Am vrut să mă fac cosmonaut

In clasa a 6-a, s-a făcut, de parcă ar fi contat rezultatul, un sondaj la şcoală. Intrebarea era “Ce vrem să ne facem când o să fim mari?” S-au cumulat răspunsurile, s-au pus pe tabele şi s-au convocat şedinţe cu părinţii pe fiecare clasă. Mama s-a întors foarte mândră de la şedinţă şi mi-a spus că am fost singurul din toată şcoala care a vrut să se facă, odată ajuns mare, cosmonaut, lâsând mute de uimire profesoarele cărora nu li se întâmplase în întreagă carieră să se confrunte cu asemenea opţiune :)) Şi azi îşi mai aduce aminte mama cu mândrie şi nostalgie de ziua aceea, când fiul ei a fost ăl mai cu moţ dintre sute de elevi. Eram în acele vremuri ahtiat după S.F. şi timbre cu nave spaţiale. Cam în aceeaşi perioadă, încercând să epatez puştimea de la bloc şi pe ai mei părinţi, ziceam că aş prefera să mă răpească extratereştrii. Copiii, în parte, nu mă băgau în seamă, ai mei mă priveau cu îngăduinţă. Mai târziu un pic am început să citesc despre formarea universului şi paleoastronautică. 

Azi de dimineaţă am prins o emisiune pe Discovery Science despre diferitele structuri ale planetelor. Nu vedeam decât nişte culori şi mişcare. Interesul meu faţă de aceste uriaşe fenomene s-a pierdut. Cred că e „dus” mai demult interesul, dar acum l-am simţit abia pâlpâind, depărtat-uitat pe la 18 ani. Azi mă pasionează chestii mărunte, terestre:
1) Ce satisfacţii declanşează păhărelul acela de plastic, plin cu cafea, deseori proastă, din care beau oamenii dimineaţa la coltul străzii, cu ţigara agăţată-n colţ de gură, privind triumfători la tramvaiele care trec şi în care şi ei ar trebui să fie, în drum spre serviciu?
2) Explozia reţelelor de socializare va declanşa şi o întoarcere la spiritul cuvântului? Simpla dare mai departe a unui text sau link care ţi-a plăcut nu e de ajuns, cum nu e de ajuns nici clickul pe “like”. Retelele astea ce dracu socializează, dacă nu sunt decât nişte simple transportatoare de pachete, deseori, nici măcar deschise? Şi dacă nu se va petrece chestia cu revigorarea cuvantului scris, a ajuns omul aşa de animal că nu poate mai mult? :)) Datul mai departe, share-uirea este un semn clar de animalitate, de instict, nicicum de socializare.
3) Cum e să scanezi preţuri 8 ore intr-un supermarket?
4) Ce se înâmplă noaptea într-un supermarket (in fabrica de conserve din spatele şcolii mele generale, în vremurile comuniste, muncitorii îşi făcuseră bârloguri cotlonite in uriaşele grămezi de lăzi de lemn în care dormeau şi se acuplau, monstruos, împrăştiind incredibile legende în Micul Oraş)?
5) Ce gândeşte omul fără picioare pe care îl văd de câteva veri stând pe balcon cu privirile fixate asupra interescţiei colcâind de oameni şi maşini? Ce face omul ăsta iarna în Marele Oraş?
6) De ce unii pot trage o linie dreaptă, fără ajutorul unei rigle, de mici, iar alţii nu reuşesc toată viaţa?
7) De ce se duc unii în Grecia sau in insulele din sudul Asiei şi stau NUMAI la plajă tot concediul ca nişte plante agăţătoare?
8) De ce unii se fac că nu te mai re-cunosc, după ce ai stat de vorbă cândva cu ei ore întregi la o ţigară?
9) De ce se fac pantaloni şi cu fermoar, şi cu nasturi?
10) De ce se spune “respiri/înoţi pe sub apă”? Sub apă nu e pământ?
11) De ce hainele bătrânilor din fostele ţări comuniste au toate aceleaşi culori triste, de crem, negru şi gri?
12) În afară de mine, mai are cineva vreun folos după urma acestei postări, de pe urma acestui blog? :)

Trebuie să mă opresc aici: se dă în reluare teleshopingul de ieri cu o cratiţă minune, pe AXN SciFi.

P.S. Am un dezinteres „animalicfaţă de bucătărie şi de întreaga ei paradigmă, dar trebuia să închei cumva! :P