Orele târzii ale despărţirilor de Facebook

La postarea mea despre calatoriile in fals, (de aici) traite pe fuga si partial, am primit un comentariu care, ulterior si imediat, a fost sters de autoarea ei, necunoscuta mie. Eu postez totusi acest comentariu, respectand anonimatul semnatarei, fiind  sigur ca experienta ei este simptomatica, dincolo de ironia textului, pentru dependenta oferita azi de Facebook multora din utilizatorii acestei platforme de socializare. Să şedem deci şi să cugetăm! :) 



"am renuntat la facebook de aproape 3 saptamani. inca ma mai trezesc gandind in statusuri, da' imi trece rapid. din cand in cand ma mai intreaba lumea daca sunt bine, intrebarea seamana mult cu cea pusa in timpul unei boli care te tine la pat. renuntarea la fb e ca o despartire, la birou trag cu ochiul in fuga la ecranul altor colegi, sa vad cum mai arata pagina. ma zvarcolesc pana nu mai pot la gandul ca trebuie sa intru iar in retea, sa-mi iau toate pozele, pe multe nu le-am mai salvat in calculator, sunt doar acolo, in contul meu. chiar daca am disparut din retea, informatiile exista, e suficient sa introduc mailul si parola si lucurile revin la "normal". m-am gandit sa aleg o ora tarzie, cand nu e multa lume pe fb. ca la despartiri. 
am mai mult timp acum, dar mi-e ciuda ca nu pot anunta oameni ca se intampla lucruri, cum ar fi faptul ca in seara asta s-a aprins nocturna in ghencea, in timpul meciului stelei din cipru."

Călătorim tot mai fals, înţelegem tot mai puţin


         Oamenii au calatorit dintotdeauna, au fost impresionati de noutatea locurilor descoperite si le-au descris intorcandu-se (mai) mereu acasa. S-au oprit din drum, au cugetat asupra celor vazute si au povestit. Unii au plecat din teritoriile lor doar ca sa se lase uluiti de alte lumi, sa le exploreze. Au ajuns pana acolo cu adaptarea la drum incat au existat triburi de nomazi care duceau dupa ele cate un stalp simbolizand Centrul Lumii pe care il fixau in mijlocul corturilor. Calatori dar acasa – ingeniosi, nu? Stalpul era pentru odihna, pentru tihna, sa isi traga sufletul… pe dreapta.

            Azi se parcurg distante “in spume”: pe mare, prin aer, pe roti. Stai acasa si televizorul te duce in mii de locuri departate. Reviste tiparite frumos iti arata peisajele fantastice ale lumii, unde ai 99% sanse sa nu ajungi nicioadata. Turismul a dat doar putin inapoi odata cu venirea crizei. Cu toate acestea, eu sunt sigur mai exista putini calatori ca altadata. Oamenii nu mai merg in alte spatii pentru a se bucura de ele. Oamenii au aparate de fotografiat si isi uita miile de imagini de “calatorie” intr-un computer.  Oamenii sunt stresati si fug, obositi rupti, sa bifeze cat mai multe locuri de pe planeta asta. Ca sa ai bani de drum, trebuie sa muncesti mult, sau sa furi mult, sau sa faci sex cu multi sefi.  Oamenii nu se mai opresc, nu mai au tihna, nu mai gandesc dintr-un punct, nu mai simt nici un “acasa”.
            Internetul face din oameni falsi calatori in fiecare zi. Putem sa vedem mult, putem sa vedem tot – teoretic, dar nimic nu ne indeamna sa ne oprim, sa ne “tihnim”. Retele de socializare pompeaza si mai mult combustibil, poluant psihic si comportamental, in motoarele mijloacelor noastre de transport virtual. Imaginile se perinda prin fatza ochilor nostri de sus in jos, de la dreapta la stanga, cu viteze obositoare, cerand creierului nostru niste legaturi care poate ca nici nu exista. False legaturi pentru false calatorii, pentru false distante. Suntem mereu pe drum, mereu ocupati cu drumul, n-avem nici un stalp in mijlocul laptopurilor noastre, in centrul “prietenilor” nostri de pe Facebook (si familiile isi rezolva problemele pe FB)
            Facebookul scoate o chestie care se numeste “timeline”, un fel de istorie a actelor tale pe FB, in fapt un film, o calatorie in timp, pe care toti prietenii tai si tu insuti o poti accesa oricand si oriunde. Smartphone-urile prezinta cursiv, incredibil de cursiv, imagini pe verticala si pe orizontala. Ecranele nu inseamna doar imagini, poze, ci sute de simboluri care trebuie invatate. Mai multe simboluri descifrate, mai mare viteza prin lumea virtuala. Nu e doar o goana oarba printre imagini si informatii, este insasi existenta multora dintre noi, o iluzie a calatoriei. “Navighez pe internet”, se spune, nu?
            Sa ne mai si oprim, zic, uneori! Si sa ne intrebam, cand scapam de sub influenta noului drog: daca ni se ofera atat de multe cai, partiale si iluzorii, catre alte lumi, pe care le vedem in mare fuga - deci fara sa le intelegem, ce vedem din lumea de acasa, ce constientizam si ce intelegem din ea?
           


Concert în Si bemol pentru câinele pământului (al 4-lea fragment)



Scriu de vreo trei saptamani putin mai ordonat la romanul meu. Putin mai... constant. :) Pe masura ce avansez, imi dau seama ca miza subiectului a crescut pe nesimtite. Pe masura ce avansez - foarte incet, de altfel-, devin si mai pretentios si mai drastic cu ceea ce am scris in urma cu aproape un an. Am ajuns la etapa in care scrisul a devenit, in cele mai multe cazuri, uluitor de obositor dar si creator de satisfactii, mai ales cand reusesc sa imblanzesc un sistem care pare ca s-a dezvoltat singur si aparent haotic, iar acum eu trebuie sa ii descoper legile. Orice parere imi va fi de folos. Multumesc. (sper sa nu fi scapat prea multe greseli)

_______________________________________________  
          
        Sfarsit de august, peste Marele Oras se insera inca anevoie.
      Ghemuita si mica, linistea motzaia in paralelipipedul stramt - bucataria familiei Roman, si in mirosul palid de prajeala. Doar Tanti Tanta statea in picioare, imbracata in  capotul rosu cu flori mari si verzi, langa chiuveta cu maltul ros pe fund. Femeia scotea pahare din dulapul de deasupra chiuvetei si le aseza cu grija pe tava de inox. In rastimpuri, clinchete de pahare groase... Linistea tresari. 
        Tanti arunca o privire pe fereastra intredeschisa care dadea spre blocul de vizavi, fatza de care se afla fix la jumatate: cinci balcoane in dreapta, cinci in stanga. Intre blocuri, plopii, infipti in Aleea Liliacului, urcau pana la etajul sapte. Ca la mai toate blocurile din cartier, balcoanele, ticsite cu obiecte, se intindeau pe toata lungimea apartamentelor comandate. Dulapuri, aduse cu multi ani in urma de la tzara, dulapuri strambe de timp si de caldura, pline cu borcane goale pentru muraturi sau cu teancuri de ziare ingalbenite... Biciclete, vechi sau mai noi, prinse cu sarma sau lantzuri de pereti... Masini stricate de spalat rufe... Rufe triste intinse la uscat... Bucati de jucarii ce apartinusera unor copii care, intre timp, ajunsesera vanzatorii tristi din chioscurile cartierului... Rugina scursa din cuie! Praful greu al orasului, peste toate aceaste neoranduieli de la ultimul etaj. Vreo doua balcoane erau mai goale, cat sa se vada mai bine tencuiala cazuta a blocului si crapaturile lui. Vreo trei balcoane erau inchise cu geamuri in cadru de cornier, cat sa se vada mai bine rugina crescuta vanjos pe sub vopsea. Deasupra balcoanelor, lipit de acoperisul inca fierbinte al blocului, se ridica, albastru-inchis si plat, cerul larg.
         Prin balcoanele turbulente vizual din blocul de vizavi, nici un freamat, nici o zvarcolire. Intinsa pe 10 balcoane, o alta liniste, mare, motzaia.
         In rastimpuri si in zvacnete, ca niste sageti boante, urca pana in bucatarie larma dintre blocuri: copiii bateau mingea sau se alergau aiurea si injurau, cu glasuri pitigaiat-nervoase, mamele partenerilor de joaca.
       Dinspre usa spre fereastra, pe lungimea stanga a bucatariei fusesera inghesuite: dulapul, alb-proaspat, pentru farfurii si vesela, un scaun verde, o masa mica, acoperita cu musama chinezeasca, gri cu flori mari rosii, alt scaun verde, instalatia de incalzire centrala, fixata in perete. „Alb proaspat” = nea Tase il vopsise cu doua saptamani in urma, in baie, sa nu umple toata casa de miros de vopsea. Atat, 4 metri lungime.
        Nea Misu si Nea Ghenadie taceau pe cele doua scaune din capetele mesei, primul spre dulap, celalalt spre instalatia de incalzire centrala. Ca toata lumea, se obisnuisera si ei cu apartamentele mici din Cartierul Marginas. Sa fi vrut alt fel de aranjament al mobilei, si nu se putea. Toate bucatariile din blocurile vechi aratau asa, niste cutii de chibrituri in care locatarii ardeau mocnit cu gandul la apa marii. Prinsi intre mobile si pereti, stransi unii in altii, locatarii pensionari visau mereu ca vor pleca si ei din nou „pe litoral”. Nu spuneau „la mare”, asa zicea tineretul care „dadea o fuga la mare” chiar si de sambata pana duminica. Majoritatea batranilor nu mai vazusera marea de ani buni: 15-20 poate, dar acest lucru nu ii impiedica sa se imagineze vara urmatoare pe nisip, lipsiti de griji, departe de apartamentele lor ca niste sertare mancate de molii, privind peste valuri zarea larga si spalacita.
         Rohmanii nu visau, n-aveau de ce, n-aveau la ce. Stiau tot, oricat ar fi amestecat lumile, stiau ca rezultatul nu poate sa fie decat unul singur. Maxim doua.
        Pe masa la care manca familia Roman, cand nu aveau invitati, se gasea acum, de plastic si de un albastru spalacit, castronul familiei pentru gogosi, brumate, ca de obicei, cu zahar vanilat, inca fierbinti.
     Pe lungimea din dreapta a cutiutei se aflau masina de spalat rufe, acoperita si ea cu musama chinezeasca, aragazul, chiuveta, deasupra careia doamna Roman isi tinea dulapul pentru pahare si cani. Intre corpurile de mobila ingramadite cu resemnare matematica de-a lungul peretilor, se formase un culoar, lat de 80 de centimetri, prin care visatorii la mare se  puteau misca, intre usa si geam, cand gateau sau isi barfeau vecinii, cand se imbatau - cu diferite ocazii sau fara nici o ocazie -, cand isi bateau nevestele sau copii. Pe culoarul acesta, Gelu si Nea Tase stateau tot pe doua scaune verzi, care, de obicei, isi aflau locul sub masa. Tanarul – spre usa, pensionarul - cu spatele spre fereastra.
       Exceptie facea Nea Tase, imbracat chiar si pe caldura aceea cu halat, ceilalalti erau in sort si tricou.
      - Cald a fost si astazi... ridica Nea Misu ochii din linoleumul maroniu, cu desene imitand parchetul, care acoperea cimentul din bucatarie. Privi apoi spre blocul de vizavi, cat putea sa vada pe langa umarul lui Nea Tase, care cam bloca perspectiva.
        Prin balcoane nici freamat, nici zvarcolire.
        Mai mult din umeri, sa nu se loveasca de intalatia centrala, se intinse si Nea Ghenadie spre geam. Scaunul, cumparat la „set” din targ in urma cu 20 de ani, scartai lung. Tacu: Misu avea dreptate.
        Tanti Tanta, repezita:
         - Ca bine zici, Nea Misule, ia scoate mata sticala aia de suc din frigider sa nu faca rosu-n gat ala micu, zise femeia, care, parca respirand alt aer, vioi, de vant abia iscat intre piscuri, se misca fasneata prin bucataria intesata cu cei patru barbati. Femeia aproape ca tranti tava cu pahare langa castronul cu gogosi. Facu cu ochiul spre Nea Tase, dar el nu baga de seama gestul jucaus.
         Gelu tresari. Mirata, mica liniste, crapa si ea un ochi.
         Tanti Tanta il mangaie pe crestet:
         - Ce-i, ma, mama, Gelutule, te-ai speriat? Doamna Roman ii zambi cald tanarului, apoi privirea ii trecu roata si oarecum surprinsa pe la cei trei rohmani, cu fruntile plecate spre linoleum.
        Isi puse mainile in sold. Tanti ii mai analiza o data, cate putin pe fiecare, in tacere. Porni de la Gelu si tot la el se intoarse.  De undeva din trecutul ei departat peste ea se pravaleau senzatii imprecise, ca niste ecouri ii umblau prin minte si trup. Nu stia de unde veneau, dar simtea acum ca ele, starnite cumva de tensiunea neinteleasa a barbatilor, ii tineau in frau firea vioaie.
           Sa... bag... in ma-ta... zvacni pana in bucatarie galagia de jos a copiilor.
         - Nu m-am speriat, tanti. Ma gandeam la Victoras, care ar trebui sa apara din clipa in clipa... Nu-i asa, Nea Tase? Pensionarul inclina usor din cap in semn ca da, fara sa ridice ochii din modelul de parchet.
          Din buzunarul tricoului galbui, decolorat de soare, Gelu scoase o cutie de chibrituri si o aseza incet pe culoarul ingust pe care, in urma cu jumatate de ora, Tanti se invartise, pregatind gogosile si ascultand la radioul vechi de aproape 15 ani stirile pe care le uita fix dupa 12 ore. In acelasi timp cu miscarile tanarului, Nea Tase se ridica de pe scaun si deschise larg fereastra ingusta, apoi, cu mainile sprijinite pe marginea ei, cu umerii usor aplecati, privi in jos spre varfurile plopilor care se leganau toropiti de vant un pic mai jos.
          Isi incorda usor ochii doamna Roman si facu jumatate de pas inapoi, cand il vazu pe Gelu in genunchi manavrand cu atentie cutia de chibrituri. Glasul femeii vibra temator:
          - Tase, ce face asta micu’ aici? Ce are acolo? Mai facu un pas in spate, tarsaindu-si papuci cu ciucuri rozalii. Bratele ii cazura tepene pe langa corp. Pumnii stransi. Aproape se lipi de nea Tase, care nu se intoarse, continua sa priveasca impasibil cand la varfurile plopilor leganti, cand dincolo, la balcoanele fara de freamat si fara zvarcoliri. 
            Linistea mica motaia mai departe in bucataria de la etajul opt din marginea Marelui Oras ce se zvarcolea neputincios si haotic langa Padurea Verde.
          Nea Ghenadie se juca: impingea castronul cu gogosi, inainte-inapoi, incadrandu-l cat mai bine intre 4 petale desenate pe fatza de masa. In celalalt capat al mesei, Nea Misu urmarea cu degetul conturul unei flori de pe musama.
         - Tanta, Tanta, sopti Nea Tase, ca pentru el, din cadrul ferestrei, simtind cum sotia lui se apropia de el, de spatele lui, cu tot cu frica ei fatza de lucrurile venite din alta lume.
           ...unde cacat ma vezi tu dupa masina, ba boule, ala e fratio-tu, manca-mi-ai... Patima copiilor trecu iar de varful plopilor pana la etajul opt unde Gelu, in mijlocul bucatariei, astepta linistit reactia pensionarei in capot rosu si cu fata tot mai congestionata.
            Spate in spate cu barbatul ei, cu bratele tepene pe langa corp, Tanti Tanta, dintr-un zvacnet, isi deschise pumnii mirosind inca a ulei prajit si a gem. Degetele incordate, ca in cautarea unui ajutor, ca niste rugaminti mute asteptand un raspuns ce urma sa o scoata pe rohmana din spaima care o infasura tot mai strans. Asa cum statea in cadrul ferestrei, rohmanul lasa mainile sa i se scurga pe langa corp. Isi indrepta spatele, deschise si el palmele. Un pas mic inapoi al ei, un pas mic inapoi al lui, prin mirosul palid de ulei ars al bucatariei, inghesuiti intre dulapul pentru pahare de deasupra chiuvetei si instalatia de incalizire centrala... La etajul opt, la marginea Marelui Oras, la jumatatea bacoanelor de vizavi... Cand degetele rasfirate si tremuratoare ale  femeii atinsera degetele rasfirate si relaxate ale barbatului, dupa ce rohman si rohmana se apropiara, strans, spate in spate, Tanti Tanta se lumina la fatza. Degetele se intrepatrunsera cu putere.
            Ma-ta aia ta, mare si grasa...
           Nea Misu, Nea Ghenadie isi vedeau fiecare de joaca lor cu florile de pe fatza de masa. Gelu inchise cutia de chibrituri si se aseza in fund pe fasia libera din mijlocul bucatariei, rascucind cu degetul incet pe linoleum cutia in jurul axei sale.
            In balcoanele cele mai apropiate de cer, de dincolo de alee, fulgera miscare. Timpul se misca altfel. Ici-colo, de printre obiectele claie peste gramada aparura scantei. Apoi scanteile se unira in linii spiralate, nascand turbioane din fire lucitoare, palnii care se leganau ca niste mari capete de serpi peste varfurile plopilor. Din strafundul mic cat un varf de ac al fiecarei spirale erau azvarlite cioburi de imagini, ca niste confetti, ce se intregeau, la capatul opus, mare si rotund, al palniei. Zeci de ecrane circulare, cu diametrul de peste trei metri, se unduiau, tentacular, iesind din balcoanele aflate intre cer si crengile plopilor. Cand ecranele se atingeau, din contactul lor, fulgere, rosii si verzi, se inaltau precum baloanele de sapun spre cerul albastru-inchis si larg. In ecranele acelea lent-unduiduitoare, mii de imagini... Dulapurile de la tzara isi recapatau prima forma si se acopereau de promoroaca, borcanele se umpleau de muraturi frumos aranjate... Teancurile de ziare isi dadeau foc in subsoluri de tipografii... Bicicletele, frumos nichelate, se calareau dezlantuite, cu seile asudate, prin coclauri de munte... Suvoaie de rufe, curate dar ude, umpleau vechile masini de spalat, facandu-le sa rugineasca si mai tare... Jucariile se jucau unele cu altele, cum o faceau noaptea prin magazine, inainte de a fi cumparate... Rufele puse la uscat se cutremurau de ras pana atza le crapa pe la cusaturi, devenind niste simple carpe vesele de spalat vase... Cuiele isi sugeau propria rugina scursa prin toate mobilele, dupa care se improscau cu ea, ascunzandu-se prin straturile flelexibile de lemn presat.
           Dar nici un pamantean nu vedea acest spectacol. Realitatea Intersecta se manifesta intotdeauna aproape de rohmancele inspaimantate, intotdeauna in spatele lor, aproape de cer, mai sus de orice viatza vegetala, insa numai rohmanii o puteau vedea.
            In jurul ochilor rohmanei, liniutze albe, subtiri, se luminau si se stingeau repede, in spirale, se nasteau sub pleoape si coborau in spirale mici spre barbie, porneau de la tample desenand cerculete pana spre colturile gurii. Ca niste riduri fluorescente...
         Femeia zambi. O nanosecunda se scursese de cand Realitatea Intersecta sclipise, serpuindu-se apoi peste balcoanele alandala din blocurile de vizavi si de cand spaima o cuprinsese si o eliberase pe Tanti Tanta.  Realitatea Tuturor revenise acum, la fel de nespectaculoasa: nici un freamat, nici o zvarcolire acolo sus, in fata blocul H8, dincolo de Aleea Liliacului. La marginea Marelui Oras, perdelele innegrite de praf se miscau in ritmul varfurilor de plopi. Liniutele spiralate de pe chipul doamnei Roman au disparut, absorbite in tenul peste care nu se vedea cum trecusera cei 600 de ani.
            Bagaboanta aia de ma-ta a mai intrebat de mine?
            Intelesese Tanti Tanta, isi amintise acum. Isi desclesta degetele, se departa de sotul ei. Femeile rohmane, cand se aflau la suprafata pamantului, dupa 12 ore uitau tot ce apartinea de Realitatea Intersectă. Asa se nasteau.

Cu haiku la joacă

Întâmplător, am fost atras într-un cerc (inchis!) de internet, unde câţiva oameni mari se joacă uneori cu haiku-uri. Unele sunt de o profunzime şi plasticitate uluitoare - nu le postez aici, respectând dorinţa autorilor de a se juca în curtea cu ziduri înalte, ascunşi de priviri indiscrete. M-am alăturat şi eu, din ce în ce mai prins de gen (nu chiar mereu respectat). Mai jos sunt câteva jucării de-ale mele. Unde vedeţi "roşu" şi "iarnă" - cele două au fost cuvintele-temă dintr-o săptămână.

Mulţumesc pentru invitaţie artistului care m-a "atras", cum ziceam... 


1.
Roşu în felinare
caldă e strada.
Fetele gem a iarnă.


2.
Subliniază-ţi tăcerile cu roşu.
Iarna ta
îmi vorbeşte destul.


3.
Dincolo de gard
sunt eu
cu poarta


4.
Închiriez sâmbãtã
puţin folositã
pe viaţã


5.
Trece sâmbãta
pe stradã cu duminica
în lesã


6.
Frunze sinucigaşe.
Cocorilor le
punem toamna la tâmplă.