Heidegger şi Facebook-ul

Filozofului obsedat de sensurile ascunse ale lumii, anii 60 i se păreau “nebunie” curată. Iată ce scria Heidegger, în 1962, în jurnal, întorcându-se din prima sa excursie în Grecia. Avea la acel moment 73 de ani şi până atunci sucise şi parasucise lumea şi filozofia greacă, stând cu nasul în cărţi şi cu gândurile în propria Aletheia. Sigur nu ar fi intrat pe Facebook, dacă ar fi trăit vremurile noastre, iar observaţiile lui de atunci sunt valabile şi astazi, după jumătate de secol.

Ce mi-a plăcut cel mai mult scurta lui analiza de mai jos este metafora “noi destinaţii”. Aplicată lumii virtuale de azi, exact aşa stau lucrurile. Orice informaţie, poză, poantă, controversă pe wall, filmuleţ, dialog privat sunt noi destinaţii. Pleci către ceva, dar aproape niciodată nu ajungi, nu atingi ţinta sau nu ajungi să „locuieşti” prea mult în locul sau în ideea către care pleci. Stai mereu pe drum, de unde şi oboseala, sentimentul că nu mai eşti nicăieri acasă, deşi unii ajung să se simtă cel mai bine în faţa computerului conectat la Facebook, Twitter sau ce alte reţele de socializare mai există. De aceea zic că e bine ca uneori să ne retragem, să adăstăm, să ne înrădăcinăm departe de net, poate mai prindem şi noi câte o deschidere, câte o des-ascundere a celor închise. Ştiu că îndemul meu, concluzia mea reprezintă un loc comun, dar nu mi-am putut înfrânge tentaţia de a-l aduce şi pe Heidegger pe Facebook şi aici, pe blog, prin intermendiul acestei postări. :)

“…ceea ce noi numim astăzi lume nu mai e decât un haos de aparate tehnice, puse în slujba informaţiei, dar pe care nimeni nu mai e în stare să le cuprindă cu privirea. Haosul s-a aşezat în faţa physis-ului*, ce nu încetează totuşi să rămână teafăr şi neatins. Luându-i locul, haosul tehnic permite un singur tip de acces la funcţionarea sa şi un singur fel de control: prin calcul. Şi astfel nu mai reuşim deât rareori şi doar după o îndelungată muncă pregătitoare să întrevedem ceva din adăstarea aceluia care, odată, şi-a primit forma şi măsura din domeniul lui Aletheia[. ..] acel învizibil care se sustrage – ca o adăpostire ce des-ascunde – oricărei încercări de a-l face accesibil simţurilor.”

Mai înainte, în aceelşi text, defineşte Aletheia în acest fel: „întrepătrunderea unitară a neascunderii (des-ascunderii) şi a ascunderii (adăpostirii)”

„...Nu cumva lumea această tehnică, ştiinţific-industrializată, produce cu rapiditate şi siguranţă posibilităţi ce tind apoi să se multiplice, posibilităţi prin care omul modern să se simtă pretutindeni ca acasă? Iată, în acest chip s-ar dovedi, fără drept de apel, că tot ceea ce am spus cu privire la pierderea locuirii într-o patrie nu e decât o minciună: a vorbi astfel nu înseamnă, în fond, decât a te refugia într-un discurs romantic şi găunos. Şi totuşi, dacă, cumva, acest acasă dezrădăcinat, asigurat doar prin mijloace tehnice şi de informare, a renunţat la orice pretenţie de locuire şi patrie, mulţumindu-se a fi doar pustiul administrat de o întreagă industrie a călătoriei? Ca urmare, nici măcar o asemenea întrebare nu are de cine să se facă ascultată, pentru că orice liniştire este deja înlăturată prin oferta, mereu gata de a sta la dispoziţie, a unei noi destinaţii.”

Fragmentele sunt din „Scufundătorii din Delos. Heidegger şi primii filozofi” de Bogdan Mincă, Editura Humanitas, 2010.

*physis - natură