Am vrut să mă fac cosmonaut

In clasa a 6-a, s-a făcut, de parcă ar fi contat rezultatul, un sondaj la şcoală. Intrebarea era “Ce vrem să ne facem când o să fim mari?” S-au cumulat răspunsurile, s-au pus pe tabele şi s-au convocat şedinţe cu părinţii pe fiecare clasă. Mama s-a întors foarte mândră de la şedinţă şi mi-a spus că am fost singurul din toată şcoala care a vrut să se facă, odată ajuns mare, cosmonaut, lâsând mute de uimire profesoarele cărora nu li se întâmplase în întreagă carieră să se confrunte cu asemenea opţiune :)) Şi azi îşi mai aduce aminte mama cu mândrie şi nostalgie de ziua aceea, când fiul ei a fost ăl mai cu moţ dintre sute de elevi. Eram în acele vremuri ahtiat după S.F. şi timbre cu nave spaţiale. Cam în aceeaşi perioadă, încercând să epatez puştimea de la bloc şi pe ai mei părinţi, ziceam că aş prefera să mă răpească extratereştrii. Copiii, în parte, nu mă băgau în seamă, ai mei mă priveau cu îngăduinţă. Mai târziu un pic am început să citesc despre formarea universului şi paleoastronautică. 

Azi de dimineaţă am prins o emisiune pe Discovery Science despre diferitele structuri ale planetelor. Nu vedeam decât nişte culori şi mişcare. Interesul meu faţă de aceste uriaşe fenomene s-a pierdut. Cred că e „dus” mai demult interesul, dar acum l-am simţit abia pâlpâind, depărtat-uitat pe la 18 ani. Azi mă pasionează chestii mărunte, terestre:
1) Ce satisfacţii declanşează păhărelul acela de plastic, plin cu cafea, deseori proastă, din care beau oamenii dimineaţa la coltul străzii, cu ţigara agăţată-n colţ de gură, privind triumfători la tramvaiele care trec şi în care şi ei ar trebui să fie, în drum spre serviciu?
2) Explozia reţelelor de socializare va declanşa şi o întoarcere la spiritul cuvântului? Simpla dare mai departe a unui text sau link care ţi-a plăcut nu e de ajuns, cum nu e de ajuns nici clickul pe “like”. Retelele astea ce dracu socializează, dacă nu sunt decât nişte simple transportatoare de pachete, deseori, nici măcar deschise? Şi dacă nu se va petrece chestia cu revigorarea cuvantului scris, a ajuns omul aşa de animal că nu poate mai mult? :)) Datul mai departe, share-uirea este un semn clar de animalitate, de instict, nicicum de socializare.
3) Cum e să scanezi preţuri 8 ore intr-un supermarket?
4) Ce se înâmplă noaptea într-un supermarket (in fabrica de conserve din spatele şcolii mele generale, în vremurile comuniste, muncitorii îşi făcuseră bârloguri cotlonite in uriaşele grămezi de lăzi de lemn în care dormeau şi se acuplau, monstruos, împrăştiind incredibile legende în Micul Oraş)?
5) Ce gândeşte omul fără picioare pe care îl văd de câteva veri stând pe balcon cu privirile fixate asupra interescţiei colcâind de oameni şi maşini? Ce face omul ăsta iarna în Marele Oraş?
6) De ce unii pot trage o linie dreaptă, fără ajutorul unei rigle, de mici, iar alţii nu reuşesc toată viaţa?
7) De ce se duc unii în Grecia sau in insulele din sudul Asiei şi stau NUMAI la plajă tot concediul ca nişte plante agăţătoare?
8) De ce unii se fac că nu te mai re-cunosc, după ce ai stat de vorbă cândva cu ei ore întregi la o ţigară?
9) De ce se fac pantaloni şi cu fermoar, şi cu nasturi?
10) De ce se spune “respiri/înoţi pe sub apă”? Sub apă nu e pământ?
11) De ce hainele bătrânilor din fostele ţări comuniste au toate aceleaşi culori triste, de crem, negru şi gri?
12) În afară de mine, mai are cineva vreun folos după urma acestei postări, de pe urma acestui blog? :)

Trebuie să mă opresc aici: se dă în reluare teleshopingul de ieri cu o cratiţă minune, pe AXN SciFi.

P.S. Am un dezinteres „animalicfaţă de bucătărie şi de întreaga ei paradigmă, dar trebuia să închei cumva! :P


Rapsozii Gerului (Singura dată când am înjosit frigul)

Sunt un tip care iubeşte căldura. Am îngheţat destul în casa copilăriei şi a adolescenţei mele, un apartament încălzit la focul aragazului din bucătărie, în jurul căruia iarna ne adunam ca lilieci. Caloriferele erau mai mult obiecte de décor. Şi nu doar căldura ne aducea în bucătărie, ci şi lumina, flăcăruile aragazului fiind deseori singura sursă de lumină  în casă – se tăia curentul în tot oraşul. Am dârdâit dureros în lungile ore petrecute prin trenurile înfăşurate, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, în groase straturi de gheaţă. Experienţa mea în domeniul frigului este vastă şi profundă, cred că energia trupului meu pentru a se încălzi s-a consumat toată, în acele zile.
Cu toate acestea, există o zi, o singură zi, când frigul n-a mai fost rău, si asta nu pentru că îl ţineam departe şi cu ajutorul unei ţuici. Alcoolul este în mica mea poveste ultimul actor, precum liftierul care apare o singură dată într-o secvenţă pasageră. Pe frig altceva l-a înjosit atunci.  
Era noapte de ianuarie, an 1989. Cântasem o vreme - cu puţină îngăduinţă, aş putea numi astfel fapta noastră -, la gura sobei într-o căsuţă aşezată lângă o livadă, acum transformată de iarnă în umbre subţiri sticloase şi fantomatice, printre care vedeam departe muntele ridicându-se rece şi-un pic ameninţător. Bunul meu prieten, cu care împărţeam căutări şi găsiri într-ale literaturii şi ale muzicii, propune la un moment dat să mergem şi să cântăm pe uliţele satului. O mai făcusem cândva, împreună cu un mic grup de prieteni. Atunci era vară şi am traversat satul o dată, după care ne-am retras să continuăm “distracţia” în casa unuia dintre ei.
Acum erau însă minus 20 grade şi în jur de 11 noaptea. Am plecat totuşi. Am iesit acompaniaţi: de un litru de ţuică moale şi aromată şi de o chitara crăpată si prea des dezacordabilă. Abia dacă prietenul meu a zdrăngănit-o de 2-3 ori în seara aia. După câţiva paşi şi două înghiţuri de ţuică ne-am mai încălzit, asta şi pentru că stătusem până atunci lânga o sobă primitor-dogoritoare, cum n-am mai întălnit dupa aceea.
Cântam încet pe uliţele satului şi aveam senzaţia că scârţâitul zăpezii de sub tălpi acoperă vocile noastre. Imaginaţia nu mai avea putere sau refuza să accepte că sub zăpada îngheţată care ne înconjura de peste tot mai exista şi altceva decât zăpadă îngheţată. Pământul tot era o bilă uriaşă de zăpadă tare, învelită într-un cearşaf din milioane de stele, iar noi doi singurii călători-cântători pe ea. Când nu mai behăiam” noi, în liniştea la fel de pură ca aerul rece, înţepător, se auzea cum trosneau crengile, chircindu-se de ger. Noi ne vedeam de ale noastre, eram rapsozii gerului: amestecam folkul cu Beatles-ul, cu rockul românesc şi chinuite variante ale rockului străin, cam interzis în acele belite vremuri comuniste. Şi nici câinii parcă n-aveau curajul să latre: poate de frig, poate de teamă să nu spulbere sublima senzaţie de bine prin care treceam noi doi, nişte bezmetici treji, deşi nivelul ţuicii cobora constant în sticlă. 
După ce am ajuns în capul satului, am ezitat o clipă: să ieşim un pic spre munte ca să-l vedem mai bine sau nu? Nu, ne-m întors din nou pe uliţa mare a satului, reluând repertoriul nostru destul de redus, dar mai puternic de astă dată. Prieteneul meu, locuitor al satului, s-a întrebat la un moment dat ce-o să spună lumea a doua zi despre noi. N-a spus nimeni nimic, sau poate a spus, poate lumea dormise dusă lângă sobe dogoritoare, cu gândul la toamna culesului de prune, din care urma să facă ţuica atât de faimoasă în zonă.
E o exprimare banală, dar lumea, în acea noapte albită doar de lumina zăpezii şi îngheţată bocnă, a fost numai a noastră. Pentru mine, cum ziceam, a fost singura dată când relele frigului n-au mai funcţionat asupra mea. Şi n-au funcţionat timp de 4 ore.


"Cu lupii laolaltă" - Adi Bezna

Duminica trecută muşca frigul cu toţii colţii lui cei sănătoşi din vechiul centru al Bucureştiului, plin de hârtoape şi şanţuri. În Mojo Bar (la etaj), pe câţiva metri pătraţi, încălziţi pe măsură ce lumea se aduna,  a fost o nouă seară a cenaclului Pariu pe Prietenie. M-am simţit, din nou!, bine-foarte bine şi mai tânăr, încântător de tânăr, (dar cuminte!) în compania unor oameni pe care am început să îi cunosc, mai mult din vedere şi mai mult din cântecele lor. 

Mai jos aveţi un hit al lumii folkiştilor români de azi. Deşi Adi l-a cântat şi la cenaclu aseară, înregistrarea e din altă parte.