Sărutul acela disperat şi tăcut din metrou

            Aparent nu era decât un părinte, cu un copil în braţe. Câteva priviri curioase i-au urmărit 1-2 secunde. Au intrat în vagonul de metrou în clipa în care eu m-am ridicat. Urma să cobor „la prima”. Tatăl, pe undeva la un metru 50 - în jur de 30 de ani, băieţelul pe jumătate din înălţimea lui, poate clasa întâi, a doua. Amândoi în costume de blugi: geacă şi pantaloni, cam tocite dar curate. Amândoi romi. Copilul îl ţinea strâns cu mâinile în jurul gâtului şi cu picioarele înconjurându-i talia. Ca un pui de maimuţă cărat de unul din părinţi prin padurile amazoniene. Tatăl părea că nu simte deloc greutatea, ţinea spatele drept, privirea înainte. S-au aşezat pe scaunul pe care abia îl eliberasem. Am crezut iniţial că băiatul avea ceva în neregulă, că se simţea rău, că era accidentat. Apoi l-am văzut foindu-se în braţele părintelui şi mi-am dat seama că totul era/părea în regulă.
          Ce m-a uimit peste măsură, lucru pe care nu îl mai văzusem în public niciodată? Băieţelul îşi ţinea lipite buzele de obrazul celui pe care l-am numit până acum “tatăşi care, acum îmi dau seama, putea să fie şi altcineva. O îmbraţişare teribilă, care îi schimonosea faţa tatălui, ce continua să privească rătăcit înainte. Strângea în braţe fiinţa care cred că avea pe jumătate greutatea lui şi privea rătăcit înainte. Pe copil îl vedeam doar din profil.
       Prin ce mare încercare trecuseră cei doi? Ce întâmplare îi despărţiseră încât acum îmbraţişarea lor să fie atât de puternică? Ce pierdere suferiseră? Restul lumii dispăruse, erau în acel metrou aglomerat doar ei doi. Ei doi şi îmbrăţişarea lor înfiorătoare. Şi sărutul acela disperat şi tăcut, suspendat parcă în timp. Aşa i-am lăsat când am coborât din metrou.
        Ajuns afară, pe stradă, primul lucru a fost să le sun pe Tania, fiica mea, apoi pe Angi, soţia mea, să le întreb ce fac. Făceau bine: una acasă, cealaltă la birou, aveau amândouă probleme cu internetul.