Sărutul acela disperat şi tăcut din metrou

            Aparent nu era decât un părinte, cu un copil în braţe. Câteva priviri curioase i-au urmărit 1-2 secunde. Au intrat în vagonul de metrou în clipa în care eu m-am ridicat. Urma să cobor „la prima”. Tatăl, pe undeva la un metru 50 - în jur de 30 de ani, băieţelul pe jumătate din înălţimea lui, poate clasa întâi, a doua. Amândoi în costume de blugi: geacă şi pantaloni, cam tocite dar curate. Amândoi romi. Copilul îl ţinea strâns cu mâinile în jurul gâtului şi cu picioarele înconjurându-i talia. Ca un pui de maimuţă cărat de unul din părinţi prin padurile amazoniene. Tatăl părea că nu simte deloc greutatea, ţinea spatele drept, privirea înainte. S-au aşezat pe scaunul pe care abia îl eliberasem. Am crezut iniţial că băiatul avea ceva în neregulă, că se simţea rău, că era accidentat. Apoi l-am văzut foindu-se în braţele părintelui şi mi-am dat seama că totul era/părea în regulă.
          Ce m-a uimit peste măsură, lucru pe care nu îl mai văzusem în public niciodată? Băieţelul îşi ţinea lipite buzele de obrazul celui pe care l-am numit până acum “tatăşi care, acum îmi dau seama, putea să fie şi altcineva. O îmbraţişare teribilă, care îi schimonosea faţa tatălui, ce continua să privească rătăcit înainte. Strângea în braţe fiinţa care cred că avea pe jumătate greutatea lui şi privea rătăcit înainte. Pe copil îl vedeam doar din profil.
       Prin ce mare încercare trecuseră cei doi? Ce întâmplare îi despărţiseră încât acum îmbraţişarea lor să fie atât de puternică? Ce pierdere suferiseră? Restul lumii dispăruse, erau în acel metrou aglomerat doar ei doi. Ei doi şi îmbrăţişarea lor înfiorătoare. Şi sărutul acela disperat şi tăcut, suspendat parcă în timp. Aşa i-am lăsat când am coborât din metrou.
        Ajuns afară, pe stradă, primul lucru a fost să le sun pe Tania, fiica mea, apoi pe Angi, soţia mea, să le întreb ce fac. Făceau bine: una acasă, cealaltă la birou, aveau amândouă probleme cu internetul.
           
                 

Locul unde s-a tăvălit un cal

Pseudo-prolegomene pentru o re-căutare a locului ferit

Iată ce scrie Ernst Bernea în "Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român" (Humanitas, 1997):

“Locul ferit e un loc bun, dar care, în general, nu poate deveni rău, aşa cum deseori se întâmplă cu celelalte locuri atunci când pe ele se produc fapte care le transformă calitatea, fie că aceasta se produce pe cale naturală, cum e jocul ielelor, fie pe cale artificială, ţinând de voinţa omului, cum sunt crimele, farmecele etc. Locurile ferite sunt, bunăoară, în primul rând biserica, grădina sau mormântul.
Cercetările de teren în legătură cu această problemă indică, fără îndoilă, o dominantă a locului rău faţă de acela bun; e o dominantă a sufletului omenesc sensibil la prezenţa răului. Atât prin neprevăzutul său şi prin urmările ce le are în viaţa omului, locul rău este observat cu atenţie; plecarea la drum şi mersul prin locuri necunoscute fac cu putinţă îndeosebi ca omul să cadă sub influenţa locului rău…”

Câteva locuri, aşa cum au reieşit din cercetarea desfăşurată în satul Poiana Mărului:

1) locul unde au jucat ielele (măiastrele)
2) locul unde s-a ridicat volbura
3) locul unde s-a produs un vârtej de corb (praf)
4) locul unde s-a tăvălit un cal
5) locul unde a fost îngropat un om necurat (strigoi)
6) locul unde a lăsat cineva semn, a făcut farmece
7) locul blestemat: casă şi loc părăsit
8) locul unde a păcătuit cineva:
            a) s-a îndrăgostit fără lege
            b) s-a pus la cale o faptă rea
            c) a fost omorât cineva


Am răsfoit, întâmplător, cartea lui Ernst Bernea de dimineaţă şi mi-am amintit că de mult voiam să pun pasajele de mai sus pe blog. Apoi, în timp ce le copiam, mă tot întrebam dacă omul de azi mai are conştienţa “locului rău”, dacă mai are instinctul de a se feri din calea locului viciat. Eu cred că nu – răutatea, pericolul s-au banalizat azi, după ce mass-media le-a scos din sfera metafizicii, a supranaturalului. Care mai e locul ferit azi? Biserica? Poate pentru cei mai vârstnici, pentru cei a căror mentalitate nu s-a schimbat deloc faţă de acum 100-200 de ani. Grădina? Care gradină, între atâtea betoane? Mormântul? După Thriller-ul lui Michael Jackson?
Să ne înţelegem, nu „promovez” superstiţia. Ar fi şi caraghios din partea mea, un ateu. Dar lumea arhaică avea aceasta capacitate de a se mira, de a căuta. Ok, căuta sau explica anapoda, dar făcea eforturi, împărţea, scormonea, trăgea linie - fantastică linie - între bine şi rău. Era înspăimântată, dar ordonată în gândirea ei – paradisiacă, în termenii lui Blaga. Azi e totul un haos. Bine şi rău? Nici bine, nici rău. Totul se negociază. Toate locurile sunt bune, chiar şi alea rele, daca ştii cum să pui problema. Marea caterincă a inteligenţei emoţionale, marea smekerelă, marele concept scos de angajatorul occidental contemporan, de aici vine, din adaptarea, supunerea, abandonarea omului în faţa locurilor rele:

- Fii inteligent emoţional, dragă, ce dacă acolo a murit un om de prea multă muncă, urmăreşte-ţi scopul, nu da cu piciorul la salariul de 2000 de euro. Adapteză-te!
- Dar acolo s-a tăvălit un cal, e anormal, caii stau doar în picioare, va răspunde cretinul ăla emoţional. 

Deci unde mai este astăzi locul ferit? Nu sunt foarte sigur (poate dezvolt altădată motivele reţinerilor mele), însă senzaţia mea e că acest loc s-a mutat în căşti, în muzica din căşti. Multă, din ce în ce mai multă lume, trecând pe stradă, călătorind cu metroul sau cu autobuzul, are un aer netulburat, radiază un straniu sentiment, luciferic de astă dată, că se simte protejată aşa retrasă în spaţiul  ferit şi sonor dintre propriile urechi.






Concert în Si bemol pentru câinele pământului (un nou fragment de roman)

Cum sunt sigur 98% ca subiectul romanului meu nu isi gaseste asemanare in literatura romana, vreau sa aflu, cu ajutorul celor putini  (dar alesi!) care trec pe aici, daca stilul, din ce va puteti da seama din acest fragment, se poate apropia de estetica altei proze de la noi. Va multumesc foarte mult pentru comentarii si, implicit, pentru timpul  acordat randurilor de mai jos. In acelasi timp, imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor si pentru eventualele erori dactilo din text, un text destul de greu de dresat, un text rezistent atunci cand vine vorba de a fi dus la o forma finala (daca aceasta forma va exista vreodata!)

____________________________________________
      
         Gelu nu mai zice nimic, sta si el in liftul mare care ii duce la etajul 2 al mallului mai mult gol la ora asta. In timp ce buzele liftului se strang mecanic si lenese la jumatate, vede in magazinul de vis-à-vis pe mai vechea vanzatoare care sectioneaza verbal pe noua vanzatoare. Cea veche ii zambeste apoi larg clientei care sta lipita libidinos de blocul de grasime barbateasca, bloc asortat, in varf, de un grumaz triplu, incrustat cu un lant gros de aur. Gelu ii citeste pe buzele groase si neepilate ale vechii vanzatoare cuvantul diafan si rezistent ca un rimel scump: tampito! "Tampita", inalta si usor-cocosata, pune rochia in alta parte, cu gesturi incordate si nesigure. Pe buzele subtiri ca niste pleoape ale noii vanzatoare, Gelu descifreaza o injuratura relaxata si categorica, poate putin cam lunga: sa o fut pe ma-ta, vaco! 
       - Ati intarziat, trebuia sa fiti aici acum o ora, i se urca sefa de magazin in cap lui Gelu imediat ce acesta apare in usa cu oglinda carata impreuna cu bodyguardul. 
       - Stiti... traficul! 
    - Voi, soferii, alta scuza mai stiti? isi pune mainile in sold conducatoarea magazinului care urma sa se dechida cu mare pompa peste 2 ore si in care era foarte cald. Peretii mari asteptau oglinzile mari. 
     Sefa se lauda la toata lumea, dar mai ales nemurilor de la tzara, cu 30 de ani de comert si credea ca a dat norocul peste ea, acum in pragul pensionarii: un lant faimos de magazine si-a lasat destinul pe mainile ei. E sigura pe ea, il priveste pe Gelu, il priveste pe bodyguard. Fusta, camasa inchisa la gat, cravata, taior. Caldura din magazin se infoiaza grea intre rafturi si pereti. Cu oglinda de trei metri pe trei suspendata intre ei, barbatii tac. Gelu totusi, politicos: 
         - Unde putem sa punem asta, doamna? 
     Sefa, tot cu mainile in sold, rotindu-si ochii peste rafturile dichiste cu haine calde, de marca. Taiorul ingheata intr-o nefinisata figura de dans: in stransoarea mainilor puse in sold, se rasuceste in dreapta, se somoiogeste: un ghemotoc de 1500 de euro. Cravata, partenerul de dans al taiorului, se stramba nesincronizat la gatul sefei. Camasa se incrunta lasand sa se vada printre nasturi epiderma arsa candva de soarele satului din deal. Asa rasucite, chinuite de asteptare, hainele sunt niste laturi morfolite de porci in troace de lemn. 
     - Ai rabdare, ai intarziat atata, ce vrei acu’? Ma gandesc. 
     Fara sa isi vorbeasca, fara sa se priveasca, barbatii coboara incet, oglinda pe podea. Si asteapta tacuti. 
   Pe fruntea bodyguardului apar bobitze de transpiratie. Una coboara spre buze si barbatul strans in curele, cu pistolul la brau si cu bulanul lipit de spate ca vechii razboinici, o linge scurt: o soparla musculoasa, limba scurta si-ascutita. O soparla nemiscata in mallul pe ale carui holuri ratacesc fiintze vii de la o vitrina la alta, trecand prin usii pe care nu le simt, reflectandu-se in oglizi care vad DINCOLO si IN trupurile lor ratacite. O soparla-paznic, timida, printre multe femei. Multe femei - multe oglinzi. 
     Din spatele unui raft se iveste o vanzatoare: tanara, uniforma ii refuza trupul neuniform, par zabarlit, genunchi colturosi, neterminata, dioptri mari, sani epuizati prea devreme si degeaba. Barbatul musculos risca oglinda si, cu o mana eliberata din manerele suportului, isi indreapta, cu o mangaiere laterala de du-te-vino, catarama masiva, o aliniaza cu slitul si cu nasturii de la camasa, pe care incearca sa o netezeasca de sus in jos. Cand ii vede pe cei trei, tacuti, in apropierea usii, vanzatoarea colturoasa si epuizata se pierde: isi trece mana osoasa prin par, aliniaza un teanc de tricouri care erau deja aranjate si se retrage inapoi in spatele raftului, acolo unde se afla usa depozitului. Ca limba stergand buza luptatorului timid se retrage neterminata in vizuina ei. Bodyuguardul isi mai linge doua picaturi de sudoare de pe buze si isi dichiseste din nou cureaua. Mainile sefei se retrag din şolduri, bolul alimentar se anuleaza. Cu cei 30 de ani de comert in spate, femeia isi freaca ganditoare mainile si il priveste pe furis pe bodyguard. 
    Cu ajutorul ochelarilor, Gelu vede cum pe oglinda mare nea Ghenadie ii scria de zor: „Ia-o usor, este nervoasa din cauza de hormoni. Miroase urat si vibreaza ca si cand e suparata ca a cedat. Ciudata babutza!”
      Chiar cand Gelu e pe punctul de a sugera un loc pentru oglinda, undeva mai in spate, bodyguardul vorbeste: 
      - Mama, stii ca ma doare spatele. Sa o punem acolo unde ziceai ca trebuie sa fie puse oglinzile astea mari, asa cum e in proiect. Trage de curea iar. 
     Mama-Sefa, fara sa se intoarca spre el, trece peste experienta celor trei decenii si cedeaza anevoie: 
      - Bine, du-o acolo, si adauga acru-robust din coltul gurii, asa cum e in proiect… 
       Dupa ce lasa oglinda cu Nea Ghenadie pe locul indicat, cei doi il aduc langa si pe Nea Misu. Gelu a ramas sa instaleze oglinzile mari in perete, cu ajutorul unor mici scripeti. I-a multumit fiului-bodyguard, insa barbatul solid a dat doar din cap cu gandul aiurea. Maica-sa l-a oprit intre rafturi, aproape de Gelu care le vede intalnirea reflectata intr-un colt de oglinda. Degetele ei noduroase cu care l-a spalat la fund in caditza de plastic, crapata, din spatele casei de paianta se reped in curea lata de razboinic, vocea de mama ii scrijeleste un repros infundat, printre dinti: 
      - Era in proiect sa nu te mai vezi cu zbarlita aia de ochelarista. Tine-o tu tot asa si o sa vezi ce mi ti-o dau eu afara. 
       Ultimul ei gest fu sa ii strice incadrarea cataramei: un pic trase de ea si axa barba-nasturi camasa-centura-slit se rupse. Mama dispare printre rafturi. 
        Pe oglinda lui Nea Misu: „Asta calca de parca a fost in statiune la bai”. Oglinda lui Nea Ghenadie se umple de zambete emoticoane, unele cu gurile deschise spre tavan, cateva sunt larg-ranjite. Fiul misca subtire din cap, mai mult trist, ca si cand ar fi inteles vorbele mamei, isi aranjeaza bulanul la spate, se departeaz tarsaindu-si picioarele. Dar cu pieptul inaltat si cu ochii cazuti. Instinctul il poarta la sigur pe coridoarele mallului. Soparla a invatat cu ochii inchisi sa se fereasca din calea femeilor orbite de oglinzile care vad DINCOLO si IN trupurile lor. 
      Femei multe se tarasc epuizate, serpuiesc cu furnale tarand dupa ele, atarnate de blocuri de grasime barbateasca, aurita, ramolita, gafaita. Insa firul lucitor al femeilor nu e niciodata singur, se impleteste asexuat pe coridoare cu firul scamosat de treninguri tinere, lucioase, cu turul lasat. Scamele vor femeile si aurul carnurilor gafaite si scaldate in sudoare. Scamele se uita si ele in oglinzile mallului, ocolesc bodyguardul trist si crapa de ras cand vad femeile cum isi umfla de amaraciune sanii in sutienele care triseaza inca din rafturile magazinelor. Cateva scame isi fac planuri mai subtiri: vor sa intre in haina bodyguardului si sa aiba o femeie uratica pe care sa o iubeasca in apartamente mici lipite cu scotch pe la geamuri. 
        „Acolo unde sunt oglinzi sunt si multe femei” ii mai vine gandul odata in capul soparlei-razboinic, dar gandul trece si de data asta mai departe. 
        In oglinzile fixate deja pe peretii magazinului cei doi pensionari au pus-o de o partida de carti. Cartile de joc raman suspendate in aerul racoros, cu fata intoarsa in jos. 
          Intre timp, chiar cand razboinicul ocoleste un pustan in blugi largi ce tine la ureche, dar departe de ea, un telefon scump, in care apelurile nu mai ajung, fiind restrictionate de aproape doua luni, gandul acela se intoarce in capul bodyguardului: oglinzi multe, femei multe, barbati tineri si visatori, si prefacuti, si fara de noroc. Apoi gandul pleaca iar, definitiv. 
          Dintre toate accesoriile, doar in cureaua lata avea el incredere sa ii ofere autoritate si siguranta. Cand se simtea abatut sau injosit, cand termina prost un lucru sau cand presimtea ca il asteapta clipe penibile, isi aranja catarama. De fiecare data, isi verifica discret gestul in dreptul unei suprafete in care sa se poate vedea, in care sa poata trage cu ochiul: o oglinda, un panou de inox sau placi de plastic alb, lustruite in fabrici de la marginea Marelui Oras. I se pare ca e mai inalt, ca are statura unui deal acoperit cu pale de fan cosit. N-avea de unde să ştie ca gestul lui se intoarcea inapoi, din oglinda in oglinda, din reflexie in reflexie, din colt in colt, sute... mii... de kilometri, pana in oglinda din spatele casei de la tzara, locul unde si-a aranjat el prima data cureaua. 
          Se intâmplase cu două zile înainte de începutul şcolii, cand i-a adus-o maica-sa de la magazinul din sat, acolo unde lucra ca vanzatoare. După aceea a asteptat cuminte să se fălească în faţa colegilor cu prima lui curea. Nimeni n-a băgat de seamă cum statea el cu burta împinsă putin înainte. Era un băiat prea cuminte şi prea muncitor ca lumea să aştepte vreo surpriză din partea lui. O singură dată a pus cureaua pe el taica-su, apoi n-a mai incercat. Atunci, nu se stie cum, „batranului” i-a si intrat, în timp ce îl altoia peste fund, cuiul de la catarama in palma. Abia când văzu sângele picurând din palmă pe pământul bătătorit, vanzatoarei de maica-sa i-a trecut prin cap ca baiatul ei ar fi putut sa fie nevinovat. Dar a uitat si ea repede intamplarea: avea de pus laturi la porci si astepta un control la magazin din Marele Oras. 
       Din prima zi, inainte de a pleca spre scoala, marea grija a lui era sa isi aranjeze cureaua - sa aiba catarama fix pe mijloc - si o verifica in oglinda agatata in spatele casei, putin inclinata spre pamantul batatorit, ca un asfalt, de piciorusele lui goale, nedeprinse cu incaltarile, precum Victoras, febleţea lui de acum din spatele blocului. De atunci, din copilarie, ramasese cu aceasta obsesie, a curelei dichisita in oglinda. 
       Din toate cele cateva tari pe unde muncise aproape ca un sclav, miscare asta a lui de maximum trei secunde, singurul gest in care el isi regasea demnitatea si libertatea copilului cosind pe coclauri, se intorcea mereu in satul natal, in spatele casei, in oglinda care rezistase in colt, langa geam, aproape 30 de ani fara sa isi piarda deloc luciul. Si fara sa se acopere de praf. 
       Bodyguardul nu stia ca reflexia mânii lui atingand centura nu se opreste doar in oglinda magazinului de gablonturi in care se uita acum cu coada ochiului, ci se duce mai departe in geamul magazinului de pantofi de vis-a-vis, de acolo pleaca in vitrina magazinului de ceasuri si ajunge, rasfranta de alte trei oglinzi, pe suprafata ca o apa linistita sub care pensionarii isi vad de cartile lor de joc suspendate. Cand holurile, incarcate de lumina de neon, sunt intesate de lume, gestul de mandrie, doar de bodyguard stiut, topaie de pe un luciu pe altul. Sare zburdalnic ca o piatra pe fata unui ape fara riduri: cerceii leganati ai fetelor, ceasurile grele si contrafacute ale barbatilor cu stomacul zvarcolindu-se de foame, incrustatiile aurii ale gentilor pline de facturi mototolite si neplatite si de parfumuri indoite cu apa, sclipirea lantisoarelor de aluminium suflate cu argint sau cu aur, prin luciul pantofilor frecati cu saliva in scara blocului. Vara, reflectia mainii e atrasa, din cauza umezelii, de piercingul din urechile, buzele si buricul fetelor durdulii si transpirate. 
        Din oglinda pensionarilor, in ochelarii batranei prostituate venita la un dublu mac, zig-zagul tzopaie mai departe: capacul stiloului din vitrina, butonul de la lift, inelul vanzatoarei bolnava de SIDA, logoul metalizat al panoului publicitar, pietricica gata sa cada de pe unghia tristei lesbienei, nasturele unui bodyguard, si el trist, nasul crapat al manechinului de plastic asezat de langa scari, cristalinul rece din ochiul drept al lui Silviu ce merge fara tinta si fara ganduri alaturi de Mia, care nu are nimic reflectorizant. Inca 35 de suprafete lucioase si gestul oglindit al bodyguardului paraseste mallul. Acum, pentru ca nu e atat de aglomerat, traseul a durat o secunda. Sambata dupa-amiaza, reflexia poate sa iasa din marea cladire si in mai putin de jumatate de secunda. 
      De aceasta data, azi, gestul fostului cosas tasneste din mall de pe buza umeda a Gabrielei, pe care si-a strans-o in dinti, infiorata de oglinzile multe. Cascate urias in jurul ei, din toate partile, parca ranjeau ironice de secretul ei din acea seara, din biroul agentiei de publicitate. Abia intrase femeia si simtea in pulpele-i tinere fierberea unui impuls care sa o smulga din golul acela monstruos si sa o ascunda sub patura, in patul din camera ei, unde sa asculte cum vajaie vantul prin crapaturile geamului. Gestul bodyguardului nu o rata insa, si, stergandu-i buza umeda, sari dincolo, printre usile rotitoare. 
      Afara, reflexia are mai multe cai de a se porni spre sat. Indiferent pe care ar lua-o, de obicei, in cel mult un minut, imaginea degetelor butucanoase tragand usor de catarama lata se culcuseste in oglinda din spatele casei, peste cele alte 40 si ceva de reflexii ajunse acolo pe parcursul acelei zile.