mine cu televiziunile voastre? Nu de asta ati vrut jucariile astea? Si de 2 zile ma pupati in cur amandoi. Va iau licenta su treceti amandoi la mama dracu sa va ia. Scaunel, sub scara, fara napolitane! Si tu, Cocojambo, inapoi la spalat de geamuri.


Scaunel: Nu mai dorm bine noaptea, sefu. Ma gandesc la cat bine mi-ati facut si eu va terfelesc in fiecare emisiune…


Cocojumbo: Si eu la fel, domn presedinte. Ma duc la psihiatru, m-am luat de baut…


Florea: Chiar, ca tu nici nu beai… ti-era si frica pentru implanturile alea, hai recunoaste… Baietii lu tata… (parinteste ii bate pe umeri, stand intre ei, ei care stau cu capetele plecate) Gata, la injuraturi, beliti-ma, sa ma faceti cum va vine la gura… Spectacol vreau, ba! Cu titluri cat ecranul “Presedintele, hoţ” sau "Hoţul de preşedinte" sau... "Hoţie la preşedinţie"... Va zic asa, ca prea aveti aceleasi titluri si sunteti penibili.... Asa... si sa vina incet literele din spate si sa se faca mari cat ecranul, sa fie literele rosii, cu rosu si galben… Va alegeti culoarile… Stiati ca la rand e sa ma laude Soparla si Ventuza. La bucuria lor nu va ganditi? Nu sunt si ei oameni? Ati uitat cand jucati fotbal pe gazon in fata palatului? Cand va jucati de-a lunetistii prin muntii patriei? Bai, ce golani! Parca mai ieri era… La treaba ca v-asteapta ratingul…


Scaunel si Cocojumbo, in cor, in soapta, spasiti: Bine, domnule presedinte. Am inteles!


Florea: Pa! Fiti rai! (Cei doi se retrag spre usa) Si apoi voi mai uitati o chestie: circul nu e doar pentru spectatorii nostri, copii. Vreti sa ma fac de ras in fata la ceilalti presedinti? Sau, mai rau, in fata Marelui Smeker? Cu spume la gura sa va vad, atacati-ma din toate pozitiile. Va pup. 


Cei doi ies.


Florea catre Leo: Sunt ca si copii mei. I-ai vazut? Ce-ar fi democratia noastra fara oameni ca ei? Mi-e si mila de ei. Maine sa mai faci doua televiziuni. Am auzit ca nu se mai uita lumea la televizor. Amandoua sa ma atace. Miaunel, ingrijitorul de caini de paza ai palatului si Mimi, de la parcul auto…

Leo: Mimi e…


Florea, intrerupandu-l: stiu, e homosexual. Le pui cipul ala cu ziaristi versiuunea noua. Chiar azi sa la faceti implantul sa se obisnuiasca sa deschida gura bine ca astia nu prea au vorbit pana acum. Treaba ta daca le faci operatie estetica la amandoi. Mie unul, daca ma intrebi, mi-ar placea sa il vad pe grasanul ala de Miaunel pe ecran asa cum e…


Leo: E simpatic, al dracu… Toate jigodiile il plac. Si cu Mimi ce fac?


Florea: Lasa-l asa, are un prim ministru bucurii la el si mi-e ca il mai pierd odata la poker cum l-am pierdut cand am jucat cu ministrul ala din Regatul Florilor… oh, da-l dracu cu florile lui… Niste oameni simpli, Leo! Sa nu uiti asta: oameni simpli, niste actori care nu isi dau seama de potential. In orice om, oricat ar fi el de mic, gasesti un mare actor daca ii place premiul pe care poate sa il castige.

__________
First draft.


Neprevăzutul are ochi mari


Neprevăzutul are ochi mari
la brâu poartă încrucişate două telescoape.

Arată ca un haiduc stilat şi miroase de departe 
a apă de ploaie şi a săgeţi de alun.

Când îl văd dimineaţa în staţia de autobuz
arunc în telescoapele lui hubble
cu pietre
din balconul meu de la etajul 10

Am o rezervă considerabilă de pietre de moară
pe balcon
şi flori de peşteră am
şi apă de ploaie.

Până să vină autobuzul dimineaţa
ca să-l ducă la muncă
Neprevăzutul fumează haşis în stradă
eu beau cafea pe balcon
trecătorii îl înjură 
în toate limbile pământului
în genunchi.

Când pleacă
îmi face semn din autobuz
cu mâna lui cea mai bronzată
că mi-a lăsat haşiş în staţie.

Doar noi ştim locul ăla de sub bordură
şi câţiva şoricei cu ochi mici
care îmi scriu mesaje pe facebook
în toate limbile pământului
rugându-mă să mă fac şofer de autobuz
dar nu înainte de a deschide larg toţi ochii mei.

Până să cobor în stradă 
începe o ploaie scurtă cu pietre de moară
şi trebuie să mă întorc
ca de obicei
înapoi pe balcon.

Să îmi fac provizii pentru dimineaţa următoare.

Că aşa vrea părul meu alb


Venise iar cu bicicleta în parc
O bicletă nouă cu lanţ de inox
În fustă scurtă şi cu câte 10 degete la o mână

Pe fiecare dintre cele 3 mâini avea tatuate
Cu fosfor
Versuri pe care le arsesem eu În Timp în spatele blocului

Că nu-mi mai plăceau
După 3 luni

Ea era foarte populară şi cu părul scurt
Pe fiecare deget i se rotea câte un inel musculos
Şi pe fiecare inel se vedeau imagini color-strălucitoare
De când eram eu mic
Şi blond

S-a oprit în faţa băncii mele fluierând
Molfăia gumă scumpă cu miros de mentă

Fusta i-a mai fâlfâit încă o dată Morţii
Înainte să mă ridic şi să îi înfig un şut devastator
În cur
De i s-au ars toate tatuajele

Din inelele ei topite mi-am făcut
Lanţ la bicicleta mea veche
Şi-acum o alerg cu toţi copiii din copilăria mea
Prin parc
Să îi fut şi un pumn în bot
Că aşa vrea părul meu alb

Şi al lor.








Dubiosule care sunt




Precizia pe care o pui tu
în mersul repezit de la un capăt la altul al lumii
e dubioasă

Ai spus că nu te mai întorci
că nu mai scrii din fuga poezii direct pe computer 
iar acum ca secundele strâmbe printre limbile uscate ale ceasului
calci
ud şi drept

Felul îmbietor în care ţii umerii drepţi
sub epoleţii de general al viitoarelor întrebări
e dubios

Ai spus că nu mai deschizi nici un conflict armat
pe teritoriile cucerite de viitorul apropiat
iar acum pui pe grătar ghicitorile alea proaspete
vânate cu toate armele descărcate în afară de una
(dar nu mi-ai recunoşte care nici să te ţin de mână până la capătul lumii)

Parfumul negativ cu care aprobi totul
în şedinţele scandaloase ale personalităţilor tale multiple
e dubioasă

Ai spus că Totul e Unu
şi că Multiplul e doar o marcă de export
iar acum mă împarţi repetent în sute de răspunsuri
presarate ca ingrediente 
peste grătarul glumeţ în care dansezi printre jaruri 


N-am mai lăsat nimic precis în lume
după ce-am plecat
mă uit la tine şi îmi dau seama
că degeaba îmi semeni atât de mult

la celălalt capăt al lumii nu ne vom mai recunoşte deloc. 

Etnogeneza poporului român (adaptare animalieră)


            Nu ştim cum se făcu, dar, într-o zi, înainte ca primul român să fi căscat ochii peste tărâmul carpato-danubiano-pontic, Privighetoarea şi Ursul ajunseră să facă sex. Evident, sălbatic!
            A doua zi, de dimineaţă, Privighetoarea, era ca de obicei la locul ei pe cracă, lansând în văzduhul nepoluat triluri de mai mare dragul. Toate fiarele pădurii o ascultau încântate. Unele se adunau în jurul ei, să o audă mai bine şi, totodată, să se bucure de lanul de canabis de sub copacul în care păsărica dădea tril după tril.
            Veni şi Ursul lângă grupul de jivine spectatoare şi o asculta pierdut, în timp ce, pe la spate, ţinea inconştient, cu coadă lui lungă şi stufoasă, ritmul din aria iubitei lui pe care o sorbea din priviri... Şi-o imagina cum îi completa lungul şir de fantezii început cu o noapte înainte.
            Pentru că relaţia lor era departe de a fi una firească,  pădurea în mod evident nu trebuia să le afle marele secret – era şi mai palpitant aşa, de altfel. La un moment dat, Ursului i se păru că Viezurele şi Cerbul îl priviră insitent. Ca să scape de stinghereală şi suspiciuni, se ridică în două labe şi aplaudă  stângaci cu celelalte două:
            - Minunată voce! mai mormăi el.
            Privighetoarea, care tocmai se oprise, îl privi încruntată:
            - Dar du-te-n pizda mă-tii şi lasă-mă cu miştourile tale de huidumă unsuroasă, îi zise din inimă, cu o voce acră şi seacă păsărica.
            - Du-te, fă, afoano, cu vocea ta de rahat de aici şi cu mă-ta aia ta grasă şi cu tactuăla repetent, se porni şi Ursul orb de furie, zbătându-şi necontrolat coada lungă şi stufoasă. Apoi plecă.
            Noaptea, cei doi, uitând de înjurăturile pe care şi le adresaseră reciproc în poiană, se iubiră până în zori cu pasiune, cum numai jivinele din spaţiul carpato-danubiano-pontic ştiau.
            Din păcate, în dimineaţa următoare, ura lor sinceră le ieşi din nou prin botul lui, prin ciocul ei.
            Când se lăsa noaptea, iubirea îi aducea iar împreună devastând bârlogul lui, cuibul ei. Pentru că şi ea, ca orice păsărică, avea fanteziile ei.
            Şi au ţinut-o tot aşa până când, din hărţuiala şi împreunarea lor, s-a născut un pui biped blond, primul om care a căscat ochii peste târâmul carpato-danubiano-pontic. Şi a lor era progenitura fără îndoială, căci, înainte de a veni pe lume fraţii săi, deci singur fiind, îşi găsea pricină de gîlceavă şi ocară chiar şi cu el însuşi, atunci când dragostea de sine înceta să îl mai împresoare. După ce au apărut fraţii şi surorile lui, labilitatea a devenit însuşirea lor cea mai trendy. 
             
           
           
               

Statele lunii. Statele soarelui - Cyrano de Bergerac



            Cyrano de Bergerac (1619 – 1655) este cunoscut în toată lumea mai ales drept poetul cu nasul mare din piesa lui Edmond Rostand, apărută în 1897. Din păcate pentru această lume, Cyrano nu este descoperit ca mare creator de lumi fantastice. Nu ştiu dacă la noi mai este ceva recent tradus, în afară de Statele lunii. Statele soarelui, (titlurile originale sunt puţin mai lungi), dar fie şi doar acestea şi tot merită să vă aruncaţi un ochi pe aceste texte doldora de imaginaţie şi de filozofie politică.
            Poate nu am acum în minte prea proaspete scrierile lui Swift (1667-1745), însă Bergerac m-a cucerit de la prima pagină, în care descrie presupunerile jucăuşe ale unor cetăţeni abţiguiţi despre ce ar fi de fapt Luna. Mi-am amintit imediat că şi eu, în copilărie, tot aşa făceam cu vreo doi trei prieteni mai de soi – azi, nu mai au copiii ce să îşi imagineze că sunt cu ochii mereu în explicaţiile „artistice” sau (cvasio-) academice de pe net sau de pe net.
            Dincolo de divagaţia asta a mea, rămâne în aceste scrieri explozia creativă a unei minţii care parcă face un concurs cu propriile limite, fascinată de cât de departe se poate duce gândul . Este foarte adevărat că şi epoca respectivă era una de mari evervescenţe filozofice şi căutări ştiinţifico-tehnice.

Câteva idei:

            Adam se refugiază, de pe Lună, pe Pământ cu puterea imaginţiei (ceea ce azi se numeşte trăire extatică) nefiind corupt de hrana crudă, dezmăţ sau de boli. Pe Eva nu o ducea imaginaţia aşa de mult din cauza sexului ei, dar pentru că a fost cândva parte din trupul lui Adam, s-a ridicat până la urmă în aer printr-un soi de magnetism (principiu al atracţiei care este evocat deseori sub varii forme). Amândoi au coborât între Mesopotamia şi Arabia.

            „Când vă auziţi maţele chirăind, este, de fapt, şarpele care şuieră şi când, dând ascultare firii lacome datorită căreia l-a împins pe primul om să mănânce prea mult, cere şi el de mâncare;”… căci Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni şi să le fie foame, iar când îi dă şarpelui prea mult să se sufoce, pentru ca atunci când nu îi dă de mâncare să facă tărăboi şi să îşi verse veninul, numit fiere de doctori... În continuarea ideii, Cyrano alunecă finuţ pe calea sexului: “am băgat şi ei de seamă că şarpele acesta, tot încercând să evadeze din trupul bărbatului, i se văd capul şi gâtul ieşind din partea de jos a pântecelor noastre. Dar Dumnezeu nu a îngâduit ca doar bărbatul să sufere şia vrut ca şarpele din el să se înverşuneze (sublinierea mea) asupra femeii pentru a-i infuza veninul său şi ca umflătura de pe urma acestei înţepături să dureze nouă luni.”   

            Bucătarii şi gratargii sunt mereu graşi de la fumul care îi înconjoară şi pe care îl inhalează.

            Pe Lună se plăteşte în versuri, sonetele fiind cele mai valoroase, iar dintre ele cele care au poantă. După ce le creează, autorii vin cu ele la funcţionarii versificatori care le fixează valoarea poeziilor. Deci “dacă cineva moare de foame, nu poate fi decât un dobitoc, iar persoanele de spirit mânâncă întotdeauna pe plac
             
            Tot pe Lună există „oraşe mobile” care se deplasează cu ajutorul unor sisteme complexe pânze şi foale. Dar există şi „oraşe sedentare” care au nişte gropi sub ele în care pătrund în întregime pe vreme rea.

            În loc de „Bună ziua!” se spune „Iubeşte-mă, înţeleptule, pentru că te iubesc şi eu.” 

            La un moment dat este prezis şi audio bookul sub forma unei cărţi, fără pagini şi fără litere, căreia i se întorc nişte tendoane şi arcuri şi o voce omenească citeşte capitolul dorit.

            Pentru că n-a meritat să aibă un prieten timp de 6 ani, o pasăre este condamnată să fie rege peste un popor dintr-o altă specie, tocmai pentru a nu putea comunica şi a nu se bucura împreună cu ei. “Va sorbi toate amărăciunile regalităţii” este o propoziţie memorabilă, care vorbeşte despre intenţiile critice ale textelor lui Cyrano.  

            Condamnarea supremă e prin tristeţe.

            …şi multe, multe altele – un adevărat deliciu pentru iubitorii de poveşti fantasmagorice, alegorice şi utopice.



            Cyrano vede totul la scară macro, dar intră şi în profunzimea fenomenelor fizice (fantazând fără ruşine :)))!!!!), iar peste toate întinde societatea oamenilor pe care o beleşte des să vedem de fapt ce e înăuntru sau - mai corect! – ce vede autorul acolo. Autor care moare în urma unui accident stupid (sau atentat?) la 36 de ani.

           Şi un lucru negativ, totuşi: excursurile filozofice sunt, pe alocuri, cam lungi şi plictisitoare, deşi în epocă trebuie să fi avut un impact mai mare.

____________________________________
Statele lunii. Statele soarelui - Cyrano de Bergerac. Editura Minerva, Colectia Biblioteca pentru toţi, 2007. 

Lucruri triste ni se-ntâmplă


Lucruri triste ni se-ntâmplă
Prezicându-se ascuns
Un gând pleacă-n altă tâmplă
Alt gând ni se joacă uns

N-avem planuri, cu ce vină
Drumul ninge pe-ăla strâmb
Dar săpând adâncă mină
Toţi găsim acelaşi dâmb?

Ne întreabă trecătoarea
Unde mergem şi cum stăm
Dacă numai ne’ntâmplarea
O mâncăm şi-apoi vomăm

Asta e tristeţea toată
Singulară, la pachet”,
Ne rămâne-mprospătată
Şi ne-o trage în secret.

Neştiută, banca verde (de Tania Drugă)


            Acesta este un text scris de fiica mea Tania. Are aproape 14 ani. A început acum 4 ani să scrie un roman, gen Harry Pottter, la care a lucrat din ce în ce mai pe sărite, până a renunţat. Şi-a dat seama că nu era ceva prea original. Foarte bine. Foarte bine pentru că, în acest fel, a luat contact cu actul scrisului, despre care am avut cu ea multe discuţii de atunci.       
           De vreun an nu a mai scris nimic şi, brusc, m-am trezit cu acest text săptămâna trecută. Veţi descoperi uşor că are influenţe din aberantasticele mele. E normal, ea citeşte tot ce scriu.
          Implicarea mea în corectarea micii ei poveşti a fost absolut insignifiantă. 
          Rugămintea mea şi, mai ales, a ei este să vă spuneţi părerea nu în calitate de prieteni ai mei, ci de cititori experimentaţi şi intransigenţi. Şi eu, şi ea vă mulţumim pentru atenţie şi intransigenţă.
           
__________________


            - Dă şi tu aicea o ţigară pentru fratele meu! s-a auzit, tărăgănată şi plictisită, o voce lângă mine.
            Pe o bancă verde, din lemn, lăfăindu-se între alţi doi băieţi, stătea, împrăştiat, un băiat cu părul lung şi blond. Tenul de “fotomodel” îi dădea o alură finuţă, care nu se potrivea cu atitudinea lui. Îmbrăcat cu haine largi, purtând un fes gri cu trei dungi negre  şi subţiri, se vedea cu uşurinţă că era unul din “băieţii de stradă” şi un fel de lider.  Era o apariţie plăcută, din punctul meu de vedere cel puţin, şi făcea parte dintr-un peisaj în care mi-am dorit dintotdeauna să ma văd şi pe mine.
            Din nefericire, nu am fost destul de dezgheţată, tupeistă, “de gaşcă” pentru un asemenea grup… Mă rog…  
            Trecând pe lângă “fotomodelul” blond, l-am fixat cu privirea timp de 5 secunde. S-a uitat şi el la mine. Ochii lui albaştri îmi susţinură privirea şi mi-o încărcară cu mii de furnicaturi, care se descărcaseră apoi, cu un tremur rece, în tot corpul. Mi-aş fi dorit să îi fi dat şi eu aceeaşi senzatie, dar n-am reuşit.
            Din ochii lui frumoşi mi-a aruncat un „Ce te bagi?”, de o răutate rară. Ştiam că privirea mea nu fusese una binevoitoare, ci una curioasă. Scopul fusese de a-i surprinde cât mai multe trăsături, fără să observe că îl cercetam. Cum operaţiunea mea de “uită-te-cât-poţi-apoi-pleaca” a dat greş, am tras în jos de puloveraşul roşu şi am privit înainte, nepăsătoare, parcă neatinsă de furnicăturile, care încet-încet, datorită emoţiei sau poate a dezamăgirii că am fost descoperită, se materializaseră înaintea privirii mele sub forma unor steluţe.     
            După ce am ajuns acasă, în apartamentul bunicii, am băut un ceai şi imaginea “fotomodelului” a început să pălească. Am conştientizat însă că Micul Oras avea toate şansele să ajungă în finala din anul acela, cel mai probabil alături de Marele Oraş, care câştiga titlul an de an, după propria-mi părere, fără nici un merit. Micul Oraş nu mai câştigase din ’86, când “generaţia de aur”, asa cum se autotintitulau, terminase liceul.
            Acesta e singurul concurs pe care îl ştiu cu organizatori necunoscuţi. Pur şi simplu la “Banciliadă”, provenit din cuvântul “bancă”, vin aceste obiecte banale din toate oraşele importante. Din când în când, se aventurează şi bănci mai rablagite din nu ştiu ce sat, dar nu trec nici de etapa IQ, care e una din cele mai “de seama” etape…
            Fiecare oraş, orăşel sau sat este reprezentat de o bancă - de regula cea mai înţeleaptă dintre ele. Băncile se adună la o dată pe care nimeni în afara lor nu o cunoaşte. Nimeni nu ştie ce se întâmplă şi unde se întâmplă concursul, dar, la sfârşit, televiziunile din întreaga ţară sunt informate şi ele afişează punctaje, semifinalişti, reprezentanţii “smecheraşi” din fiecare oraş rămaşi în finală. În a treia zi a concursului se anunţă oraşul câştigător şi punctajele acestuia.
            Revin la părerea mea cum că Micul Oraş avea mari şanse anul acela, smecheraşii de aici evoluaseră mult, dar conta şi ce bancă participa la confruntare. Trebuia să fie una inteligentă, lăcuită bine şi destul de ţeapănă.
            Peste câteva zile am ajuns acasă şi, în monotonia unei plimbări prin Herăstrău, am văzut multe specimene de “fraieri”, “tocilari” şi asa-zişii “smecheraşi”. Îmi părea rău pentru Marele Oraş, dar eram sigură că nici nu aveam ce reprezentanţi să trimitem anul acela, de parcă toţi papă-lapte se adunaseră în oraşul nostru.
            Şi începerea concursului fu anunţată.  Deci toată lumea aştepta.
            Auzeam cum, în cartierul meu, timpul se scurgea, aruncandu-se de pe un bloc pe altul, palavragind cu paratrăznetele şi stând la o şuetă cu capetele de lift. Televizorul era ocupat în permanenţă cu punctaje şi reprezentanţi… Păcat că nu arată şi băncile, până la urmă ele îşi aveau meritul cincizeci la sută. În nici un an nu ni s-a explicat care e rolul băncilor şi, bineînţeles, că nici anul asta nu ni se va explica. Variantele mele nu erau multe, de fapt nu vedeam decât o singură cale…
            Marea majoritate a smecheraşilor stau afară, în parcuri. Pretutindeni în aceste locuri se află banci, iar prostul lor obicei e să îşi povestească tot una alteia. Cred că din acest motiv băncile reprezintă fiecare oraş, ele ştiind tot ce mişcă, mănâncă, dorme în oraş.
            Banciliada nu e arătată la televizor, dar semifinaliştii din acel an erau pe măsura aşteptarilor mele: trei-patru sate cu câte o bancă mai inteligentă; doua oraşe un pic mai mici ca Marele Oraş; Micul Oraş şi Oraşul de lângă Baltă.
            Am râs pe înfundate, singură în faţa televizorului, când am descoperit că Marele Oraş nu se află printre semifinalişti.
            Micul Oraş a avut cele mai mari punctaje.
            Timpul se oprise să mai pălăvrăgească cu paratrăznetul, iar cele două zile până la anunţarea câştigătorului treceau greu. Oraşul era împânzit cu un strat urâcios de nori gri.  
            Fiecare avea propria interpretare a punctajelor sau un preferat printre “smecheraşi”, chiar dacă, de fapt, concursul e doar o ceartă între oraşe pe tema “cine are cei mai multi şmecheri”.
            Lumea voia o explicaţie pentru apariţia înfruntării, era curioasă să vadă ce se întâmplă la Banciliadă şi unde se află aceasta, cine sunt juraţii, cum se stabilesc punctajele. Singurul secret pe care am putut să îl smulg de la o cifră ce arată ceasul pe un calculator Dell e unde se ţinea Banciliada. O mare reuşită, într-adevăr! Habar n-aveam de unde ştia cifra aceea informaţia, dar avusese dreptate. Locul atât de secret unde se strâng băncile se afla într-o maşină de cusut, care se pare ca micşorează tot ce o atinge, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi cu şoriceii ce iniţial fuseseră nişte lilieci enormi. Mai aveam însă să aflu cum ajungeau băncile la maşina de cusut.
            Ziua marelui anunţ sosise: cel mai şmecher dintre şmecheri fusese declarat Pulso. Am pufnit dezaprobator la auzirea numelui. Apoi, scânteieri ale unor amintiri, vagi, îndepărtate şi împăienjenite mi-au adus continuarea replicii “Dă şi tu aicea o tigara pentru fratele meu!”. Din depărtare s-a auzit răspunsul “Ia, bă, de-aicea, Pulso!”
            Da. Pulso. Băiatul “fotomodel”. Previziunea mea cum că Micul Oraş urma să câştige anul acela se adeverise. Chipul câştigătorului se contura pe ecranul televizorului, în timp ce eu retrăiam contactul vizual cu cel mai mare şmecher dintre toţi şmecherii din acel an - Pulso. Pulso al Micului Oraş.
            Am închis televizorul. Timpul sărea de pe un bloc pe altul, vorbea cu alte antene şi alte capete de lift, moment în care, neştiută, banca verde, de lemn, părăsea învingătoare Banciliada.

TO BE CONTINUED / Va urma…