Iarba ce-a rămas din fotbal


           Mult fotbal am jucat eu până pe la 20-22 de ani. De atunci reprizele s-au împuţinat, până când, astăzi, o partidă de fotbal a ajuns doar prilej, foarte rar, de mare distracţie în compania prietenilor. Dar nu despre fotbal voiam să scriu azi, când, de fapt, m-am trezit de dimineţă cu gândul de a mai înainta măcar un pic la roman. Despre iarbă voiam să povestesc, să îmi amintesc, scriind, de mirosul de iarbă, mai ales.
        E destul de curios, zic, faptul că prima mea senzaţie, când mă afund în amintirile legate de fotbal, este mirosul ierbii şi atingerea ei. Când apucai să joci fotbal pe terenul submediocru al stadionului din Micul Oraş, era un fel de sărbătoare pentru puştanii ca noi – de obicei jucam în spatele porţilor, unde iarba, netunsă decât rar, ajungea să crească chiar până la 20 de centimetri. Şi ce senzaţie de mângâiere şi îmbrăţisare firavă dar cuprinzătoare îţi dădea iarba, după ce te întindeai printre firele ei, cu suflarea întretăiată şi tricoul ud tot de transpiraţie, la capătul a 2 ore de alergat fără întrerupere... Era vară şi apusul soarelui înroşea norii spre dealurile de la carieră. Unii dintre noi, stând în fund, fleoşcăiau, ca oamenii mari, câte un fir de iarbă, care începuse să se întărească şi să se usuce – acum îmi dau seama că trebuia să fie semn că începea şcoala.
       În rarele momente când se făcea linişte deplină auzeam lăcustele şi greierii cântând lângă noi. E uşor de presupus cât de rar se întâmpla să se instaleze o aşa linişte între nişte puradei care, chiar şi rupţi de oboseală, îşi povesteau, înflăcăraţi, unul altuia fazele cele mai tari şi golurile din unghiurile cele mai imposibile, ca şi când nu tot noi le trăisem cu doar câteva minunte înainte. Şi să nu credeţi că făceam eu excepţie: mă lăudam şi eu, pe drept aş zice, cu golurile mele – eram un jucător bun, talentat şi imaginativ. :) Totuşi, azi, fostului jucător care am fost îi sunt mai aproape foşnetul firelor de iarbă, freacate de tenişii de Drăgăşani, înainte de a ne alege echipele. În sunetul ăla – frrrrâşt! frâşt! frrrrâşt – mă simţeam un Gulliver în ţara firelor pitice, iarba din faţa mea aştepta cumva să fie cucerită, se înfăţişa mereu ca un teritoriu nou, deşi îl văzusem de sute ori până atunci. Foşnetul ăla subtil prevestea, parcă, goana după minge, ca şi larma şi înjurăturile inevitabile. Apoi între cer şi iarbă se instaura vacarmul, pentru două sau trei ore. 
             Ce vremuri, dragii moşului! :))
            Aţi mirosit vreodată iarba încălzită de un soare torid, în timp ce aşteptaţi să ajungă şi la voi sticla cu apă rece de la izvorul din vale? Aţi alergat vreodată pe iarba proaspăt tăiată, după apusul Soarelui, când vântul adie şi mirosul ierbii îţi pătrunde, nepământeşte, plămânii încă neînfundaţi de tutun şi de gazele oraşului? Aţi alergat toamna pe iarba acoperită de brumă a vreunui tăpşan transformat în teren de fotbal cu ajutorul a patru pruni pitici pe post de porţi? Dacă răspunsul e negativ, trebuie să ştiţi că aţi ratat nişte mari şi unice senzaţii.
 

Ţicău, poliţiştii şi Robert Redford


            Ploua mărunt peste Micul Oraş şi era neobişnuit de cald pentru decembrie, deşi meteorologii anunţaseră o răcirea bruscă a vremii chiar din acea zi.  Beculeţe colorate luminau vesele ferestrele în spatele cărora oamenii se pregăteau de masa de Crăciun: femeile în bucătărie, bărbaţii moţăind în faţa televizorului, unde Ştefan Hruscă le spunea, ca în fiecare an, că lerul este, înainte de toate, ler.
            Nu toţi bărbaţii erau însă interesaţi de românul din Canada. Ursache, poliţist în Micul Oraş, înfuleca în bucătărie a treia friptură, de la prânz. Vestonul şi cascheta stăteau cu grijă puse pe scaunul din faţa lui. În caz de ceva... Îi venise şi lui rândul să fie de serviciu de Crăciun, dar nu era prea afectat de acest lucru. Rămăsese Mişu la sediu - sigur îşi găsise şi el un suflet să îi ţină de urât în ziua de Crăciun. Dacă apărea vreo problemă, îl suna Mişu pe mobil, apoi acesta venea să îl ia cu maşina. Dar n-avea ce să fie, se gândea Ursache, plutonierul de 160 de kile şi 1,90 înălţime, după care privi stropii care se prelingeau pe fereastra bucătăriei sale de la etajul 4 al blocului aflat chiar în centrul Micului Oraş. În bucătărie era cald, mirosea a cozonac şi a usturoi. În sufragerie nevastă-sa, tot pe la 160 de kile, sforăia ca un pui de focă, pe canapea. Ursache era un om fericit.
            Dar Ţicău nu era un om fericit. Stătea în şopron şi privea stropii reci cum se scurgeau de la streaşină. „Ce căldură de Crăciun, nişte dobitoci cu meteo ăsta al lor”, îşi zise intrigat tânărul de 1,20 metri şi 56 de kile. Ascuţea, calm, de aproape o oră, toporul mare şi greu, fiind sigur că următorul Crăciun şi multe altele de acum le va petrece în puşcărie. „Am doar 25 de ani, poate ies pe la 50.” Nu ştia cât se dădea pentru crimă, dar era pornit să îl taie bucăţi pe vărul său Ginel, care se luase, aşa i-au zis nişte prieteni, de nevastă-sa.
            Nevasta lui Ţicău, Lenuţa, era frumoasă şi se îmbrăca şi iarna în fuste scurte. Acum femeia se uita, în sufragerie, captivată, la filmul „Desculţ în iarbă!”. Ştia că din acest moment nu mai avea nici o treabă de făcut, doar teveu: friptura era gata, cozonacii cumpăraţi, în dulap, Ţicău urma să vină băut din oraş pe la 11 şi pe la 11.30 se culca, ea urmând să se uite la teve până pe la 2. Se bucură că bărbat-su apreciase ciorapii groşi, cadouul ei de Crăciun. Îl convinsese cu greu să îi ia când a plecat de acasă, el o ţinea pe-a lui, că e prea cald afară. Amintindu-şi de supărarea soţului pe oamenii de la buletinele meteo,  femeia zâmbi uşor, aparent cu simpatie, chiar dacă nu îşi iubea deloc soţul. Se căsătorise cu Ţicău din lipsă de alte propuneri, toţi o voiau doar pentru sex. El singurul se îndrăgostise de ea.
            30 de minute mai târziu de la zâmbetul inexplicabil al femeii, din dragoste pentru ea, piticania de Ţicău dobora cu mare avânt uşile casei vărului Ginel. Se umpluse curtea de aşchii de lemn, plutind pe băltoacele de care era curtea plină. Tânărului i se udase părul şi frigul începu să-l înţepe puţin, de la cap, oprindu-se la picioarele încălzite de ciorapii groşi de la Lenuţa. Când descoperi că mişcarea cu toporul îl încălzeşte, începu să spargă şi geamurile, ferindu-se de cioburi cu mare grijă. Învârtea toporul pe deasupra capului şi striga din ce în ce mai tare să iasă Ginel afară că îl omoară. După alte câteva secunde mai descoperi un lucru: că şi zbieretele îl încălzesc. Din păcate, n-avea cine să iasă: Ginel era la un alt văr, în alt oraş chiar mai mic decât Micul Oraş.
          30 de minute mai târziu de la zbieretele inutile ale lui Ţicău, în faţa casei lui Ginel se opri maşina de poliţie cu girofarurile luminând ca un pom de Crăciun. În maşina-pom se aflau Ursache, murdar la bot de grăsime de porc şi Mişu, deschis la sliţ. Amândoi înjurau în gând ziua în care s-au hotărât să intre în Poliţie.    
        Ţicău stătea în fund pe prispa casei vărului său, obosit, dârdâind şi nervos, urlând la fiecare 2 minute că are să-l toace ca pe un porc pe Ginel, pentru că s-a luat de Lenuţa lui. Între două urlete îl găsi Mişu, iar plutonierul, după ce îi luă toporul din mână, îl convinse,  din două vorbe, să meargă acasă, că era Crăciun, că, mai mult ca sigur, în casa pe care aproape a dărâmat-o nu era nimeni. Când ajunseseră la câţiva paşi de maşină, coborî, cu greu, şi Ursache, puţin afectat:
            - Tu ai făcut, măi puţă, tămbălăuăsta? Chiar de Crăciun? Treci, jigodie, în maşină.
            Jigodia văzu negru în faţa ochilor (deşi girofarurile luminau încă), transpiră pe jub părul ud, ocoli maşina şi, sărind ca un arc, îi trânti un cap direct în nasul gros al lui Ursache. Poliţaiul se clătină un pas înapoi, îţi înghiţi geamătul şi sfârşi prin a se prăvăli cât era de mare şi greu într-o baltă de pe margine drumului. 
          Ţicău se întoarse calm după aceea spre Mişu, care rămăsese interzis în mijlocul drumului:
        - Daţi-mi, vă rog un pic toporul, să-l tai pe porcul ăsta de plutonier şi vi-l dau înapoi.
            Nu se ştie ce i-a spus Mişu, dar cu vorba bună nu doar că l-a făcut să intre în maşină, dar a reuşit să îi şi pună cătuşele.
           Cât timp Mişu şi-a ajutat şeful să îşi revină din leşinul pe care şi-l petrecea în şanţ sub picurile reci de Crăciun, slăbănogul de Ţicău încerca să roadă cătuşele cu dinţii lui mci şi împingânu-le cu picioarele, foarte calde acum din cauza şosetelor groase primite de la soţia lui cea cu picioare lungi.
            Cum s-a dezmeticit, Ursache a decis imediat, lingându-şi buzele unsuroare:
            - Îl ducem la nebuni.
            - Nebună e purceaua aia de nevastă-ta, i-a răspuns 
spumegând Ţicău din maşină, de unde îi auzise intenţia.
          La Spitalul de Nebuni din Micul Oraş cânta Hruşcă, deci viaţa era ok acolo. Când a văzut medicul de gardă cum se apropiau luminile maşinii de poliţie, şi-a zis că sigur nu-i a bună şi că mai bine pleca el în Canada când i se oferise ocazia: „uite la Hruşcă ăsta ce bine o duce acolo, mai bagă un ler, mai vine un ban
            Pe Ţicău l-au adus târâş cei doi poliţişti până la camera de gardă. Zbiera slăbănogul, se zbătea şi sărea mereu spre Ursache să îl muşte de urechi şi de nas. Medicul de gardă s-a speriat, nu mai văzuse aşa ceva din facultate. Tocmai când a zis să îl ducă în alt oraş, mai mare, pentru că nu era de competenţa lui, în uşa spitalului au apărut picioarele lungi ale Lenuţei. Plângea femeia şi avea părul ud. Medicului îi păru rău acum că a refuzat un pacient cu aşa soţie. Imediat însă s-a gândit la Canada lui Hruşcă şi mulţumi Domnului că nu îl lăsase să cadă în ispită. Ispita însă se instală la Mişu, care abia acum descoperi ca avea şliţul desfăcut.
            Toţi patru, familia Ţicău şi poliţiştii de serviciu din seara de Crăciun, porniră spre un Oraş Mai Mare, cu un spital mai mare. Fiara zbieră tot drumul ameninţător spre Ursache, că îl omoară şi îl dă la porci. Lenuţa îl mângăia să se liniştească, iar în oglinda retrovizoare schimba priviri tot mai curioase cu şoferul, tânărul poliţist Mişu.
            Pe la jumătatea drumului dintre cele două oraşe ploaia se ploaia. Trecuse puţin de miezul nopţii. Drumul pustiu şi liniştit. De o parte si de cealaltă a lui, oamenii chefuiau sau dormeau cu Hruşcă şi chitara lui încă răsunându-le în cap.
            În spitalul de nebuni din Oraşul Mai Mare au fost de acord să îl interneze pe Ţicău. Când să îi scoată cătuşele, poliţiştii constatară că nu mai aveau cheia, pierdută în timpul luptelor cu aşchimodia. Şi cele două organe plecară să ia una de rezervă de la secţia de poliţie din Micul Oraş. Cât timp organele erau plecate, Ţicău muşcă două nasuri, sfâşie cu dinţii un deget şi înjură porcos la extrem cele doua asistente musculoase şi pline de cârnaţi de porc, dar foarte sensibile la lipsa de bun simţ a recalcitrantului din Micul Oraş.
       Lenuţa se pierduse complet, era sigură că soţul său înnebunise.  Plângea cu sughiţuri, netezindu-şi fusta scurtă şi pătată de sângele soţului, soţ legat de calorifer în camera de lângă ea. Se gândea la divorţ, dar gândul îi era oarecum confuz.
       Când s-a întors echipajul cu dublura cheii de la cătuşe, celor doi poliţişti li se dădu vestea proastă. Nici la spitalul acela nu îl puteau ţine pe bolnav, era prea periculos, trebuia să îl ducă în Cel Mai Mare Oraş.
            Cei patru, poliţişti de Crăciun şi cuplul, au ajuns din nou în dubă, fără să ştie ce se va întâmpla mai departe. Ţicău parcă se mai liniştise, stătea cu mâinile însângerate între genunchii nevestei, poate obosise, iar ea îl mângîa, smiorcăită, gândindu-se mai clar la divorţ.
            Afară se lăsase frigul, drumul era îngheţat şi lucea feeric în lumina farurilor... Puzderie de stele sclipeau pe cer. Ora 3 dimineaţa. Maşina porni înapoi spre Micul Oraş. După o bucată de drum parcursă în linişte, Ursache îi ordonă lui Mişu să tragă maşina pe dreapta. Apoi i se adresă, în spate, animalului, acum ostenit, printre gratii:
            - Dacă te descalţi, îţi dau drumul.
            Ţicău ridică încet capul ca o ureche ciulită:
            - Mă descalţ ca să o f... pe purceaua aia de nevastă-ta. Apoi urlă spre Lenuţa care nu mai înţelegea nimic. Descalţă-mă, târfă (era prima data când zicea cu voce tare ce gândea despre nevasta lui), mă vrea omul ăsta pentru nevastă-sa, n-auzi? Lenuţa îl descălţă, bâguind tot timpul:
            - Ţicău, Ţicău, ce-a făcut băutura din tine - dovedind, a câta oară?, că nu înţelegea nimic din ce i se întâmpla.
           Ursache, cu botul încă lucind a grăsime de porc, printre gratii, spre agitatul de pe bancheta din spate:
            - Băi pulifrici, ai văzut filmul „Desculţ în parc”?
           - Cu Robert Redford, sare veselă Lenuţa, de parcă ar fi fost la „Vrei să fii milionar”.
         Ursache nu luă în seamă cunoştinţele cinematografice ale femeii. Deschise geamul portierei, lăsă cheia de la cătuşe să cadă pe şoseaua acoperită de o pojghiţă subţire de gheaţă şi deblocă uşile, apoi continuă:
            - Acolo e cheia, te dai acum jos şi uit tot balamucul ăsta de Crăciun. Dacă nu, vreo 7 ani tot o să stai la bulău, şi-o să am grijă să fii o fetiţă cuminte chiar din prima zi. Să nu crezi că îţi merge cu nebunia, îl aduc pe frati-mio care e medic psihiatric în Canada,… chiar prieten bun cu Hruşcă.
            Peste 2 minute, maşina de poliţie pleca lin spre Micul Oraş. În spatele ei, sub cerul din plin-înstelat, rămâneau cei doi soţi tremurând, cu un drum pustiu şi îngheţat, de 10 kilometri în faţă şi tot atâţia în spate.
         Lenuţa, din liniştea care îi înconjura odată cu frigul năpraznic:
            - Şi erau ciorapii ăia buni, de la mine, Ţic...
         Bărbatul, în picioarele goale şi clănţănind din dinţi, cu sângele uscat pe faţă, zise şi el ceva, dar şuierul vântului îi acoperi vorbele.

Aşa e la comun, lumea se mai atinge


întâmplări adunate din transportul în comun



Ora 23, pe una dintre liniile centrale are RATB-ului. Autobuzul plin pe jumătate. Urcă un pirpiriu puţin „afumat”, puţin jerpelit, legânându-se vizibil. Dar omul se agaţă de o bară şi se luptă pe cât poate cu gravitaţia şi cu meandrele traseului. În spatele lui, pe scaun, se află o huidumă bărboasă, cam la 160 de kg si 1,90 metri, din clasa medie a societăţii – privirea înainte, mâinile aşezate una peste alta în poală. Curbele şi frânele autobuzului, la care se adaugă şi multele păhărele în plus, îl determină pe omuleţ să piardă deseori războiul cu verticalitatea şi, astfel, îl mai atinge pe ocupantul scaunului din spatele său. Din locul în care stau văd că uriaşul e cam deranjat de aceste contacte scurte şi subite. La un moment dat lansează pe un tot reţinut declaraţia de ostilitate:
- Nu te opreşte nimeni să bei, dar ţine-te mai bine de barele astea şi nu te mai rezema de oameni.
Pirpiriul, reuşind cu greu să se întoarcă spre ofensat, îi rosteşte rar şi tare la ureche, că pot să aud şi eu:
- E vina şoferului, de fapt nici a lui, săracu’, e de la drum.
- Mai eşti şi obraznic după ce că eşti beat. Nu vezi că te sprijini mereu de mine.
Afumatul e sincer contrariat:
- Eu, beat? Păi dacă eram beat mă prăvăleam de mult peste mata. Îşi şterge apoi buzele cu dosul palmei, parcă în căutarea unui strop de alcool rămas încă pe acolo. Adaugă:
- Şi să ştii că mata eşti obraznic, pentru că aşa e la comun, lumea se mai atinge.



Tramvai, ora 23. În faţa mea la două scaune, o doamnă vorbeşte tare la telefon. Nu îi pot ghici vârsta decât după mâini. Gesticulează larg. Aş zice că e oricum peste 40. Dacă suntem 10 inşi în tot tramvaiul. Îmi place să belesc ochii pe stradă când merg “la comun” noaptea, aşa că nu o bag în seamă. Când turuie cineva, fac mai uşor abstracţie de destăinurile acestea publice. Devin, totuşi, după o staţie, şi eu părtaş la viaţa privată a doamnei, atât cât să aud această pătimaş-nostalgică declaraţie:
- Fată, tu înţelegi, a fost primul bărbat din viaţa mea... (râde scurt şi uscat) Da, fată, primul bărbat din viaţa mea. L-am iubit cum nici pe mama n-am iubit-o. Eram moartă dusă după el. L-am iubit mult, mult de tot. Da, fată... Îl iubesc şi acum după atâţia ani la fel de mult, dar e un idiot, un mare idiot, iar eu nu pot să stau în aceeaşi casă cu idioţii.




Tramvai, ora 17. El şi ea stau faţă în faţă, schimbă câte un cuvânt două între staţii, dar se privesc des în ochi, se mai strâng de mână.  Nu au mai mult de 22 de ani şi par că sunt la începutul relaţiei. Eu stau vizavi de ei. Sunt amândoi drăgălaşi. Fără să vreau mă gândesc la ce îi aşteaptă şi cum o să-şi amintească peste ani de călătoria asta în tramvaiul aglomerat. Ne ridicăm toţi trei să coborâm la „următoarea”. Frână bruscă, şi tânăra se dezechilibrează. Se sprijină, cade aproape, pe un băiat din spatele ei. Îşi cere scuze, sprijinitorul le acceptă apatic. Aşteptând să coboare, ea îi chicoteşte imediat iubitului la ureche. Sunt atât de aproape de ei, că parcă fata mi-ar fi spus şi mie:
- M-am sprijinit de puţa lu’ băiatuăla din spatele meu.
- Şi cum era?
- Părea mai mare decât a ta. (chicoteşte iar)
El, fără să întoarcă privirea către ea, dar rosteşte tare, apatic, printre călătorii care se bulucesc pe refugiu, în soarele cu dinţi:
- Al dracu’ bagabont!




Teatru micro şi involuntar


Urmăriţi cu atenţie cine ce spune. De unde se pleacă şi unde se ajunge.

Personaj 1: Aş vrea să existe un post de radio unde doar Salma Hayek să citească reţete mexicane.
Personaj 2: Aşa cum aş vrea eu ca Morgan Freeman să fie vocea din GPS-ul meu sau a naratorului care să povestească viaţa mea? Mda.
Personaj 3: Ar fi minunat.
Personaj 1: Ar fi. Iar eu şi cu tine am da în fiecare zi pe postul ăsta. Ştiu că mă înţelegi.
Personaj 3: Te înţeleg, şi eu aş intra.
Personaj 4: În timp ce face dragoste cu Javier Barden.
Personaj 5: Cine, Morgan Freeman sau Salma Hayek? Încerc doar să-mi imaginez.
Personaj 4: Încerc doar să ejaculez, asta-i tot.



Textul de mai sus este traducerea din engleză a unei discuţii (?!) care a avut loc pe Facebook azi de dimineaţă. Am prins-o întâmplător şi mi se pare delicioasă, văzută ca act literar neintenţionat. Sublinierea lui "doar" este a mea.

Heidegger şi Facebook-ul


Filozofului obsedat de sensurile ascunse ale lumii, anii 60 i se păreau “nebunie” curată. Iată ce scria Heidegger, în 1962, în jurnal, întorcându-se din prima sa excursie în Grecia. Avea la acel moment 73 de ani şi până atunci sucise şi parasucise lumea şi filozofia greacă, stând cu nasul în cărţi şi cu gândurile în propria Aletheia. Sigur nu ar fi intrat pe Facebook, dacă ar fi trăit vremurile noastre, iar observaţiile lui de atunci sunt valabile şi astazi, după jumătate de secol.
Ce mi-a plăcut cel mai mult scurta lui analiza de mai jos este metafora “noi destinaţii”. Aplicată lumii virtuale de azi, exact aşa stau lucrurile. Orice informaţie, poză, poantă, controversă pe wall, filmuleţ, dialog privat sunt noi destinaţii. Pleci către ceva, dar aproape niciodată nu ajungi, nu atingi ţinta sau nu ajungi să „locuieşti” prea mult în locul sau în ideea către care pleci. Stai mereu pe drum, de unde şi oboseala, sentimentul că nu mai eşti nicăieri acasă, deşi unii ajung să se simtă cel mai bine în faţa computerului conectat la Facebook, Twitter sau ce alte reţele de socializare mai există. De aceea zic că e bine ca uneori să ne retragem, să adăstăm, să ne înrădăcinăm departe de net, poate mai prindem şi noi câte o deschidere, câte o des-ascundere a celor închise. Ştiu că îndemul meu, concluzia mea reprezintă un loc comun, dar nu mi-am putut înfrânge tentaţia de a-l aduce şi pe Heidegger pe Facebook şi aici, pe blog, prin intermendiul acestei postări. :)


“…ceea ce noi numim astăzi lume nu mai e decât un haos de aparate tehnice, puse în slujba informaţiei, dar pe care nimeni nu mai e în stare să le cuprindă cu privirea. Haosul s-a aşezat în faţa physis-ului*, ce nu încetează totuşi să rămână teafăr şi neatins. Luându-i locul, haosul tehnic permite un singur tip de acces la funcţionarea sa şi un singur fel de control: prin calcul. Şi astfel nu mai reuşim deât rareori şi doar după o îndelungată muncă pregătitoare să întrevedem ceva din adăstarea aceluia care, odată, şi-a primit forma şi măsura din domeniul lui Aletheia[. ..] acel învizibil care se sustrage – ca o adăpostire ce des-ascunde – oricărei încercări de a-l face accesibil simţurilor.

Mai înainte, în aceelşi text, defineşte Aletheia în acest fel: „întrepătrunderea unitară a neascunderii (des-ascunderii) şi a ascunderii (adăpostirii)

„...Nu cumva lumea această tehnică, ştiinţific-industrializată, produce cu rapiditate şi siguranţă posibilităţi ce tind apoi să se multiplice, posibilităţi prin care omul modern să se simtă pretutindeni ca acasă? Iată, în acest chip s-ar dovedi, fără drept de apel, că tot ceea ce am spus cu privire la pierderea locuirii într-o patrie nu e decât o minciună: a vorbi astfel nu înseamnă, în fond, decât a te refugia într-un discurs romantic şi găunos. Şi totuşi, dacă, cumva, acest acasă dezrădăcinat, asigurat doar prin mijloace tehnice şi de informare, a renunţat la orice pretenţie de locuire şi patrie, mulţumindu-se a fi doar pustiul administrat de o întreagă industrie a călătoriei? Ca urmare, nici măcar o asemenea întrebare nu are de cine să se facă ascultată, pentru că orice liniştire este deja înlăturată prin oferta, mereu gata de a sta la dispoziţie, a unei noi destinaţii.




Fragmentele sunt din „Scufundătorii din Delos. Heidegger şi primii filozofi” de Bogdan Mincă, Editura Humanitas, 2010.


*physis - natură

Copacii copilăriei mele


Dudul
În curtea bunicilor era un dud negru şi bătrân, cu coaja neteda, împărţit în două, grupat în jurul celor doua crengi groase, crescute in forma de "V". Un “V” intins, astfel incat si eu si fratele meu ne-am improvizat cate o casuta pe fiecare dintre ele. “Casuta” e un fel de a spune. Am batut niste scanduri, am legat cateva sfori de siguranta, facusem si un fel de scarite din stinghii, ca sa nu alunecam la coborare... La urcare parca era mereu mai usor. Acesta a fost primul copac pe care l-am explorat si exploatat. Aveam 5 sau 6 ani. Curtea era in panta si, daca ma urcam in varf, ajungeam sa vad cuprind cu privirea pana departe valea si, mai ales, lacul de acumulare. Puteam sa vad acelasi peisaj si din locul in care imi incropisem mica “locuinta”, in realitate mai mult o terasa, unde imi carasem tot felul de nimicuri, care nu rezistau mult timp sus. Dupa ce cadeau, nu ma duceam sa le iau imediat si, ori se rostogoleau in stratul de zarzavat, ori le rodea cainele care avea cotetul chiar sub dud. Am petrecut ore intregi in dudul asta, dar acum nu imi amintesc nimic de jocurile pe care le imaginam acolo, sus. Si imi pare foarte rau! Totusi, senzatia asociata amintirilor acum e de punct de observatie, de cetate, in care eu si fratele meu ne ascundeam de posibili urmaritori-atacatori. Cam pe la vremea clasei a noua, in vacanta de vara, au taiat dudul. N-am simtit nici un regret -imi amintesc chiar ca ma grabeam sa ma duc sa joc fotbal cand unchiul meu incepuse sa il loveasca hotarat cu toporul. Nu e exclus ca de la inaltimea aceea sa ma fi indragostit eu prima data de vaile vazute de sus. Si nu e vorba doar ca prima dragoste nu se uita niciodata, dar, in cazul meu, aceasta atractie a sporit odata cu anii.

Părul
La nici 10 metri de dud, mai jos, se afla parul. Zvelt, inalt si aspru, in care ma cocotam numai cand se coceau perele si cand nu ajungeam la ele cu “cioara”, un instrument ingenios de care ne ajutam sa le culegem chiar direct de pe ramuri. Cioara era un fel de cupa facuta din sarma in care prindeam para si o roteam, rupandu-i codita. Puteam face asta direct de pe pamant sau din pom, pentru crengile la care nu ajungeam. In senzatiile legate de acest copac s-au aflat mereu in contrast dulceata incredibila a perelor de vara si asprimea scoartei in care ma zgariam deseori. Mi s-a parut mereu nesemnificativa statura lui, acolo langa poarta, insa vara, cand isi pleca pana jos crengile cu pere galbene si dulci-zemoase, devenea, brusc centrul atentiei mele de copil. Parul mai exista si acum, face mai putine fructe, dar inca il privesc ca pe un paradox: asprimea si dulceata intr-o singura impostaza si nici aceea bagata mereu in seama.

Prunii
Mici, crengi inghesuite si parca mereu uscate, coaja incredibil de aspra. Trei pruni piperniciti care faceau niste prune nicaieri intalnite in alta parte: patate, alb-portocaliu-albastrui. Dulci in draci. Rareori ma urcam in ei, pentru ca puteam sa ii scutur, lucru care era de evitat – bunicii faceau mereu taraboi ca stricam bunatate de fructe (oricum ajungeau la porci!) si ma pârau la tata. Prunii nu imi atrageau atentia mai mult de doua saptamani pe an – atat cat se umpleau de prune dulci, dar nu pot sa ii uit cat de rau ma zgariau.

Brazii
La putin timp dupa ce m-am mutat la bloc (aveam 5 ani), in curtea blocului au fost plantati, pe doua randuri, 10 braduti. Si-asa nu ne lasau se ne jucam „pitita” (de-a v-ati ascunselea) in zona aceea, dar, dupa aparitia brazilor, interdictia a fost si mai apriga pentru noi, gasca de copii galagioasi. I-am lasat sa creasca un an-doi si, cand s-au mai intarit, copiii au si inceput sa se urce in ei. Eu nu – mi se parea ca nu incap printre ramurile lor dese! Au ajuns repede grasi si stufosi, tocmai buni pentru locuri de ascuns. Incapeam, dupa niste ani, chiar si doi copii inghesuiti sub coroana lor intinsa foarte aproape de pamant. Cand au fost plantati aveau un metru si jumatate, azi sunt inalti cat blocul, cu ramuri rare, mai mult spre varf, si cu o tulpina cam de 30 de centimetri. Nu ma mai pot ascunde dupa ei azi, dar, uitandu-ma la cat au crescut, ma intreb, copilareste, daca prin inelele alea ale lor pastreaza vreo amintire de pe vremea cand erau mici, pitici, de un metru juma’.

Teiul
Vara aveam ca sarcina sa culegem flori de tei. Mama zicea, ca si azi, ca e bun ceaiul de tei, asa ca aveam, si eu, si fratele meu, cate o norma de nu-stiu-cate pungi de cules in fiecare vara. Doar ne spunea ca a inceput sezonul, nu ne impunea o zi anume. De multe ori ne strageam mai multi copii de la bloc si porneam pe dealuri dupa flori de tei. Iesea o mare caterinca: va dati seama ca altfel se facea „munca” asta in grup. Odata insa am ramas singur sa imi indeplinesc "norma". In curtea casei de langa blocul meu erau doi tei inalti si solizi. I-am tot cules de flori de-a lungul copilariei, cu acordul vecinilor. In cel mai inalt dintre ei am urcat singur intr-o zi insorita de vineri. Pe jos, pe trotuar, era furnicaiala de lume. Eu, sus, inconjurat de crengile si de mirosul de tei. Urcasem cu doua-trei sacose de panza. Fiind usoare cand le umpleam, le lasam agatate de cate o craca mai solida si imi vedeam de cules, urcand. De data asta, fara sa imi dau seama, am ajuns pana in varful cel mai varf, iesisem cu capul dintre crengi si vedeam, incantat, strada pierzandu-se in departare, acoperisurile caselor de peste drum, curtea de langa scoala. O caldura moale de iulie, miros de tei si liniste. Din senin a inceput sa bata vantul. Varful teiului se balansa din ce in ce mai tare. Nu ma gandisem niciodata serios la ideea mortii. Atunci insa, intr-o clipa, m-am imaginat cazand pe trotuar si tot acel peisaj din fatza ochilor mei m-ar fi urmat in cadere, zdrobindu-se odata cu mine. Transpirat de frica, am inchis ochii. Aveam 14 ani. Dupa cateva secunde vantul s-a oprit. Cand am ajuns pe pamant, cred ca am avut, pentru prima data, senzatia de concret al vietii – chiar daca nu stiam pe atunci de asa ceva.  Teiul a fost taiat acum 10 ani. Uneori, cand trec pe langa buturuga ramasa (e chiar langa gardul dinspre strada) retraiesc nu doar spaima din varful teiului, dar mai ales fericirea momentului cand am atins pamantul la coborare.


Umberto Eco: “Probabil nu voi mai scrie un alt roman”



Cimitirul din Praga este al saselea roman al dumneavoastra. A devenit mai usor sa scrieti o noua carte in acest moment al carierei? A fost mai greu sa gasiti un subiect care sa va intereseze?
De fiecare data cand scriu un roman, sunt convins ca nu voi mai scrie un altul in urmatorii cel putin doi ani. Doi ani trebuie sa ai grija de el, ca de un copil. Incepe sa mearga, apoi sa vorbeasca. Peste 2 luni voi avea 80 de ani. Probabil nu voi mai scrie un alt roman, iar lumea va fi in siguranta.

V-ati simtit bine scrind aceasta carte?
Mai putin decat la celelalte. Mie imi ia cam 6 ani, de obicei, sa scriu. In acesti ani adun materiale scriu, rescriu. Ma aflu, impreuna cu personajele mele, intr-un fel de univers personal. Nu stiu ce va urma sa se intample (in carte – n.m.). Descopar asta pas cu pas, si devin foarte trist cand romanul este gata pentru ca nu mai exista nici o placere, nici surpriza. In privinta acestui roman, materialul cu care am avut de-a face a fost atat de urat, incat nu m-am simtit deloc comod cu el. A trebuit sa creez un personaj foarte urat, respingator, care poate sa fie o adevarata provocare pentru orice scriitor. Din fericire, cativa colegi de-ai mei au facut la fel. Shakespeare, de exemplu, cu Richard al III-lea.

De ce va intereseaza atat de mult plastografia? Este o tema des prezenta in creatia dumneavoastra.
Am fost interesat de plastografie vreo 30-40 de ani, pe de o parte pentru ca studiez problemele limbii si ale comunicarii. Iar minciuna este o activitate specifica a omului, uneori mai importanta decat adevarul. Datorita minciunilor putem produce si inventa lumi posibile. Si pentru a intelege daca ceva este sau nu limbaj, trebuie sa vezi daca acel ceva poate fi folosit drept minciuna. Daca da, atunci e limbaj. Un caine iti fura mancarea si o ascunde, dar el nu iti spune ca alt caine a facut acel lucru.
Am fost interesat de Protocoalele ( Sionului – n.m.) nu pentru ca este un fals important, ci datorita tragediei la care a contribuit. Ziarul The Times of London a demonstrat in 1921 ca ele au fost un fals. Dupa aceea au fost luate tot mai in serios si publicate peste tot. Asa ca eu am fost interesat de acest fenomen si m-am intrebat pe ce s-a bazat succestul lor. Raspunsul vine din faptul ca ele nu lansau idei noi. Ele consolidau prejudecati mai vechi.

Am vazut ca multe ilustratii apartin colectiei dumnevoastre particulare. V-au inspirat desenele in vreun fel?
Nu, am adunat ilustratille dupa ce am scris cartea si m-am straduit din greu sa gasesc cel mai bun desen pentru fiecare pagina. Evident ca aveam in cap ce ilustratii sa se potriveasca pentru acele carti. (…) Ilustratiile indeplinesc un dublu rol. Cand ele se refera la romane populare, cititorul recunoste imediat si zice: A, asta e ca dintr-un roman popular. Si, brusc, apar documente reale, reviste cu orientari antisemite sau portretul unei persoane reale. Acest lucru ar trebui sa socheze, aici nu avem de-a face cu fictiune, e ceva adevarat in aceste personaje. Ilustratiile au o functie oscilatorie, creeaza un dublu sentiment.  

Sunt cateva locuri in care descrieti mancarurile intr-un fel minunat. Gatiti sau sunteti in mod special interesat de mancare?
Nu, eu merg la McDonald’s… Glumesc. In acest caz, i-am dat lui Simonini mancare in loc de sex. Si i-am dat in cantitati uriase. Denumirile acelor feluri de mancare sunt atat de frumoase, chiar si din punct de vedere lingvistic, incat multi oameni s-au indragostit de acele mancaruri.

Ati mentionat intr-un interviu recent din Paris Review cateva emisiuni de teleleviziune la care va uitati cu placere. V-a atras atentia ceva in ultima vreme la televizor sau in cultura populara?
Aici, in Italia, are loc o invazie a televiziunea de doi bani. E dureros sa te uiti la televizor. Am lucrat in televiziune, pentru trei sau patru ani, incepand din 1954. Exista un singur canal, alb-negru. Putea sa fie distractiv si educativ. Seara difuzau piese de teatru importante, opere sau tragediile lui Shakespeare. Azi, mai ales la televiziunile lui Berlusconi, vezi doar materiale pornografice. Asa ca sunt si mai pesimist ca inainte. Uneori, dupa ora 23, mai poti gasi ceva interesant, dar oamenii normali merg sa se culce la ora 23.

Fragmente traduse si adaptate din interviul aparut pe 15 noiembrie in revista "Paris Review".

Imaginaţia lui Dali ilustrând-o pe Alice în Ţara Minunilor


Alice în Ţara Minunilor este cartea care ar trebui citită de toată lumea cu vârsta minimă de 18 ani. Până la această vârstă, lectura ei să fie opţională. Greşeala de a o prezenta drept o carte pentru copii a născut în mintea adulţilor de mai târziu ideea că este o creaţie "infantilă", dacă nu pur şi simplu absurdă. Ecranizările au participat şi ele la această prejudecată. 
Lewis Carroll (pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson) a dat o lecţie uriaşă de fantezie. Deci imaginaţia lui Dali mi se pare că se acordează cel mai bine cu lumea fluidă, rapidă şi plină de semnificaţii din povestea lui Caroll. 
Cartea a apărut în 1949, iar ediţia ilustrată de Deli în 1969. 



















Sursa desenelor.

Bonus: o piesă pe care eu aş pune-o ca fundal într-o lectură publică a cărţii.

Poker pe dezbrăcate. Artă, politică, economie, voyerism.




Zefrey Throwell vede pokerul pe dezbrăcate ca o metaforă a economiei, unde hainele simbolizează banii. În timp ce priceperea poate fi de folos, oamenii care apar cu cele mai puţine haine sunt în cea mai proastă formă şi nimeni nu poate controla norocul.

Bunăstarea este inechitabil distribuită, şi totuşi se presupune că fiecare respectă aceleaşi reguli ale jocului. Este o critică a politicii şi a economiei”. Aşa a declarat autorul acestui proiect artistic.

Manifestarea a durat o săptămână, timp de 7 ore şi jumătate, zilnic, într-o cafenea din Manhattan. Cafeneaua nu avea geamurile acoperite, încât trecătorii, adunaţi în număr măricel, putea să îi vadă pe jucători şi să îi fotografieze. Ceea ce au şi făcut, bineînţeles.


Domnul Throwell nu e la prima "dezvelire". În august, anul acesta, a adus nuduri pe Wall Street. Text următor din www.zf.ro.: Nudiştii făceau parte dintr-un proiect artistic denumit "Ocularpation: Wall Street" creat de către artistul Zefrey Throwell. Proiectul a fost realizat cu intenţia de a atrage atenţia publicului asupra crizei economice şi a lipsei de transparenţă a companiilor de pe Wall Street. " A fost un demers educaţional menit să demistifice această stradă atât de misterioasă...e un fel de demascare a Wall Street-ului", a spus Throwell.


P.S. Creatorul, ca de fiecare dată, s-a făcut una cu arta sa, adică a jucat şi el poker. :)

Facebook - recuperarea unei stări edenice



Prea mult Facebook, mi-am zis cam pe la începutul acestei luni, dupa care am facut o pauză de o săptămână. Pe moment nu mi-am dat seama ce a declanşat “revolta”. Mai târziu, rememorând momentul, am descoperit că semnalul de alarmă fusese dat de un status, altfel destul de jucăuş si haios, pe care il mai citisem, la aceeaşi persoană, şi cu o săptămână în urmă. Deci o parte din lumea FB-ului dorea să fie haioasă cu orice preţ, reluând glume care fuseseră apreciate cândva. Trist… Enervant… Cu toate acestea, Facebookul îndeplineşte încă pentru mine multe funcţii în sfera informatiei si, oarecum, a divertismentului. Departe de FB, ca şi de Twitter, dar aproape de 2-3 cărţi mişto, m-am gândit niţeluş în acea săptămână la ce înseamnă Facebookul azi. O să trec peste locurile comune, precum socializare, informare, divertisment…

Azi mă opresc puţin asupra unui aspect, urmand ca, in timp, sa dedic cateva randuri si altora, din convingerea că fenomenul marchează şi va marca mentalităţi o bună vreme de acum incolo.

Recuperarea unei stări edenice

“Nu imi vine sa cred ca ne intelegem asa de bine” – aceasta este, in forme usor modificate, replica pe care am intalnit-o deseori pe Facebook. Oameni care erau convinsi ca vremea in care puteau conversa, glumi, intr-un anumit spirit, ca puteau vorbi despre anumite muzici sau carti, avioane sau retete de bucatarie, ei bine, acesti oameni si-au gasit, prin intermediul Facebook, parteneri de discutie, cvasi-necunoscuti in buna parte sau uitati, care au aceleasi preferinte si pasiuni. Pasiuni care zaceau “dezactivate”, ofilite intr-o gradina a valorilor personale, altadata pulsand de viata. Cei care se regasesc in asemenea profil de utilizatori FB au peste 35 de ani, cu precadere femei, au o viata profesionala terorizanta sau o existenta familiala previzibila (Atentie: asta nu înseamnă deloc absenţa dragostei faţă de familie).

Necunoscutii din celalalt capat de lume reala, pasionati de Beatles sau de Voltaire, Gucci sau Ford, ajung sa devina foarte apropiati. Mediul virtual al FB nu distruge doar Departarea fizica, ci traseaza coordonatele unui, iluzoriu sau nu, Aproape. Impreuna, zburda, imbatati de bucuria regasirii unor “asemenea-lor”, incat curand isi impartasesc lucruri din viata privata (inconstienti de potentialele riscuri). 


Ceea ce fac ei este mai mult decat socializare


Acestia impart nu doar un subiect (muzica, literatura, un oras, o facultate, jocuri ale copilariei, o moda retro etc), ci rememoreaza totodata istoria lor personala, tineretea sau/si copilaria lor. Se vede din exclamatiile lor “mute” cu cata bucurie re-descopera împreună amintiri, pasiuni, preferinte comune. Se vede din regretul lor la plecarea, vremelnica sau definitiva, a vreunuia din grup ca investitia emotionala atinge cote inimaginabile pentru un strain de acest mediu de comunicare. Posibilitatea de a posta poze si clipuri muzicale ii face sa simta si mai concreta viata partenerilor de discutie, a prietenilor FB.

Acesti utilizatori, pasionati si, in egală măsură, salvati, de Facebook se simt ca niste copii, mai mult sau mai putin acoperiti cu frunze, alergand si chiuind in sinea lor, prin Edenul pe care il credeau pierdut pentru totdeauna.  







Şoferul samaritean şi câinii uzi fumători


Toamna rece si împuţită. Cerul aproape, greu-innorat. Era ca noaptea. Ploua în Bucureşti de câteva ore. “De unde naiba atâta apă?”. La fiecare intersectie se bulbucau şuvoaie groase de apă murdară, în care rămâneau prinse maşini de toate felurile, şi mai elegante, şi mai rable. Potopul de Bucureşti aduce mereu egalitatea între şoferi.
Pe fundalul acesta aqua-apocaliptic conduceam eu cu 5 km/h spre casă, strecurându-mă temător printre valurile care mă loveau când dinspre tribord, când dinspre babord, când din ambele direcţii.

Mai aveam cam o staţie de tramvai până acasă şi porneam al 25-lea val de urări” adresate Primăriei, când am zărit de departe, pe bordură, o femeie mărunţică, cu un copil la piept. Făcea din mână la taxiuri, indiferent de direcţie. Am „zărit” e bine spus pentru că prin ploaia deasă totul se vedea neclar. N-avea umbrelă, iar pe copil îl acoperise pe jumătate cu o geacă, de mult îmbibată de apă. Apropiindu-mă, văd limpede că este ruda vânători-mâncătorilor de lebede vieneze. Părul i se lipise leoarcă peste ochi. Cred că nu vedea nimic: îşi strângea cu o mână copilul la piept, iar pe cealaltă o ţinea mai mult ţeapănă în aer, gest pentru taxiuri. Grup statuar în mijlocul potopului din Marele Oraş.

Opresc maşina lângă cei doi, iar ea, după ce îşi dă părul din ochi, îl lasă pe puradel jos şi se îndreaptă spre mine. Mă lămuresc repede unde stau, cam la vreo 3 staţii de tramvai (care nu circula din cauza de defecţiune la reţea – se anunţase la radio). Să urce, le zic. “Săru mâna, domnu! Sănătate la toată familia, mare om” imi zice, gutural, femeia nu trecută - vedeam abia acum-, de 25 de ani.

„Hai, bă moşule! Ne duce domnu...” mai strigă ea undeva în perdeaua de ploaie din spatele ei. Abia acum vedeam silueta unui moşneag slăbănog care fuma lăsat pe genunchi, acoperindu-şi tigara cu o şapcă de fâş. „Bunicul vânătorilor de lebede se dovedeşte foarte agil şi din două salturi e în maşină, dându-mi în maşină, odată cu un “bună seara” mormăit, şi ultimul fum din ţigara pe care o aruncase afară.

Plecăm. Parcă e şi mai întuneric afară. Iar valurile sunt şi mai mari. După nici o sută de metri, mă opresc înaintea unui lac crescu în mijlocul străzii. Câteva maşini sunt blocate, înconjurate de apele maronii. Văd tot mai greu, geamurile s-au aburit de la căldura noilor mei parteneri de drum. Deschid geamul din partea mea să se dezaburească toată maşina. Toată maşina care pute a câine ud ce a stat in fum de ţigară toată viaţa. Mi-aş aprinde o ţigară, dar n-am... Poate ar fi fost şi o idee proastă, în fond...

Moşneagul începe să se foiască în spate. Îl aud cu greu cum şopăcăie cu puştiul, în timp ce valurile bat în portiere, iar stropii mitraliază caroseria din toate părţile. “Am pus-o dacă rămân blocat aici” mă gândesc. Sună telefonul. Îi spun soţiei că nu mai am mult. Femeia de lângă mine nu scapă ocazia, dupa ce închid telefonul: Nevasta lu matale, nu? Ce-o zis, va asteapta cu masa?
Ii raspund politicos si scurt: da!

Mosneagul o bate pe umar. Iesim din balta Marelui Oras. Femeia îi face semn din mână să o lase în pace. Accelerez. “Urâtă vreme, domnu, nu?” zice ea. “Urâtăîi răspund cu ochii în oglinda retrovizoare să văd ce se întâmplă pe bancheta din spate. În faţă drumul pare mai bun. Mai e un pic şi îmi las "clienţii" la adresa. În maşină miroase acum a haiată de câini uzi şi fumători înrăiţi. Geamurile s-au dezaburit. Bărbatul o semnalizează pe umăr iar. Ea, acelaşi răspuns.

Ajugem exact când ploaia se opreşte. Coboară ei, cobor şi eu toate geamurile. Vrea să îmi dea bani. Refuz. Femeia nu insistă. “Sănătate la doamna şi la copii, boierule! Ai copii?”. “Am o fată” răspund voios şi bucuros de aerul curat pe care îl trag cu putere în piept, de parcă aş fi pe puntea unui vas în mijlocul oceanului. Moşneagul nu zice nimic la plecare, nici cel mic. Mare pagubă! După ce trânteşte portiera de zdrongăne toată maşina, aşchimodia de bătrânel sare super agil peste râul jegos de lângă bordură cu mâna direct în părul fleşcăit al ţigăncii:
- În morţii mă-tii, să-mi zici acu de unde îl ştii p-ăsta că te joc în picioare.

Cei doi se încaieră, schelăcăie şi se înjură, tăvalindu-se în bălţile mizerabile din gropile adânci ale trotuarului.
Viteza întâi, uşor, să nu fac valuri. Nu mă uit înapoi. Începe iar ploaia.

Eu, taximetristul groazei, din noaptea geroasă.


Ora 2 dimineata, octombrie sau noiembrie, 2003 sau 2004. Ma intorceam, impreuna cu sotia mea, de la o mica si discreta agapa petrecuta la un restaurant din Pucioasa, singurul care statea, pe atunci, deschis pentru noi pana la ora aceea. Era sambata si foarte frig. Strazile pustii… N-aveam somn niciunul dintre noi doi, asa ca incercam sa mergem cat mai incet cu masina, sa ajungem cat mai tarziu, numarand cate ferestre vedem luminate pe la blocuri. 
Cand mai aveam vreo 30 de metri pana acasa, zarim pe marginea trotuarului o mogaldeatza care ne facea anemic cu o mana, cu cealalta strangandu-si geaca pe gat. “Autostop la ora asta, e nebun. Nici dracu’ nu il ia acum” ii zic lui Angi si dau semnal dreapta sa intru pe aleea blocului. Imi dau seama cata dreptate aveam: n-avea cine sa il ia. Frana, putin marsarier ! 
Pustiulica zgribulit sare imediat in masina. Plecam. 
“Buna seara” - el. “Buna dimineata” ii raspund. Angi, inca nelamurita, tace si ii arunca baiatului o privire in spate. “Unde mergi?” – eu. “Pai, unde mergeti dumneavoastra…? Ma lasati in drum, daca e….” – el. “Noi mergem unde mergi si tu” – eu. Liniste – el. Mi-am si imaginat ca a inghitit in sec. Angi rade usor si se intoarce spre el: “Nu te speria, asa sotul meu mai glumet. N-avea somn asa ca te ducem pe tine acasa. Unde stai?” Liniste. Dupa prima curba il intreb iar. Imi spune cu o voce stinsa ca la Vulcana Pandele (mai putin de 10 km) si ca nu trebuie sa ne deranjam, ca poate mai trec masini pana dimineata. Ma buseste rasul, dar nu mai zic nimic, imi dau seama ca e speriat destul. 
Dupa vreo zece minute ajungem in localitatea cu pricina, cand realizez ca aceasta se afla de fapt pe partea cealalta a drumului principal, si baiatul ar trebui sa mearga aproape un kilometru pe jos, peste camp si linii ferate. “Puteti sa ma lasati aici. Va multumesc mult” zice el cu respiratia intretaiata, mai-mai sa imi scoata ochii cu mana intinsa in care presupun ca tinea niste bani. Nu opresc, desi aproape ca o facusem si merg mai departe. “Unde stai, mai exact?” – eu. “Era foarte bine aici, domnu’ “ Il simt ca e rupt de frica si mi-e mila de el. 
Ca sa il linisteasca, intervine si Angi, care, in mintea lui, cred eu, era partenera mea de ucis autostopistii. Numai el stie cat o fi regratat pe drum ca s-a urcat cu noi in masina. L-am mai intrebat de unde vine. De la discoteca, evident. Ii zic ca si eu sunt din Pucioasa, chiar daca am la masina numere de Bucuresti. Mai vorbim de una de alta, se mai linisteste, il simt. Intram in sat. Zice ca sa il las acolo. “Pai nu ti-am spus ca te duc chiar pana acasa”. Tace si, probabil, inghite iar in sec. Ne oprim in fatza unei case, dupa indicatiile lui. Imi intinde din noua mana cu bani. “Stai linistit, ii zic, nu-i nevoie de bani”
“Multumesc, buna seara. Sarut mana, doamna!” Coboara din masina… Are grija sa nu tranteasca portiera… Aproape ca o mangaie... Face cativa pasi spre o poarta, intoarce capul spre masina noastra, cred ca vrea sa ne faca un semn de salut, dupa care o zbugheste la stanga, pierzandu-se pe o ulitza intunecata. Noi in masina ramanem interzisi, apoi ne pornim pe râs. Un râs amar pe jumatate totusi...
“Crezi ca era mai bine sa il fi lasat in frig?” o intreb pe Angi. “Altadata sa te inveti mine” – ea.

Nu m-am invatat. Maine, alta intamplare din aceeasi categorie, dar poate si mai neobisnuita decat asta.

De la Indiana Jones al Egiptului, la Mubarak al antichitatilor





Avertisment: Celor care nu recunosc personajul din poza de mai sus postarea aceasta le poate parea anosta. Cunoscatorii insa vor gasi, probabil, lucruri interesante in ea. 

Eu nu cred sa fi vazut  mai mult de 3 documentare despre Egiptul antic in care domnul din imagine sa nu fi aparut. Am crezut ca e un fel de guru al vechilor civilizatii egiptene, ma gandeam ca e singurul profesionist din Egipt care stie sa vorbeasca despre istoria lor veche. Apoi m-a contrariat atitudinea lui fata de camera de filmat. De multe ori parea ca se uita pe langa camera, ca, in paralel cu mesajul catre public, i se adresa operatorului sa nu care cumva sa greseasca pentru ca el, ditamai personalitatea, nu mai repeta. Curata atitudine faraonica!

Domnul se numeste Zahi Hawass si este faimosul egiptolog, considerat drept cel care a impulsionat-promovat, puternic si recent, in lume imaginea Egiptului ca tara a faraonilor, de unde si cresterea numarului de turisti din ultimii ani, fapt ce a participat destul de substantial si fara indoiala, la numirea sa ca Ministru al Antichitatilor (Minister of Antiquities). Zahi Hawass este (a fost?) o vedeta incontestabila a Egiptului actual, ceea ce l-a si ajutat sa incerce si industria modei cu un model de palarie, imitatie a celei purtate de Indiana Jones.

Pana aici, toate bune si laudabile. Chiar asa ceva ar trebui si Romaniei, mai putin partea care urmeaza... :)

Odata cu infundarea lui Mubarak, nisipurile egiptene au inceput sa se miste si in jurul lui Hawass, iar acuzatiile, grave!, s-au pornit in valuri, dupa ce a fost zburat, pus pe fuga, de la Minister. Prima mare acuzatie a fost coruptia. Apoi ca se purta de parca vestigiile antice i-ar fi apartinut lui si nu Egiptului. Ca, prea apropiat fiind de fosta doamna Suzanna Mubarak, a "complotat" impreuna cu un fost ministru al Culturii ca acesteia sa ii fie daruita o bijuterie antica. Ca n-ar fi total strain de disparitia unor piese de muzeu din timpul revoltei de la inceputul anului din Cairo. 

Omul chiar a fost convins ca, sub domnia lui Mubarak, care l-a si facut ministru, poate sa domneasca si el cumva. Ghinion! 

Raspunsurile lui Indiana Jones, cum mai era poreclit Hawass, sunt tipice "dictatorilor" ajunsi in pragul disperarii si al inchisorii:

"Eu am stabilit mostenirea Egiptului si i-am pus in valoare pe egipteni in intreaga lume"; "Sunt singurul care am recunoastere internationala, iar oamenii vor fi atenti la ceea ce am eu de zis"; "In urma cu mai mult de 4000 de ani, a urcat pe tron in Egipt un rege la varsta de 8 ani si a ramas la putere pana la 98. Cand a imbatranit, puterea i-a slabit, in timp ce puterea apropiatilor lui a crescut. Asa s-a intamplat si cu Mubarak." 

Despre alegerile catre democratie ale Egiptului: "Va fi greu, egiptenii sunt obisnuiti sa insele". Gura pacatosului, deh... 

Doua concluzii, cel putin:
1.Zahi Hawass, inca un specialist sedus de putere. Blestemul Faronului? :)) 
2. 98% din ce-i filmat este foarte "deformat"

Sursa: aici www.globalpost.com, de la care am preluat si titlul, ca prea era bun.