Am cântat cu păsările pădurii

Copilandrului ce-am fost

        Nu ştiu alţii cum sunt, dar când simt primăvara că se-adună pe lângă mine, îmi aduc aminte de întâile locuri ale copilăriei mele. Şi poate că o părea o tâmpenie, dar eu sunt sigur că ea vine în fiecare an să îmi amintească de aerul curat şi sticlos care se revărsa peste dealurile din Pucioasa, de iarba care se ridica mirositoare din pământul umed înconjurându-mi protector, ca un pumn, ghetuţele primite de Paşti. Se albeau prunii şi zarzării şi îmi păreau uriaşi când, pe sub ei, coboram pe poteca îngustă spre albia râului din spatele casei. Era lată albia în dreptul grădinii noastre, plină de prundiş şi de copăcei aplecaţi ca nişte bolţi asupra ochiurilor de apă. Pe mijlocul ei se scurgea, uşor întortocheată, Ialomiţa. Pe maluri, răsăreau smocuri de flori albe şi albastre pe care abia le puteam strânge în mâinile mele mici, cu gândul să i le dăruiesc mamei când se întorcea de la serviciu. Le uitam imediat ce ajungeam acasă şi mama le descoperea ofilite într-un colţ de pridvor. Primii 5 ani am locuit, cu tot cu părinţi, în casa bunicilor – apoi ne-am mutat la bloc, la oraş. Pe strada principală din sat, pietruită, treceau seara vacile cu zecile şi multă vreme nu înţelegeam cum ele se întorc doar, fără ca eu să le văd vreodată plecând (coborau foarte devreme dimineţa). Fugeam la poartă, strigând cât puteam: Vin vacile! Vin vacile! de parcă urma să asist la cel mai mare spectacol al lumii. Şi acum, când, rar, mai văd cirezi de vaci trecând pe uliţele vreunui sat mai izolat, îmi răsar în faţa ochilor ulucile late ale gardului prin care urmăream trecând vacile leneşe, aproape somnoroase, fiecare spre grajdul ei.
         Normal că amintirea vacilor nu e legată doar de primăvară, dar aşa mi se întâmplă mereu, din primele primăveri, din primii ani ai copilăriei mele, mă duce gândul la cele mai frumoase imagini ale acelor vremuri. Şi să mă iertaţi de se va lasă cu plictiseală pentru unii cititori ai acestor rânduri – tot ce scriu aici şi acum este un omagiu adus acelor timpuri, când nu ştiam ce e greul şi nici teama omului matur. Nici blogul nu ştiam că o să apară :)
            Pe la 5 ani, învăţasem să fluier binişor. Mă gândesc acum câţi copii, la vârsta asta, mai pot să fluiere ca mine atunci. Să vă povestesc - cred că se întâmpla tot primăvara. Mergeam prin pădure cu bunica mea şi prima amintire legată de pădurea aceea, cu copaci înalţi şi deşi, a fost liniştea. După primii paşi făcuţi sub bolta copacilor m-au uimit răcoarea şi absenţa zgomotelor. Un gol sonor ne înconjura, ceea ce îmi dădea senzaţia că din spatele arborilor uriaşi ceva ne pândeşte. Să se repeadă asupra noastră. Sau să ne salute binevoitori. Abia dacă simţeam o palidă suflare de vânt. Mergând înaintea mea pe cărare, bunica tăcea şi ea. Nici paşii nu ni se auzeau pe poteca moale. Eu priveam spre coroana copacilor, care parcă se roteau angrenând în mişcarea lor albastrul cerului şi razele soarelui. Imense umbrele de verdeaţă, cu pete albăstrui şi săgeţi galbene, fulgerând asupra noastra şi peste liniştea pădurii. La scurt timp, după ce m-am mai obişnuit eu cu acalmia aceea, am început să fluier încetişor. Apoi din ce în ce mai tare, dezlănţuit, nepăsător, totul era în regulă. Dintr-o dată s-a auzit un tril de păsărică. M-am oprit imediat. Am căutat-o prin copaci. Apoi am încercat să imit, în joacă, acel sunet. Păsărica mi-a răspuns. Am crezut că era doar o concidenţă. În aerul acela rece golit de orice sunet până atunci, fluiericiul meu şi al păsării necunoscute suna a mic concert de nai (atunci nu ştiam ce e naiul). Am tăcut câteva minute, tot cu ochii spre înaltul pădurii şi cu urechile cautând spre partenera mea necunoscută de recital. Linişte! Apoi am fluierat din nou, mai ascuţit ca înainte.
            Bunica s-a întors brusc spre mine:
            - Măi, Liviuţ, mamaie, tu fluieri aşa?
          Cum tocmai fluieram, am dat doar din cap aprobator, răscolind cu ochii prin copaci, să îmi răspundă cineva strâdaniei mele de copil. În câteva secunde, au răspuns multe. Ici-colo, pădurea se umplu de triluri. Iar eu nu mai pridideam să le dau replica. Începuse să îmi amorţească buzele şi să mă doară obrajii. Dar eu eram tare fericit: cu privirea înainte, precupat, cu auzul încordat, cântam cu păsările! Pentru prima şi ultima dată, am avut concert cu păsările pădurii. Aveam 5 ani.
            - Mai mamaie, eu n-am auzit pe nimeni să fluiere aşa, a mai zis bunica mea atunci.
            Nici eu nu am mai auzit, am mai încercat de atunci, n-am mai reuşit. Poate a fost o întâmplare din cele care îţi ies o singură dată în viaţă.
            ...Cum ziceam, de v-am plictisit, îmi pare rău, dar de vreo doi ani am dobândit o mare convingere: că trecutul, acolo unde stă el, cuminte sau frământat, o duce mai bine când ne amintim de el. Astazi, primăverile copilăriei mele sigur s-au simţit mai bine. :)

17 Responses to "Am cântat cu păsările pădurii"

Şerban Tomşa says
9 mai 2011, 17:26

Ce frumos !
După părerea mea, dragă Liviu, toate marile opere literare sunt un fel de amintiri din copilărie. Unele prezentate în toată frumusețea lor frustă, altele metamorfozate, pervertite, transfigurate în structuri aparent mult îndepărtate de sursă. În realitate, aceeași lume îmbrăcată în alte haine.
Te îmbrățișez.

Liviu Drugă says
9 mai 2011, 17:34

Serban,

Da, si eu cred in chestia asta cu alimentarea creatiilor, ca prima si fundamentala sursa, din copilarie. Unii reusesc metamorfozari sau pervertiri radicale, altii nu. Depinde, in fond, si ce vrei... :)

Scorchfield says
9 mai 2011, 18:42

Uite cum poţi muri din cauza nostalgiei!
Şi vremuri erau pe-atunci, de o mie de ori mai liniştite, mai tăcute, mai necunoscute!

Cum mai mirosea balega de vacă, când una dintre ele, venind de la păscut seara, o făcea exact în faţa porţii; totul era să nu calci în ea, dimineaţa era uscată, ca o floarea soarelui, nopţi fierbinţi de mai pe atunci.

Iaca am mai scris şi eu :)

Liviu Drugă says
9 mai 2011, 18:47

Scorchfield:

Cred ca asta e si motivul pentru care am scris - sa imi tin nostalgia la locul ei! Un fel de tribut lasat nostalgiei... :)

abbilbal says
9 mai 2011, 22:10

Noa serbus.

Un text frumos ce m-a aruncat de pe malurile Mureşului într-un codru ialomiţean.
Copil fiind nu am avut parte să cutreier o pădure. Mergeam doar pe o cărare străjuită de diverşi pomi de câmpie, dar care dădeau o umbră groasă în arşiţa verii. Pe acea cărare mergeam la o vie a moşului Lae. Nici concert de păsări nu am avut ocazia să ascult. Doar vrăbiile se mai certau pe gardul moşului. Dar amintirile au rămas şi retrăiesc acele zile la fel de intens.

Liviu Drugă says
10 mai 2011, 09:56

abbilbal:

Sunt convins ca nu conteaza in mod esential ce structuri geografice ai avut in preajma ta la nastere, ci felul in care ai simtit natura. Iar tu, se vede cale de multe poşte, ai acest dar de a trai si re-trai natura.

SOmeONE says
10 mai 2011, 13:32

Multumesc pentru excursie! E atata seninatate in povestioarele din copilarie incat as sta si as citi numai asa ceva. Te salut, ex-diapazon al pasareleleor! :)

Liviu Drugă says
10 mai 2011, 13:39

SOmeONE,

Cred ca si eu as citi doar amintiri din copilarie, daca nu m-ar impinge (de la o vreme tot mai aprig) copilaria mea sa o pun in cuvinte :)
Ma bucur ca ti-a placut!

SOmeONE says
10 mai 2011, 14:05

Esti un norocos! Caci e minunat sa citesti despre copilarie, dar sa ai "puterea" sa o evoci transpunand-o in cuvinte este sublim. :)

Liviu Drugă says
17 mai 2011, 01:53

SOmeONE:

:)

eva says
17 mai 2011, 14:46

Trecerea de la ,,grădină'' la bloc, la cinci ani, aş fi luat-o ca pe o traumă. Sincer. Vorbesc de mine personal.

Am şi eu nişte poveşti care seamănă pe alocuri cu ale tale, cel puţin ,,la nivel vegetal''.:) Vreau să zic că te înţeleg mai bine decât crezi. Am să-ţi ,,răspund'' printr-o postare, într-una din zilele care vin.

În rest, îmi vine să zic: ce s-a întâmplat cu casa? Dar poate îndrăznesc prea mult...şi atunci îmi cer scuze.

Şi-ţi sugerez:
http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=904

Liviu Drugă says
17 mai 2011, 19:37

Eva,

Bunicii mei si inca un unchi au ramas in casa, care acum s-a deteriorat mult. Nu, ruperea de natura si de locurile alea nu a fost asa de brusca, odata cu mutarea mea la bloc. Am continuat verile sa merg pe acolo, dar tot mai putin prin paduri. Iar valea si firul de apa, "crină" cum i se spunea intregii zone, fost acoperit la putin timp dupa povestea mea de un lac de acumulare.

Stiu, mai ales dupa ce am inceput sa scriu romanul, ca locurile alea m-au marcat in multe privinte: preferinta aproape inumana pentru diversitate, cautare, incapatanare intru asocieri stranii etc... Vad mai clar devenirea mea daca stau sa ma gandesc la acel spatiu in care m-am format in primii ani...

abbilbal says
19 mai 2011, 03:20

Noa serbus.

Îţi sunt dator un răspuns. De ceva vreme lucrez pe două bloguri. În Bălgradul de azi (http://abbilbal.blogspot.com) postez mai mult fotografii, iar în Poghiaz prin burg (http://abbilbal.info) ce mi-a fost făcut cadou de un grup de prieteni, postez mai mult proză scurtă.

Karina says
29 mai 2011, 14:43

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2011/05/am-cantat-cu-pasarile-padurii-liviu.html

Liviu Drugă says
29 mai 2011, 21:04

Karina :)

marul says
17 iunie 2011, 06:56

:) eu cu unicornii

Liviu Drugă says
21 iunie 2011, 15:47

marul: in cor si pe mai mult voci, nu? :)