Rapsozii Gerului (Singura dată când am înjosit frigul)

Sunt un tip care iubeşte căldura. Am îngheţat destul în casa copilăriei şi a adolescenţei mele, un apartament încălzit la focul aragazului din bucătărie, în jurul căruia iarna ne adunam ca lilieci. Caloriferele erau mai mult obiecte de décor. Şi nu doar căldura ne aducea în bucătărie, ci şi lumina, flăcăruile aragazului fiind deseori singura sursă de lumină  în casă – se tăia curentul în tot oraşul. Am dârdâit dureros în lungile ore petrecute prin trenurile înfăşurate, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, în groase straturi de gheaţă. Experienţa mea în domeniul frigului este vastă şi profundă, cred că energia trupului meu pentru a se încălzi s-a consumat toată, în acele zile.
Cu toate acestea, există o zi, o singură zi, când frigul n-a mai fost rău, si asta nu pentru că îl ţineam departe şi cu ajutorul unei ţuici. Alcoolul este în mica mea poveste ultimul actor, precum liftierul care apare o singură dată într-o secvenţă pasageră. Pe frig altceva l-a înjosit atunci.  
Era noapte de ianuarie, an 1989. Cântasem o vreme - cu puţină îngăduinţă, aş putea numi astfel fapta noastră -, la gura sobei într-o căsuţă aşezată lângă o livadă, acum transformată de iarnă în umbre subţiri sticloase şi fantomatice, printre care vedeam departe muntele ridicându-se rece şi-un pic ameninţător. Bunul meu prieten, cu care împărţeam căutări şi găsiri într-ale literaturii şi ale muzicii, propune la un moment dat să mergem şi să cântăm pe uliţele satului. O mai făcusem cândva, împreună cu un mic grup de prieteni. Atunci era vară şi am traversat satul o dată, după care ne-am retras să continuăm “distracţia” în casa unuia dintre ei.
Acum erau însă minus 20 grade şi în jur de 11 noaptea. Am plecat totuşi. Am iesit acompaniaţi: de un litru de ţuică moale şi aromată şi de o chitara crăpată si prea des dezacordabilă. Abia dacă prietenul meu a zdrăngănit-o de 2-3 ori în seara aia. După câţiva paşi şi două înghiţuri de ţuică ne-am mai încălzit, asta şi pentru că stătusem până atunci lânga o sobă primitor-dogoritoare, cum n-am mai întălnit dupa aceea.
Cântam încet pe uliţele satului şi aveam senzaţia că scârţâitul zăpezii de sub tălpi acoperă vocile noastre. Imaginaţia nu mai avea putere sau refuza să accepte că sub zăpada îngheţată care ne înconjura de peste tot mai exista şi altceva decât zăpadă îngheţată. Pământul tot era o bilă uriaşă de zăpadă tare, învelită într-un cearşaf din milioane de stele, iar noi doi singurii călători-cântători pe ea. Când nu mai behăiam” noi, în liniştea la fel de pură ca aerul rece, înţepător, se auzea cum trosneau crengile, chircindu-se de ger. Noi ne vedeam de ale noastre, eram rapsozii gerului: amestecam folkul cu Beatles-ul, cu rockul românesc şi chinuite variante ale rockului străin, cam interzis în acele belite vremuri comuniste. Şi nici câinii parcă n-aveau curajul să latre: poate de frig, poate de teamă să nu spulbere sublima senzaţie de bine prin care treceam noi doi, nişte bezmetici treji, deşi nivelul ţuicii cobora constant în sticlă. 
După ce am ajuns în capul satului, am ezitat o clipă: să ieşim un pic spre munte ca să-l vedem mai bine sau nu? Nu, ne-m întors din nou pe uliţa mare a satului, reluând repertoriul nostru destul de redus, dar mai puternic de astă dată. Prieteneul meu, locuitor al satului, s-a întrebat la un moment dat ce-o să spună lumea a doua zi despre noi. N-a spus nimeni nimic, sau poate a spus, poate lumea dormise dusă lângă sobe dogoritoare, cu gândul la toamna culesului de prune, din care urma să facă ţuica atât de faimoasă în zonă.
E o exprimare banală, dar lumea, în acea noapte albită doar de lumina zăpezii şi îngheţată bocnă, a fost numai a noastră. Pentru mine, cum ziceam, a fost singura dată când relele frigului n-au mai funcţionat asupra mea. Şi n-au funcţionat timp de 4 ore.


6 Responses to "Rapsozii Gerului (Singura dată când am înjosit frigul)"

Şerban Tomşa says
4 februarie 2011, 14:16

Extraordinar ! Ai trăit atâtea momente incredibil de frumoase pe care le poți băga în romanul tău !
Am simțit că merg și eu cu voi pe ulițele satului, cu sticla de țuică și chitara după noi...

Liviu Drugă says
4 februarie 2011, 14:26

Serban, poate chiar ai fost, de ce nu? Trebuie doar să te concentrezi şi îşi aminteşti...

Nu vezi ca pana si stiinta aruncă, cam de-un secol incoace, teorii despre timp, ca masă compactă şi necurgătoare?

Blue Freedom says
4 februarie 2011, 15:58

Da, frumos!
Parcă miros şi eu a ţuică şi a noapte geruită. Şi aud clar paşii ronţăind zăpada îngheţată. Doar muzica mi-e greu să mi-o imaginez. Nu'ş de ce.
:)

Liviu Drugă says
7 februarie 2011, 01:32

Blue Freedom, ma bucur ca ti-a placut.

Despre muzica: totul se potrivea cu atmosfera, in afara de scurtele, de foarte scurtele noastre iesiri in rock. In rest Alifantis, Hrusca (prietenul meu era mare fan, poate o mai fi - nu mai stiu!), Beatles, Cand s-o-mpartit norocu' si alte d-astea batranesc-folclorice, care atunci insemnau mult pentru noi, prinsi in colivia comunista, iar acum nici nu mai stiu ce dracu inseamna pana nu le mai aud inca o data si am tihna necesara sa ma intorc, rememorandu-ma in urma cu 20 de ani...

Blue Freedom says
7 februarie 2011, 16:04

Am înţeles.
:)
Am idee despre ceea ce povesteşti pentru că obişnuiam să frecventez spectacolele Cenaclului Flacăra şi cunosc destul de bine atmosfera ca şi spiritul care ne determina apoi, în multe alte împrejurări, să cântăm cam tot ce lansaseră băieţii de aur: Hruşcă, Şeicaru, Socaciu şi ceilalţi.

Da, e frumos felul în care ne-ai amintit de întâmplările "folk" din vremurile acelea. Erau bucurii simple, dar aveau farmecul lor deosebit pentru că ţi-era accesibilă participarea, te simţeai părtaş la emoţia interpretării.
:)

Scorchfield says
7 februarie 2011, 21:30

O lungă călătorie pe uliţa centrală a satului sau noaptea în frig cântând veseli prin sat.

:)