Am vrut să mă fac cosmonaut

In clasa a 6-a, s-a făcut, de parcă ar fi contat rezultatul, un sondaj la şcoală. Intrebarea era “Ce vrem să ne facem când o să fim mari?” S-au cumulat răspunsurile, s-au pus pe tabele şi s-au convocat şedinţe cu părinţii pe fiecare clasă. Mama s-a întors foarte mândră de la şedinţă şi mi-a spus că am fost singurul din toată şcoala care a vrut să se facă, odată ajuns mare, cosmonaut, lâsând mute de uimire profesoarele cărora nu li se întâmplase în întreagă carieră să se confrunte cu asemenea opţiune :)) Şi azi îşi mai aduce aminte mama cu mândrie şi nostalgie de ziua aceea, când fiul ei a fost ăl mai cu moţ dintre sute de elevi. Eram în acele vremuri ahtiat după S.F. şi timbre cu nave spaţiale. Cam în aceeaşi perioadă, încercând să epatez puştimea de la bloc şi pe ai mei părinţi, ziceam că aş prefera să mă răpească extratereştrii. Copiii, în parte, nu mă băgau în seamă, ai mei mă priveau cu îngăduinţă. Mai târziu un pic am început să citesc despre formarea universului şi paleoastronautică. 

Azi de dimineaţă am prins o emisiune pe Discovery Science despre diferitele structuri ale planetelor. Nu vedeam decât nişte culori şi mişcare. Interesul meu faţă de aceste uriaşe fenomene s-a pierdut. Cred că e „dus” mai demult interesul, dar acum l-am simţit abia pâlpâind, depărtat-uitat pe la 18 ani. Azi mă pasionează chestii mărunte, terestre:
1) Ce satisfacţii declanşează păhărelul acela de plastic, plin cu cafea, deseori proastă, din care beau oamenii dimineaţa la coltul străzii, cu ţigara agăţată-n colţ de gură, privind triumfători la tramvaiele care trec şi în care şi ei ar trebui să fie, în drum spre serviciu?
2) Explozia reţelelor de socializare va declanşa şi o întoarcere la spiritul cuvântului? Simpla dare mai departe a unui text sau link care ţi-a plăcut nu e de ajuns, cum nu e de ajuns nici clickul pe “like”. Retelele astea ce dracu socializează, dacă nu sunt decât nişte simple transportatoare de pachete, deseori, nici măcar deschise? Şi dacă nu se va petrece chestia cu revigorarea cuvantului scris, a ajuns omul aşa de animal că nu poate mai mult? :)) Datul mai departe, share-uirea este un semn clar de animalitate, de instict, nicicum de socializare.
3) Cum e să scanezi preţuri 8 ore intr-un supermarket?
4) Ce se înâmplă noaptea într-un supermarket (in fabrica de conserve din spatele şcolii mele generale, în vremurile comuniste, muncitorii îşi făcuseră bârloguri cotlonite in uriaşele grămezi de lăzi de lemn în care dormeau şi se acuplau, monstruos, împrăştiind incredibile legende în Micul Oraş)?
5) Ce gândeşte omul fără picioare pe care îl văd de câteva veri stând pe balcon cu privirile fixate asupra interescţiei colcâind de oameni şi maşini? Ce face omul ăsta iarna în Marele Oraş?
6) De ce unii pot trage o linie dreaptă, fără ajutorul unei rigle, de mici, iar alţii nu reuşesc toată viaţa?
7) De ce se duc unii în Grecia sau in insulele din sudul Asiei şi stau NUMAI la plajă tot concediul ca nişte plante agăţătoare?
8) De ce unii se fac că nu te mai re-cunosc, după ce ai stat de vorbă cândva cu ei ore întregi la o ţigară?
9) De ce se fac pantaloni şi cu fermoar, şi cu nasturi?
10) De ce se spune “respiri/înoţi pe sub apă”? Sub apă nu e pământ?
11) De ce hainele bătrânilor din fostele ţări comuniste au toate aceleaşi culori triste, de crem, negru şi gri?
12) În afară de mine, mai are cineva vreun folos după urma acestei postări, de pe urma acestui blog? :)

Trebuie să mă opresc aici: se dă în reluare teleshopingul de ieri cu o cratiţă minune, pe AXN SciFi.

P.S. Am un dezinteres „animalicfaţă de bucătărie şi de întreaga ei paradigmă, dar trebuia să închei cumva! :P


21 Responses to "Am vrut să mă fac cosmonaut"

Scorchfield says
11 februarie 2011, 11:27

În afară de comentariul meu, mai comentează cineva?

Unii spun ca viaţa se face din amănunte, alţi spun că o singură lovitură contează, dar să fie adevărată; la mai multe întrebări un singur răspuns decât mai multe răspunsuri la o singură întrebarea, echilibrul întrebare-răspuns nu există, fiecare are argumentele lui, zbaterea şi lupta, drumul personal, aici pe blog doar fluierăm!

:)

Liviu Drugă says
11 februarie 2011, 11:58

Scorchfield,

Mi-a placut intrebarea ta? :)
Si am mai retinut, ca o buna solutie cand esti in impas la vreun popas de rascruce: "echilibrul intrebare-raspuns nu exista". Asta cu echilibrul ar avea niste aplicatii interesante la oamenii din massmedia de azi care nu stiu nici ce sa intrebe, nici ce sa astepte de la intrebare. :)

starsgates says
11 februarie 2011, 21:40

,,De ce unii se fac că nu te mai re-cunosc, după ce ai stat de vorbă cândva cu ei ore întregi la o ţigară?,,
Probabil ai devenit omul-invizibil, odată cu fumul inspirat.;)

Liviu Drugă says
11 februarie 2011, 21:55

stargates,
uite o explicaţie la care nu m-am gandit. Poate ma ajuti sa inteleg si de ce eu ii vad totusi pe ei, tot niste fumatori... :)

starsgates says
11 februarie 2011, 22:42

Pentru că ai ochelarii pe conştiinţă, simplu.:)))

Liviu Drugă says
12 februarie 2011, 01:49

stargates,
raspuns corect! te-ai calificat direct in finala, te mai astept pe aici! :)

starsgates says
12 februarie 2011, 11:09

Nu ştiam că e un concurs... Dar eu te-am adăugat deja la...urmăriţi pe blogul meu.:)
Aşa că voi trece de câte ori voi avea ceva de zis.;)

eva says
12 februarie 2011, 12:30

Eee, dar de casa ta, de proprietatea ta are altul folosinţă în afară de tine, familia ta şi un cerc restrâns de prieteni? Aşa şi cu blogul, e o formă de proprietate. Iar proprietăţile, unele-ţi iau ochii, altele te deprimă, hihihi.

Stai liniştit, blogul tău este cel puţin interesant... În rest, întrebărle ce ţi le pui sunt tipice unui intelectual. Le mai nutrim şi noi, alţii, puţini. Nu inventăm nicio roată conceptuală astfel, dar măcar ne bucurăm să descoperim şi alte zone locuite de cei asemănători nouă din jungla blogosferei...Că blogosfera e ca biosfera altfel, extrem heteroclită.

Liviu Drugă says
12 februarie 2011, 18:34

Starsgates,
era o gluma cu concursul, cum sigur te-ai prins. :)

Cum las mereu poarta blogului deschisa, poti sa intri cand doresti. Dupa cum vezi, nici nu e inghesuiala... :))

Liviu Drugă says
12 februarie 2011, 18:46

eva,

nici nu imi fac probleme din cauza blogului, stiu ca nu scriu pentru toata lumea. Cum ziceai, sotia, fiica mea si o mana de oameni ma viziteaza aici constant. Vizitele intamplatoare dar MAJORITARE sunt scoase din calcul... Deci bine ai venit si tu in barlogul meu, cel cu intrebari, UNEORI, :) intelectuale, un blog retras din calea potecilor principale ce traverseaza marea si deasa blogo-jungla.

Anton says
13 februarie 2011, 10:37

Într-un timp, am zis că, printre altele, o să ajung în spațiu. Asta într-un mod aproape legic, după cum îmi imaginam eu cu mintea mea de copil. Bine, nu că mintea aceea s-ar fi plictisit și ar fi plecat de tot vreodată.
Însă, prins de concretețea banalităților unei vieți comune și banale, am continuat doar să fac grafică și să scriu. Asta, desigur, în afara câștigării pâinii noastre cele de toate zilele. Altminteri, în spațiu, în mod real, n-am ajuns niciodată...
În alte moduri, da, chiar de foarte multe ori.

abbilbal says
13 februarie 2011, 18:52

Noa serbus.

Noa serbs. La prima cetire nu m-am înghesuit să răspund pentru că... m-ai prins cu lecţia neînvăţată. Nici pentru azi nu am cetit prea mult, dar azi m-am plimbat pe malul Mureşului şi m-a bătut soerele în cap. Şi cum am freza chelie, o lăsat urme. Şi din urme a ieşit asta. Da' ui-că m-am înteţit la vorbe şi am uitat cele parcă zece întrebări. Şi atunci mă rezum la dorinţa ta din copilărie. Să devii cosmonaut... Păi ce ? Era rău? Numa' vezi? N-ai avut loc de Prunariu.

Liviu Drugă says
14 februarie 2011, 21:16

Anton,

sa creezi, literar sau plastic este, spun unii, cel putin egal cu iesirea in spatiul cosmic. Eu unul sunt de acord cu ei.

Mai greu este sa faci rost de acea stare in care sa poti crea, in contextul in care concretetea vietii este, de f multe ori, mai violenta si mai puternica decat visarea

Liviu Drugă says
14 februarie 2011, 21:21

abbilbal,

Servus, Liviu: Pai nu era rau sa fi devenit eu cosmonaut, dar din oraseul meu de bastina, cu parinti ne-membri de partid, sansele de reusita se indreptau vertiginos spre zero inca de la inceput. Mai tarziu, inclinatiile mele, tot spre zero, in privinta matematicii si fizicii, au clarificat lucrurile. La 12 ani insa, sa jung cosmonaut mi se parea asa o chestiune usor de indeplinit...

miha says
18 februarie 2011, 23:09

Eu vroiam sa ma fac Anastasia Lazariuc.

Liviu Drugă says
19 februarie 2011, 12:30

miha, zic ca era la fel de greu sa ajungi ceva/cineva ce exista deja. Altfel Anastasia era/e o femeie frumoasa, deci isi inteleg visul :)

Karina says
1 martie 2011, 16:01

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2011/03/martisoare-pentru-barbati_01.html

Ryanna says
7 martie 2011, 06:27

şi cum este în cosmos?..că după aşa pauză lungă pe aici,am impresia că visul s-a îndeplinit:)....

Liviu Drugă says
8 martie 2011, 19:42

Ryanna,

eh, am fost putin mai ocupat si preocupat zilele astea. Mi-am tot promis sa am de grija in privintza blogului, dar inca nelamurite chestii m-au tinut departe de implinirea promisiunilor mele.

Sper sa fiu mai activ de acum... :)

Nihilistul says
10 martie 2011, 05:05

Liviu: Coincidentia oppositorum...
Sa tot fi fost prin clasa a 7-a cand, la o ora de dirigentie, madam Popa - diriga de geogra - (fire emasculata,colerica, de la care mi-am luat cele mai crunte batai) ne-a pus aceeasi intrebare tembela, si anume: ce cariera vrem sa urmam. Ei bine, in stupoarea generala, am raspuns ca visul meu e sa ma fac...scafandru !!!
Sigur, imprudenta m-a costat un semestru de ironie si venin din partea colegilor, care,fericiti ca au dat peste cineva care nu vroia sa se faca lacatus mecanic, m-au taxat imediat adaugand pastisa vremii cu scafandru la IGO ( adica aia care desfundau haznalele)...Pe vremea aia, daca iti mai amintesti, rulau la TVR (prin ce minune?)fabuloasele documentare ale lui Jean Cousteau...Inutil sa mai amintesc ca ma indragostisem iremediabil de viata marina si nimic nu mi se parea mai demn, mai frumos, decat o existenta dedicata cercetarii adancurilor...Ei bine, cred ca un fost (aspirant) scafandru, si un fost ( aspirant) cosmonaut, nu au - altcumva- decat sa se intalneasca, radios, in complementaritatea lor. So, cum zic englezii : looking forward to drink a beer together-.))))

Liviu Drugă says
10 martie 2011, 10:00

Nihilistul,

Pai, in cazul asta, da un semn cand mai ajungi in Bucuresti, sa ne ciocnim castile de protectie (de scafandru si de cosmonaut) over a beer! :))