Eu, taximetristul groazei, din noaptea geroasă.

Ora 2 dimineata, octombrie sau noiembrie, 2003 sau 2004. Ma intorceam, impreuna cu sotia mea, de la o mica si discreta agapa petrecuta la un restaurant din Pucioasa, singurul care statea, pe atunci, deschis pentru noi pana la ora aceea. Era sambata si foarte frig. Strazile pustii… N-aveam somn niciunul dintre noi doi, asa ca incercam sa mergem cat mai incet cu masina, sa ajungem cat mai tarziu, numarand cate ferestre vedem luminate pe la blocuri. 

Cand mai aveam vreo 30 de metri pana acasa, zarim pe marginea trotuarului o mogaldeatza care ne facea anemic cu o mana, cu cealalta strangandu-si geaca pe gat. “Autostop la ora asta, e nebun. Nici dracu’ nu il ia acum” ii zic lui Angi si dau semnal dreapta sa intru pe aleea blocului. Imi dau seama cata dreptate aveam: n-avea cine sa il ia. Frana, putin marsarier ! 

Pustiulica zgribulit sare imediat in masina. Plecam. 

“Buna seara” - el. “Buna dimineata” ii raspund. Angi, inca nelamurita, tace si ii arunca baiatului o privire in spate. “Unde mergi?” – eu. “Pai, unde mergeti dumneavoastra…? Ma lasati in drum, daca e….” – el. “Noi mergem unde mergi si tu” – eu. Liniste – el. Mi-am si imaginat ca a inghitit in sec. Angi rade usor si se intoarce spre el: “Nu te speria, asa sotul meu mai glumet. N-avea somn asa ca te ducem pe tine acasa. Unde stai?” Liniste. Dupa prima curba il intreb iar. Imi spune cu o voce stinsa ca la Vulcana Pandele (mai putin de 10 km) si ca nu trebuie sa ne deranjam, ca poate mai trec masini pana dimineata. Ma buseste rasul, dar nu mai zic nimic, imi dau seama ca e speriat destul. 

Dupa vreo zece minute ajungem in localitatea cu pricina, cand realizez ca aceasta se afla de fapt pe partea cealalta a drumului principal, si baiatul ar trebui sa mearga aproape un kilometru pe jos, peste camp si linii ferate. “Puteti sa ma lasati aici. Va multumesc mult” zice el cu respiratia intretaiata, mai-mai sa imi scoata ochii cu mana intinsa in care presupun ca tinea niste bani. Nu opresc, desi aproape ca o facusem si merg mai departe. “Unde stai, mai exact?” – eu. “Era foarte bine aici, domnu’ “ Il simt ca e rupt de frica si mi-e mila de el. 

Ca sa il linisteasca, intervine si Angi, care, in mintea lui, cred eu, era partenera mea de ucis autostopistii. Numai el stie cat o fi regratat pe drum ca s-a urcat cu noi in masina. L-am mai intrebat de unde vine. De la discoteca, evident. Ii zic ca si eu sunt din Pucioasa, chiar daca am la masina numere de Bucuresti. Mai vorbim de una de alta, se mai linisteste, il simt. Intram in sat. Zice ca sa il las acolo. “Pai nu ti-am spus ca te duc chiar pana acasa”. Tace si, probabil, inghite iar in sec. Ne oprim in fatza unei case, dupa indicatiile lui. Imi intinde din noua mana cu bani. “Stai linistit, ii zic, nu-i nevoie de bani”

“Multumesc, buna seara. Sarut mana, doamna!” Coboara din masina… Are grija sa nu tranteasca portiera… Aproape ca o mangaie... Face cativa pasi spre o poarta, intoarce capul spre masina noastra, cred ca vrea sa ne faca un semn de salut, dupa care o zbugheste la stanga, pierzandu-se pe o ulitza intunecata. Noi in masina ramanem interzisi, apoi ne pornim pe râs. Un râs amar pe jumatate totusi...

“Crezi ca era mai bine sa il fi lasat in frig?” o intreb pe Angi. “Altadata sa te inveti mine” – ea.

Nu m-am invatat. Maine, alta intamplare din aceeasi categorie, dar poate si mai neobisnuita decat asta.