Şoferul samaritean şi câinii uzi fumători

Toamna rece si împuţită. Cerul aproape, greu-innorat. Era ca noaptea. Ploua în Bucureşti de câteva ore. “De unde naiba atâta apă?”. La fiecare intersectie se bulbucau şuvoaie groase de apă murdară, în care rămâneau prinse maşini de toate felurile, şi mai elegante, şi mai rable. Potopul de Bucureşti aduce mereu egalitatea între şoferi.

Pe fundalul acesta aqua-apocaliptic conduceam eu cu 5 km/h spre casă, strecurându-mă temător printre valurile care mă loveau când dinspre tribord, când dinspre babord, când din ambele direcţii.

Mai aveam cam o staţie de tramvai până acasă şi porneam al 25-lea val de “urări” adresate Primăriei, când am zărit de departe, pe bordură, o femeie mărunţică, cu un copil la piept. Făcea din mână la taxiuri, indiferent de direcţie. Am „zărit” e bine spus pentru că prin ploaia deasă totul se vedea neclar. N-avea umbrelă, iar pe copil îl acoperise pe jumătate cu o geacă, de mult îmbibată de apă. Apropiindu-mă, văd limpede că este ruda vânători-mâncătorilor de lebede vieneze. Părul i se lipise leoarcă peste ochi. Cred că nu vedea nimic: îşi strângea cu o mână copilul la piept, iar pe cealaltă o ţinea mai mult ţeapănă în aer, gest pentru taxiuri. Grup statuar în mijlocul potopului din Marele Oraş.

Opresc maşina lângă cei doi, iar ea, după ce îşi dă părul din ochi, îl lasă pe puradel jos şi se îndreaptă spre mine. Mă lămuresc repede unde stau, cam la vreo 3 staţii de tramvai (care nu circula din cauza de defecţiune la reţea – se anunţase la radio). Să urce, le zic. “Săru mâna, domnu! Sănătate la toată familia, mare om” imi zice, gutural, femeia nu trecută - vedeam abia acum-, de 25 de ani.

„Hai, bă moşule! Ne duce domnu...” mai strigă ea undeva în perdeaua de ploaie din spatele ei. Abia acum vedeam silueta unui moşneag slăbănog care fuma lăsat pe genunchi, acoperindu-şi tigara cu o şapcă de fâş. „Bunicul” vânătorilor de lebede se dovedeşte foarte agil şi din două salturi e în maşină, dându-mi în maşină, odată cu un “bună seara” mormăit, şi ultimul fum din ţigara pe care o aruncase afară.

Plecăm. Parcă e şi mai întuneric afară. Iar valurile sunt şi mai mari. După nici o sută de metri, mă opresc înaintea unui lac crescu în mijlocul străzii. Câteva maşini sunt blocate, înconjurate de apele maronii. Văd tot mai greu, geamurile s-au aburit de la căldura noilor mei parteneri de drum. Deschid geamul din partea mea să se dezaburească toată maşina. Toată maşina care pute a câine ud ce a stat in fum de ţigară toată viaţa. Mi-aş aprinde o ţigară, dar n-am... Poate ar fi fost şi o idee proastă, în fond...

Moşneagul începe să se foiască în spate. Îl aud cu greu cum şopăcăie cu puştiul, în timp ce valurile bat în portiere, iar stropii mitraliază caroseria din toate părţile. “Am pus-o dacă rămân blocat aici” mă gândesc. Sună telefonul. Îi spun soţiei că nu mai am mult. Femeia de lângă mine nu scapă ocazia, dupa ce închid telefonul: Nevasta lu matale, nu? Ce-o zis, va asteapta cu masa?

Ii raspund politicos si scurt: da!

Mosneagul o bate pe umar. Iesim din balta Marelui Oras. Femeia îi face semn din mână să o lase în pace. Accelerez. “Urâtă vreme, domnu, nu?” zice ea. “Urâtă” îi răspund cu ochii în oglinda retrovizoare să văd ce se întâmplă pe bancheta din spate. În faţă drumul pare mai bun. Mai e un pic şi îmi las "clienţii" la adresa. În maşină miroase acum a haiată de câini uzi şi fumători înrăiţi. Geamurile s-au dezaburit. Bărbatul o semnalizează pe umăr iar. Ea, acelaşi răspuns.

Ajugem exact când ploaia se opreşte. Coboară ei, cobor şi eu toate geamurile. Vrea să îmi dea bani. Refuz. Femeia nu insistă. “Sănătate la doamna şi la copii, boierule! Ai copii?”. “Am o fată” răspund voios şi bucuros de aerul curat pe care îl trag cu putere în piept, de parcă aş fi pe puntea unui vas în mijlocul oceanului. Moşneagul nu zice nimic la plecare, nici cel mic. Mare pagubă! După ce trânteşte portiera de zdrongăne toată maşina, aşchimodia de bătrânel sare super agil peste râul jegos de lângă bordură cu mâna direct în părul fleşcăit al ţigăncii:

- În morţii mă-tii, să-mi zici acu de unde îl ştii p-ăsta că te joc în picioare.

Cei doi se încaieră, schelăcăie şi se înjură, tăvalindu-se în bălţile mizerabile din gropile adânci ale trotuarului.

Viteza întâi, uşor, să nu fac valuri. Nu mă uit înapoi. Începe iar ploaia.