Locul unde s-a tăvălit un cal

Pseudo-prolegomene pentru o re-căutare a locului ferit

Iată ce scrie Ernst Bernea în "Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român" (Humanitas, 1997):

“Locul ferit e un loc bun, dar care, în general, nu poate deveni rău, aşa cum deseori se întâmplă cu celelalte locuri atunci când pe ele se produc fapte care le transformă calitatea, fie că aceasta se produce pe cale naturală, cum e jocul ielelor, fie pe cale artificială, ţinând de voinţa omului, cum sunt crimele, farmecele etc. Locurile ferite sunt, bunăoară, în primul rând biserica, grădina sau mormântul.
Cercetările de teren în legătură cu această problemă indică, fără îndoilă, o dominantă a locului rău faţă de acela bun; e o dominantă a sufletului omenesc sensibil la prezenţa răului. Atât prin neprevăzutul său şi prin urmările ce le are în viaţa omului, locul rău este observat cu atenţie; plecarea la drum şi mersul prin locuri necunoscute fac cu putinţă îndeosebi ca omul să cadă sub influenţa locului rău…”

Câteva locuri, aşa cum au reieşit din cercetarea desfăşurată în satul Poiana Mărului:

1) locul unde au jucat ielele (măiastrele)
2) locul unde s-a ridicat volbura
3) locul unde s-a produs un vârtej de corb (praf)
4) locul unde s-a tăvălit un cal
5) locul unde a fost îngropat un om necurat (strigoi)
6) locul unde a lăsat cineva semn, a făcut farmece
7) locul blestemat: casă şi loc părăsit
8) locul unde a păcătuit cineva:
            a) s-a îndrăgostit fără lege
            b) s-a pus la cale o faptă rea
            c) a fost omorât cineva


Am răsfoit, întâmplător, cartea lui Ernst Bernea de dimineaţă şi mi-am amintit că de mult voiam să pun pasajele de mai sus pe blog. Apoi, în timp ce le copiam, mă tot întrebam dacă omul de azi mai are conştienţa “locului rău”, dacă mai are instinctul de a se feri din calea locului viciat. Eu cred că nu – răutatea, pericolul s-au banalizat azi, după ce mass-media le-a scos din sfera metafizicii, a supranaturalului. Care mai e locul ferit azi? Biserica? Poate pentru cei mai vârstnici, pentru cei a căror mentalitate nu s-a schimbat deloc faţă de acum 100-200 de ani. Grădina? Care gradină, între atâtea betoane? Mormântul? După Thriller-ul lui Michael Jackson?
Să ne înţelegem, nu „promovez” superstiţia. Ar fi şi caraghios din partea mea, un ateu. Dar lumea arhaică avea aceasta capacitate de a se mira, de a căuta. Ok, căuta sau explica anapoda, dar făcea eforturi, împărţea, scormonea, trăgea linie - fantastică linie - între bine şi rău. Era înspăimântată, dar ordonată în gândirea ei – paradisiacă, în termenii lui Blaga. Azi e totul un haos. Bine şi rău? Nici bine, nici rău. Totul se negociază. Toate locurile sunt bune, chiar şi alea rele, daca ştii cum să pui problema. Marea caterincă a inteligenţei emoţionale, marea smekerelă, marele concept scos de angajatorul occidental contemporan, de aici vine, din adaptarea, supunerea, abandonarea omului în faţa locurilor rele:

- Fii inteligent emoţional, dragă, ce dacă acolo a murit un om de prea multă muncă, urmăreşte-ţi scopul, nu da cu piciorul la salariul de 2000 de euro. Adapteză-te!
- Dar acolo s-a tăvălit un cal, e anormal, caii stau doar în picioare, va răspunde cretinul ăla emoţional. 

Deci unde mai este astăzi locul ferit? Nu sunt foarte sigur (poate dezvolt altădată motivele reţinerilor mele), însă senzaţia mea e că acest loc s-a mutat în căşti, în muzica din căşti. Multă, din ce în ce mai multă lume, trecând pe stradă, călătorind cu metroul sau cu autobuzul, are un aer netulburat, radiază un straniu sentiment, luciferic de astă dată, că se simte protejată aşa retrasă în spaţiul  ferit şi sonor dintre propriile urechi.






17 Responses to "Locul unde s-a tăvălit un cal"

Scorchfield says
19 aprilie 2011, 13:02

Ce minunat s-a scris aici:

"Locul unde s-a tăvălit un cal". :)

SOmeONE says
19 aprilie 2011, 14:04

Un Feng Shui al oazelor interioare? Incitanta tema.
:)

Scorchfield says
19 aprilie 2011, 14:19

Pot să scriu ceva cu acest titlu?!

cu:

"Locul unde s-a tăvălit un cal". :)

Liviu Drugă says
19 aprilie 2011, 14:30

Scorchfield: asa este, frumos gandit - poetica taranului. Normal ca poti folosi titlul, e din folclor doar, al tuturor deci :)

Scorchfield says
19 aprilie 2011, 14:31

Ei dară, purcedem s-o facem!

Liviu Drugă says
19 aprilie 2011, 14:34

SOmeONE, ai formulat interesant si ai dus discutia mai departe: elanul romanesc dupa feng shui indica tot confuzia pe care am incercat eu sa o schitez. Bine punctat! :)

Anton says
19 aprilie 2011, 14:38

Pe strada Alexandru Hrisoverghi, "dân spate dă la Pastior" s-au încăierat câţiva câini (comunitari). Cinci minute mai târziu, după ce a aruncat nişte priviri asguratorii de-a lungul străzii, o tanti vârstnică s-a furişat şi a strâns niscaiva ţărână într-o pungă de hârtie. O jumătate de oră mai târziu, mulţumită muncii mele, am trecut pe la această stimabilă femeie. Am zărit punga, iar pe ea stătea scris: praf de dihonie. Cinci minute mai târziu, când am părăsit-o pe cucoană, am văzut alte două vecine în acelaşi loc. Strângeau şi ele un pic de ţărână. Spre deosebire de prima femeie o făceau cu dezinvoltură.
Această poveste e reală şi s-a petrecut în urmă cu doar câţiva ani.
Anumiţi români îşi păstrează aşadar cu străşnicie vechile şi tainicele cutume. Iar locuri încărcate de magie sunt peste tot...
Totu-i să deţii know-how-ul!

Liviu Drugă says
20 aprilie 2011, 16:42

Interesanta povestea. Ea mi-a amintit de o alta, pe care am patit-o eu. Aveam pe la 16 ani si noaptea, in jur de 11, era vara, am auzit lovindu-se ceva de usa apartamentului. Eu stateam la parter. Fiind langa usa, m-am dus repede sa vad ce e. O piatra se invartea inca in fatza usii. Mama, care iesise odata cu mine, ma impiedca sa ma duc in curtea blocului sa vad cine a aruncat piatra - vara si vacantza fiind, mai puteau fi copii inca prin curte. A doua zi de dimineata am intrebat-o de ce nu m-a lasat sa ies. Mi-a raspuns ca sunt niste superstitii cu diavolul care provoaca noaptea oamenii sa ii deschida usa, aruncand eu pietre in ea.

Trebuie sa recunosc ca exista o logica in ce spunea mama. :)

Anton says
20 aprilie 2011, 19:23

Foarte, foarte interesantă păţania ta din copilărie!
A mea - poate ceva mai haioasă - are şi o urmare. Le-am întrebat pe celelate două tăntici de pe Hrisoverghi de ce adunaseră praf din locul respectiv. Au râs şi m-au întrebat direct dacă o văzusem şi pe prima surată cum "recoltase" ţărână. Am recunoscut că da.
"Ei, vezi!? Aia-l folosşte numa' la rele. Noi ne apărăm doar."
"Adică să înţeleg că-l folosiţi pe post de antidot sau de vaccin?", am întrebat eu uimit.
"Cam aşa ceva", mi-au răspuns ele şi au schimbat vorba.
După cum vezi, lucrile nu-s deloc simple, ci presupun strategii şi tehnici complexe.
Oricum, cred că poveşti şi practici din acestea se mai întâlnesc doar în ţinuturile medateraneene ale Europei şi, fireşte!, în Balcani. (Probabil şi în Rusia.) Acum, nici pe ţărmurile sudice ale continentului nostru chiar peste tot: în Sicilia cu siguranţă, la Ibiza, nu prea cred...
În orice caz, chestiile astea ar merita studiate. Măcar din punct de vedere folcloric, sociologioc şi antopologic.

Liviu Drugă says
21 aprilie 2011, 12:15

Anton:

Foarte tare povestea cu tanticile. Acum e randul meu sa iti spun ca s-ar putea sa folosesc istorioara ta in cartea la care lucrez printre picaturi. Prea se potriveste perfect cu atmosfera din carte.

Sunt convins ca "magia" locului imediat mai este inca prezenta in zonele de care pomenesti, asa cum sunt si in toate partile lumii in care lumea a ramas aproape de natura. Iti aduci aminte ca intr-un film cu Jack Nicholson, asta ocolea canalele pe strazile americane. Ei bine, asta e printre ultimele ramasite ale magiei in prea urbanele si rationale civilizatii dezvoltate.

Unde magie nu e, nici visare nu are cum sa fie. Drogurile au aparut abundent in lumea supertehnologizata tot din lipsa unui univers incontrolabil, deci surprinzator.

Anton says
21 aprilie 2011, 14:14

Dacă îţi este de folos, nu ezita. Pune-o în roman şi să-ţi iasă cum ţi-i voia!
Succes!

eva says
22 aprilie 2011, 13:07

Ce-mi place titlul! Pune-l unei cărţi, urgent!:) Câtă fericire e când se tăvăleşte un cal în iarbă!

Decis, locurile poartă energii. Eu una le percep. Sunt locuri pe care le evit şi locuri în care revin cu obstinaţie,mă încarcă, mă purifică,.. fără a fi superstiţioasă. Ce e interesant e că poţi verifica energia bună a umor locuri şi prin ce simt alţii când le văd prima oară.

Eu una nu dau greş cu energiile , ştiu cu ce oameni mă potrivesc, cu ce locuri mă asortez. Pe cei care nu mă inspiră nu-i frecventez...

Liviu Drugă says
22 aprilie 2011, 22:48

Eva:

eu doar am ales un citat din carte drept titlul pentru postare, dar sunt de acord cu tine ca e foarte frumos. Si Scorchfield l-a remarcat, promitand ca o sa il foloseasca in curand pentru o postare pe blogul sau. Il astept. :)

Nu stiu daca locurile poarta cu adevarat energii. Oamenii, da, ii simt, dar am mai si luat teapa cu ei. De cele mai multe ori, mi se pare ca ei radiaza optimism si bunatate, si cand colo, guess what?, se dovedesc, poate nu imediat, niste jigodii stralucitoare. Deci iti urez sa ai acest instict bun intr-ale oamenilor mai departe. Ai si noroc: femeile SIMT mai bine decat barbatii lumea din jur! (sunt convins de asta!)

Scorchfield says
23 aprilie 2011, 20:19

Ca niciodată, acum o temă grea; lucrez n-am uitat! :)

Sărbători fericite!

Liviu Drugă says
25 aprilie 2011, 21:56

Scorchfield:

Multumesc pentru urari. ASemenea, chiar daca ele vin cu intarziere. :)

Silvana T. says
1 mai 2011, 21:50

Bine v-am găsit!
Comentariu târziu, post-pascal: în primul rând, Cristos a-nviat! Ceea ce cam rezolvă, la nevoie, la cerere, problemele expuse în interesanta postare.
Propun și o mostră de gândire neo- pozitivă, „eco” sau poate „feng șui”: în loc să ocolim locurile unde s-a tăvălit calul, ele fiind nenumărate, să frecventăm locurile unde s-a cuibărit pisica, nu întotdeauna găsibile sau accesibile, chiar dacă felina e de casă.

Liviu Drugă says
2 mai 2011, 17:48

Silvana T.:

Bine ai venit. Am auzit si eu de chestia cu locul in care se asaza pisica. Nu am apucat sa o testez :) pentru ca pisica (de mare rasa) a disparut destul de repede (si, odata cu ea, parul pe care il lasa in toata casa)