Copacii copilăriei mele


Dudul
În curtea bunicilor era un dud negru şi bătrân, cu coaja neteda, împărţit în două, grupat în jurul celor doua crengi groase, crescute in forma de "V". Un “V” intins, astfel incat si eu si fratele meu ne-am improvizat cate o casuta pe fiecare dintre ele. “Casuta” e un fel de a spune. Am batut niste scanduri, am legat cateva sfori de siguranta, facusem si un fel de scarite din stinghii, ca sa nu alunecam la coborare... La urcare parca era mereu mai usor. Acesta a fost primul copac pe care l-am explorat si exploatat. Aveam 5 sau 6 ani. Curtea era in panta si, daca ma urcam in varf, ajungeam sa vad cuprind cu privirea pana departe valea si, mai ales, lacul de acumulare. Puteam sa vad acelasi peisaj si din locul in care imi incropisem mica “locuinta”, in realitate mai mult o terasa, unde imi carasem tot felul de nimicuri, care nu rezistau mult timp sus. Dupa ce cadeau, nu ma duceam sa le iau imediat si, ori se rostogoleau in stratul de zarzavat, ori le rodea cainele care avea cotetul chiar sub dud. Am petrecut ore intregi in dudul asta, dar acum nu imi amintesc nimic de jocurile pe care le imaginam acolo, sus. Si imi pare foarte rau! Totusi, senzatia asociata amintirilor acum e de punct de observatie, de cetate, in care eu si fratele meu ne ascundeam de posibili urmaritori-atacatori. Cam pe la vremea clasei a noua, in vacanta de vara, au taiat dudul. N-am simtit nici un regret -imi amintesc chiar ca ma grabeam sa ma duc sa joc fotbal cand unchiul meu incepuse sa il loveasca hotarat cu toporul. Nu e exclus ca de la inaltimea aceea sa ma fi indragostit eu prima data de vaile vazute de sus. Si nu e vorba doar ca prima dragoste nu se uita niciodata, dar, in cazul meu, aceasta atractie a sporit odata cu anii.

Părul
La nici 10 metri de dud, mai jos, se afla parul. Zvelt, inalt si aspru, in care ma cocotam numai cand se coceau perele si cand nu ajungeam la ele cu “cioara”, un instrument ingenios de care ne ajutam sa le culegem chiar direct de pe ramuri. Cioara era un fel de cupa facuta din sarma in care prindeam para si o roteam, rupandu-i codita. Puteam face asta direct de pe pamant sau din pom, pentru crengile la care nu ajungeam. In senzatiile legate de acest copac s-au aflat mereu in contrast dulceata incredibila a perelor de vara si asprimea scoartei in care ma zgariam deseori. Mi s-a parut mereu nesemnificativa statura lui, acolo langa poarta, insa vara, cand isi pleca pana jos crengile cu pere galbene si dulci-zemoase, devenea, brusc centrul atentiei mele de copil. Parul mai exista si acum, face mai putine fructe, dar inca il privesc ca pe un paradox: asprimea si dulceata intr-o singura impostaza si nici aceea bagata mereu in seama.

Prunii
Mici, crengi inghesuite si parca mereu uscate, coaja incredibil de aspra. Trei pruni piperniciti care faceau niste prune nicaieri intalnite in alta parte: patate, alb-portocaliu-albastrui. Dulci in draci. Rareori ma urcam in ei, pentru ca puteam sa ii scutur, lucru care era de evitat – bunicii faceau mereu taraboi ca stricam bunatate de fructe (oricum ajungeau la porci!) si ma pârau la tata. Prunii nu imi atrageau atentia mai mult de doua saptamani pe an – atat cat se umpleau de prune dulci, dar nu pot sa ii uit cat de rau ma zgariau.

Brazii
La putin timp dupa ce m-am mutat la bloc (aveam 5 ani), in curtea blocului au fost plantati, pe doua randuri, 10 braduti. Si-asa nu ne lasau se ne jucam „pitita” (de-a v-ati ascunselea) in zona aceea, dar, dupa aparitia brazilor, interdictia a fost si mai apriga pentru noi, gasca de copii galagioasi. I-am lasat sa creasca un an-doi si, cand s-au mai intarit, copiii au si inceput sa se urce in ei. Eu nu – mi se parea ca nu incap printre ramurile lor dese! Au ajuns repede grasi si stufosi, tocmai buni pentru locuri de ascuns. Incapeam, dupa niste ani, chiar si doi copii inghesuiti sub coroana lor intinsa foarte aproape de pamant. Cand au fost plantati aveau un metru si jumatate, azi sunt inalti cat blocul, cu ramuri rare, mai mult spre varf, si cu o tulpina cam de 30 de centimetri. Nu ma mai pot ascunde dupa ei azi, dar, uitandu-ma la cat au crescut, ma intreb, copilareste, daca prin inelele alea ale lor pastreaza vreo amintire de pe vremea cand erau mici, pitici, de un metru juma’.

Teiul
Vara aveam ca sarcina sa culegem flori de tei. Mama zicea, ca si azi, ca e bun ceaiul de tei, asa ca aveam, si eu, si fratele meu, cate o norma de nu-stiu-cate pungi de cules in fiecare vara. Doar ne spunea ca a inceput sezonul, nu ne impunea o zi anume. De multe ori ne strageam mai multi copii de la bloc si porneam pe dealuri dupa flori de tei. Iesea o mare caterinca: va dati seama ca altfel se facea „munca” asta in grup. Odata insa am ramas singur sa imi indeplinesc "norma". In curtea casei de langa blocul meu erau doi tei inalti si solizi. I-am tot cules de flori de-a lungul copilariei, cu acordul vecinilor. In cel mai inalt dintre ei am urcat singur intr-o zi insorita de vineri. Pe jos, pe trotuar, era furnicaiala de lume. Eu, sus, inconjurat de crengile si de mirosul de tei. Urcasem cu doua-trei sacose de panza. Fiind usoare cand le umpleam, le lasam agatate de cate o craca mai solida si imi vedeam de cules, urcand. De data asta, fara sa imi dau seama, am ajuns pana in varful cel mai varf, iesisem cu capul dintre crengi si vedeam, incantat, strada pierzandu-se in departare, acoperisurile caselor de peste drum, curtea de langa scoala. O caldura moale de iulie, miros de tei si liniste. Din senin a inceput sa bata vantul. Varful teiului se balansa din ce in ce mai tare. Nu ma gandisem niciodata serios la ideea mortii. Atunci insa, intr-o clipa, m-am imaginat cazand pe trotuar si tot acel peisaj din fatza ochilor mei m-ar fi urmat in cadere, zdrobindu-se odata cu mine. Transpirat de frica, am inchis ochii. Aveam 14 ani. Dupa cateva secunde vantul s-a oprit. Cand am ajuns pe pamant, cred ca am avut, pentru prima data, senzatia de concret al vietii – chiar daca nu stiam pe atunci de asa ceva.  Teiul a fost taiat acum 10 ani. Uneori, cand trec pe langa buturuga ramasa (e chiar langa gardul dinspre strada) retraiesc nu doar spaima din varful teiului, dar mai ales fericirea momentului cand am atins pamantul la coborare.


17 Responses to "Copacii copilăriei mele"

Karina says
30 noiembrie 2011, 19:23

O! Ce superb!

Liviu Drugă says
30 noiembrie 2011, 21:33

:) Ma bucur ca ti-a placut, Karina! Cred ca toti au niste copaci care i-au marcat in copilarie.

Şerban Tomşa says
30 noiembrie 2011, 22:45

M-ai emoționat ! Și eu am niște copaci dragi ! Printre ei erau și duzi.
La maturitate m-am chinuit 20 de ani să „prind” un tei. Abia în această primăvară am avut succes.

Liviu Drugă says
30 noiembrie 2011, 23:36

Serban,

Ce am uitat eu sa spun aici este ca acum nu mai am nici un copac important. Din copilarie nu am mai gasit nici un arbore care sa ma marcheze profund.

Scorchfield says
1 decembrie 2011, 00:07

Te cam întinzi! :)
Îmi iei flora.

Liviu Drugă says
1 decembrie 2011, 00:13

Scorchfield,
Am fost si eu o perioada un fel de Baron al lui Calvino. O perioada destul de scurta totusi :)

Şerban Tomşa says
1 decembrie 2011, 10:49

Liviu,
Tudor Cristea are pruni și nuci. Am și eu niște vișini care nu fac fructe și un cireș din care nu apuc să gust, fiindcă graurii mi-o iau înainte. Mai aveam un măr care a fost scos din rădăcini de o furtună. La primăvară îmi voi da seama dacă am reușit să-l salvez.

Anda

I-am citit si mamei povestile tale. ha ha ha
Radea si zicea ca acum a vazut ea ce nebunii faceai in copilarie. ha ha ha

Liviu Drugă says
1 decembrie 2011, 14:26

Anda:
:))

Anonim

da .... fiecare avem cite un copac al copilariei .... pacat numai ca, in timp ii pierdem ... pacat

Liviu Drugă says
1 decembrie 2011, 22:09

Anonim:
Il puteam salva amintindu-ne mereu de el/de ei

abbilbal says
2 decembrie 2011, 01:17

Frumoase amintiri povestite excelent. Dar câte poveştzi nu ştiu copacii pe lângă care trecem nepăsători şi nu vor să ni le spună pentru că-i ignorăm.

eva says
2 decembrie 2011, 19:27

Când eram mică, îi invidiam pe cei care aveau,,curte în pantă'', a noastră fiind plană. Norocosule!

Originală postarea ta: pomii-prieteni care ne-au vegheat crescând, înălţându-se şi ei alături de noi,... hm, câte ar fi de spus. Şi când te gândeşti la tristeţea uscării sau tăierii unui pom-prieten...

Liviu Drugă says
5 decembrie 2011, 00:09

Abbilbal
Ma bucur ca ti-au placut. Asa e, multe sunt povestile pe langa care trecem nepastori, fie ca sunt ale copacilor, ale gardurilor s.a.m.d.

Liviu Drugă says
5 decembrie 2011, 00:12

Eva,
curtea era nu doar in panta, dar si lunga, ajungand pana la albia unui rau, care a fost distrusa si inlocuita cu un lac de acumulare.
Ne "deschidem" spre copaci, cred eu, pe masura ce timpul trece si imbatranim sau ne "sensibilizam" din diferite motive...

Virginia says
29 decembrie 2011, 01:53

Trecerea timpului ridica usor valul ametitor pe care iuresul vietii il asterne peste copacii copilariei ... Ii regasim peste ani, cu nostalgie, in gandurile si in amintirile noastre, surazand ...
Surad si acum, amintindu-mi de teribilul ''secret'' al mestecenilor albi...din Gradina Botanica.
Copil fiind, trei mesteceni albi ce strajuiau maiestuos iarba deasa m-au fermecat iremediabil. Am hotarat sa nu spun nimanui ca i-am vazut... de teama ca cineva ar putea sa mi-i fure de acolo!!!
Apoi, de cate ori treceam cu masina pe langa Palatul Cotroceni, ma zgaiam sa vad daca mai sunt la marginea ierbii... Si erau acolo de fiecare data!
Erau copacii mei si mi-i aparam si eu in liniste!
Azi le zambesc complice cand ii vad pe geam ... sunt tot ai mei! :)

Liviu Drugă says
29 decembrie 2011, 14:46

Virginia:
Unii ar spune ca toata lumea a avut niste copaci care au fost importanti pentru/in copilaria lor, insa, daca nu si-i amintesc, tot degeaba.