Locul unde s-a tăvălit un cal

Pseudo-prolegomene pentru o re-căutare a locului ferit

Iată ce scrie Ernst Bernea în "Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român" (Humanitas, 1997):

“Locul ferit e un loc bun, dar care, în general, nu poate deveni rău, aşa cum deseori se întâmplă cu celelalte locuri atunci când pe ele se produc fapte care le transformă calitatea, fie că aceasta se produce pe cale naturală, cum e jocul ielelor, fie pe cale artificială, ţinând de voinţa omului, cum sunt crimele, farmecele etc. Locurile ferite sunt, bunăoară, în primul rând biserica, grădina sau mormântul.
Cercetările de teren în legătură cu această problemă indică, fără îndoilă, o dominantă a locului rău faţă de acela bun; e o dominantă a sufletului omenesc sensibil la prezenţa răului. Atât prin neprevăzutul său şi prin urmările ce le are în viaţa omului, locul rău este observat cu atenţie; plecarea la drum şi mersul prin locuri necunoscute fac cu putinţă îndeosebi ca omul să cadă sub influenţa locului rău…”

Câteva locuri, aşa cum au reieşit din cercetarea desfăşurată în satul Poiana Mărului:

1) locul unde au jucat ielele (măiastrele)
2) locul unde s-a ridicat volbura
3) locul unde s-a produs un vârtej de corb (praf)
4) locul unde s-a tăvălit un cal
5) locul unde a fost îngropat un om necurat (strigoi)
6) locul unde a lăsat cineva semn, a făcut farmece
7) locul blestemat: casă şi loc părăsit
8) locul unde a păcătuit cineva:
            a) s-a îndrăgostit fără lege
            b) s-a pus la cale o faptă rea
            c) a fost omorât cineva


Am răsfoit, întâmplător, cartea lui Ernst Bernea de dimineaţă şi mi-am amintit că de mult voiam să pun pasajele de mai sus pe blog. Apoi, în timp ce le copiam, mă tot întrebam dacă omul de azi mai are conştienţa “locului rău”, dacă mai are instinctul de a se feri din calea locului viciat. Eu cred că nu – răutatea, pericolul s-au banalizat azi, după ce mass-media le-a scos din sfera metafizicii, a supranaturalului. Care mai e locul ferit azi? Biserica? Poate pentru cei mai vârstnici, pentru cei a căror mentalitate nu s-a schimbat deloc faţă de acum 100-200 de ani. Grădina? Care gradină, între atâtea betoane? Mormântul? După Thriller-ul lui Michael Jackson?
Să ne înţelegem, nu „promovez” superstiţia. Ar fi şi caraghios din partea mea, un ateu. Dar lumea arhaică avea aceasta capacitate de a se mira, de a căuta. Ok, căuta sau explica anapoda, dar făcea eforturi, împărţea, scormonea, trăgea linie - fantastică linie - între bine şi rău. Era înspăimântată, dar ordonată în gândirea ei – paradisiacă, în termenii lui Blaga. Azi e totul un haos. Bine şi rău? Nici bine, nici rău. Totul se negociază. Toate locurile sunt bune, chiar şi alea rele, daca ştii cum să pui problema. Marea caterincă a inteligenţei emoţionale, marea smekerelă, marele concept scos de angajatorul occidental contemporan, de aici vine, din adaptarea, supunerea, abandonarea omului în faţa locurilor rele:

- Fii inteligent emoţional, dragă, ce dacă acolo a murit un om de prea multă muncă, urmăreşte-ţi scopul, nu da cu piciorul la salariul de 2000 de euro. Adapteză-te!
- Dar acolo s-a tăvălit un cal, e anormal, caii stau doar în picioare, va răspunde cretinul ăla emoţional. 

Deci unde mai este astăzi locul ferit? Nu sunt foarte sigur (poate dezvolt altădată motivele reţinerilor mele), însă senzaţia mea e că acest loc s-a mutat în căşti, în muzica din căşti. Multă, din ce în ce mai multă lume, trecând pe stradă, călătorind cu metroul sau cu autobuzul, are un aer netulburat, radiază un straniu sentiment, luciferic de astă dată, că se simte protejată aşa retrasă în spaţiul  ferit şi sonor dintre propriile urechi.